Reflecții la doi ani după divorț


divort

Se împlinesc doi ani de când am părăsit domiciliul conjugal. Era o zi călduroasă ca cea de azi. Era amiază, mi-am făcut bagajele și am plecat. N-am publicat nimic până acum pe marginea acestui subiect. Urmează să public o carte pe acest subiect al divorțului personal… O carte, sper, palpitantă în care doresc să redau (re)fluxurile amintirilor din cei doi ani și jumătate cât am fost căsătorit…

Dacă ar fi să mă întrebați de ce am divorțat, v-aș răspunde fără să apelez la pretexte, la acele motive pe care le-am invocat cunoscuților mei – în fața instanței nu a fost cazul, noi divorțând în fața notarului, un soi de legiuitor ce parafează contractele de vânzare-cumpărare în materie de imobiliare pe care nu-l interesează motivele divorțului, doar hotărârea de a divorța exprimată de gurile soților, de două ori: o dată la depunerea actelor, iar a doua oară peste o lună, timp destinat cuplului căsătorit unei (răz)gândiri.

Revin la ce spuneam: dacă ar fi să mă întrebați de ce am divorțat, ei bine, v-aș răspunde că a fost secetă, o secetă de iubire autentică, un pustiu de acel gen de trăire cu care mă așteptam să fiu întâmpinat de ea.  A fost seceta siguranței pe care vrei s-o simți când ești iubit și acceptat așa cum ești, asemeni trăirii pe care o simți din partea mamei. Da, chiar așa! Ați citit bine. Bărbatul își privește soția oarecum cu aceeași ochi cu care își privește mama, având proiecții asemănătoare.

Revin (din nou): a lipsit perpetuarea atașamentului ce garantează persistența ecuației ”el-ea”, dincolo de problemele, diferențele și plictisul ce s-au instaurat asemeni unor legi fundamentale de pe Terra, precum gravitația, forța centrifugă sau căldura degajată ca rezultat al frecării a două corpuri solide.

Fără acel ”ceva” veritabil, un cuplu nu are șanse de supraviețuire. Mitul dragostei erotice, garant al menținerii oamenilor în arena conjugală, prin a sa culme – sexul, act pur mecanic, fiziologic și generator de secreții, fără dimensiunea emoțional-sentimentală, a consumat multe păduri în realizarea paginilor de carte și ocupă mulți giga de memorie virtuală pe hardiscurile megaserverelor ce găzduiesc puzderia de site-uri ce conțin subiectul actului conjugal suprem.

Dacă ar fi ca un cuplu să muncească la ceva care să contribuie la supraviețuirea sa, atunci pot spune că atașamentul e unul din răspunsuri, cultivarea acelei realități cu conținut emoțional care spune fiecăruia că este parte sin qua non a întregului, că fiecare, vorba filosofului francez Jean-Luc Marion din Fenomenul erosului (o carte fascinantă, pe care v-o recomand cu toată căldura acestei veri) coexistă cu celălalt, fiind după Dumnezeu, SEMNIFICAȚIA și unicul RĂSPUNS AFIRMATIV la întrebarea: există cineva, altundeva, care conferă semnificație și SENS în această mare trecere? Sunt în posesia piesei de puzzle lipsă din viața mea?

Din nefericire, peisajul cotidian al unui cuplu e ticsit de prea multă fizică mecanică, clasică, newtoniană și prea puțină cuantică. Atingem o groază de obiective și acțiuni cu intersecții și finalități stomacale, trupești și firești, fără să ne ”atingem” suficient la nivel imperceptibil vizual, emoțional, spiritual. Și cum vrem să țină o relație cu o astfel de disproporție între dimensiunile ființei noastre în relație cu celălalt. Frumusețea, cosmetizările de tot felul, nu ne pot ține împreună. Respingerile ne îndepărtează unii de alții, iar lumina lunii se demitologizează, pierde din romantism până la pur și simplul obiect ceresc ce degajă lumină.

Timpul existenței în doi aduce inevitabil obișnuința ce macină orice breaking news de familie pe care dorim să-l oferim și să-l primim. Orice mister s-a elucidat. Totul e previzibil, predictibil și calculabil.

Durerea divorțului? Nu rezidă în pierderea celuilalt. Pe celălalt l-am pierdut cu mult timp înainte să ajungem aici. Durerea în urma divorțului e aceea a singurătății, a absenței fizice CONȘTIENTIZATE ABIA ACUM, când din câmpul nostru vizual celălalt a dispărut. E o pată de inexistență din peisajul cotidian. Chiar și prezența fizică în preajma divorțului, de-acum fără valoare emoțională, era o condiție suficientă pentru acel bine al realității spuselor lui Dumnezeu înaintea creerii Evei în Edenul pierdut: ”nu este bine ca omul să fie singur…”

Anunțuri

14 gânduri despre „Reflecții la doi ani după divorț

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s