Despre emisiunea „BURLACUL”


Burlacul

Am urmărit secvențe din câteva ediții ale acestei emisiuni comerciale, să umplu la nivel de INDEX cultura mea generală. Doar atât. Pentru că a urmări toate emisiunile ar fi fost o ENORMĂ pierdere de timp pe care am dedicat-o lucrurilor cu adevărat importante în urma cărora sper că am rămas cu ceva durabil. De pildă, cititul unor cărți bune m-au îmbogățit pe termen lung.

Ca sursă de inspirație nu am avut niciodată nevoie pentru întâlniri. Mulțumesc lui Dumnezeu: am fost înzestrat cu suficientă creativitate încât nu am nevoie să fur (pre)textele verbalizate de personajele acestei emisiuni.  

Burlacul e un experiment artificial care comunică la nivel de subconștient personajelor angrenate în el că trebuie să aleagă/să fie alese din cercul acesta restrâns alesul/aleasa inimii. Ce aberant! Cum să alegi obiectiv din cercul acesta strâmpt și redus la imposibilitate o persoană compatibilă cu tine?     

Emisiunea vine să atragă telespectatorii ce visează cu ochii deschiși la cai verzi pe pereți, la cel mai frumos exemplar masculin/feminin pe care să-l aibe într-o zi în curtea sa asemeni unui bolid cu mulți cai putere sub capotă dar care este…atât de costisitor!  

Burlacul e individul ”creat” și dichisit în laboratorul unei televiziuni, pentru a patina cu succes pe sticla televizuală spre a fi înghițit pe nemestecate de oamenii care se holbează cu gurile căscate la el, cum ne holbam noi, copii de pe strada ce poară numele marelui poet ucrainean, Taras Sevcenko, dintr-un sătuc al Bucovinei natale, în anii imediat următori loviturii de stat din decembrie 89, când trecea câte-o mașină străină,  setați pe frumusețea fizică, probabil, de invidiat și cam atât. Cum e personajul în realitate? Cum e să trăiești cu un om frumos la chip zi de zi? Ce poate face o femeie cu un pachet de mușchi, sclipici de scenă și cuvinte siropoase? Dar bărbatul cu o prințesă scoasă din cutie, cu fustă scurtă, păr lung și tabieturi păguboase? Nimic. Vă spun că nu mare lucru. Viața înseamnă nervi și transpirație la serviciu, cumpărături, bucătărie, curățenie etc. Viața reală de cuplu nu prea are loc pe agendă pentru aburelile materializate sub reflectoare de scenariști și regizori. Sunt curios cât va ține combinația Bogdan Vlădău și blonda a cărei nume l-am uitat imediat ce am terminat de vizionat secvența de final…    

Anunțuri

Reflecții de weekend


reflecţii-în-ochi-wallpapers_27909_1600x1200

Comparând istoria dinainte de Hristos, cea după Hristos – perioada Medievală, Romantică și cea Modernă, cu cea Postmodernă în care respirăm noi, realizăm că trăim într-o perioadă al unui lux și confort existențial ridicat, fără precedent. Niciodată în istorie, vestimentația, automobilele, locuințele etc., nu s-au înfățișat atât de bine ca acum. Trăim într-o societate pentru care înfățișarea, designul ireproșabil al lucrurilor vândute pe piață, la care designerii lucrează din greu pentru a obține noi versiuni și feislifturi – concept regăsit cu precădere în industria auto. Citind cărțile dedicate filosofiei bolșevice, comuniste, pușcăriilor/lagărelor de concentrare în care au suferit deținuții politici ce au ajuns acolo fără vină, fără motive serioase care să determine autoritățile atee să-i arunce sub bocancii bestiilor torționare, am remarcat că au fost unii oameni privați abuziv de nivelul bunăstării, al confortului existențial de atunci. Acei oameni au fost ridicați forțat din mediile lor sociale de ocupanții ARO-urilor negre, în miez de noapte, pe furiș, asemeni unor triburi barbare ce acționau fără judecată, doar pe baza unor impulsuri sălbatice și băgați în penitenciarul de la Pitești despre care a scris și Virgil Ierunca în cartea Fenomenul Pitești, probabil cel mai dramatic loc al gulagului românesc, o insulă a ororii absolute.

Mi-e teamă că în contextul contemporan al comunismului albastru – al Uniunii Europene, în virtutea unor legi ce vor lovi libertatea de conștiință, de expresie și de viețuire, gulagul comunismului roșu, sovietic, s-ar putea reîntoarce, astfel încât Anița Nandriș-Cudla să renască într-o persoană contemporană care să depună o nouă mărturie a unei noi cărți de genul celei 20 de ani în Siberia, (editura Humanitas, 2013), o mărturie cutremurătoare a unei vieți petrecute forțat dincolo de Cercul Polar în Rusia stalinistă.

Cine mai crede în mult vehiculata idee a democrației pe care o înțeleg cu sensul libertății, se înșeală. Dacă îndrăznești să propagi și să dovedești ilegalitățile statelor precum Julian Assange, Bradley Manning ce a sprimit 35 ani de închisoare pentru că a dat de gol statul american sau Edward Snowden care a demonstrat că statul american își spionează proprii cetățeni (vă sună cunoscută practica…?), riști să ajungi, dacă ești american, în gulagul american, la Guantanamo, în caz că n-ai cerut și primit azil din partea altui stat care doreește să te protejeze, Rusia, de pildă, în cazul Snowden.

Nu există libertate absolută de expresie. Libertatea de expresie a oamenilor simpli este arbitrată de Codul bunelor maniere, iar cea a oamenilor influenți, al formatorilor de opinie din trusturile media, spre exemplu, spuneam și într-un articol precedent, este în acord cu politica editorială a prăvăliei la care lucrează. În ciuda autoironiei pe care o manifesta în trecut Victor Ciutacu față de puterea portocalie ce lovea în mogulul său, Dan Voiculescu, cel dintâi chiar nu este liber 100%.

Ceea ce se pregătește la nivel mondial mă face să cred că în viitor fiecare localitate de pe Planeta Pământ va deveni în esență o mare pușcărie, un gulag post-modern în care ”deținuții” sunt monitorizați și se cunoaște în timp real ce (nu) face fiecare persoană, orice încălcare a legilor (inclusiv cele aberante) fiind penalizată.

Credeam că emisiunea Big Brother a fost un experiment izolat, dar realizez că modelul Big Brother se extinde, spionajul serviciilor secrete fiind foarte ușor cu ajutorul telefoniei mobile, a rețelei internet cvasi răspândită la nivelul populației și chiar a sateliților cu a lor capacitate uriașă de apropiere și mărire a imaginilor. Clubul Bilderberg despre care scriam aici, nu doarme ci monitorizează omenirea ducând-o spre dezastru.            

Ultime reflecții privind moartea


moarte

În ultima perioadă m-a marcat oarecum vestea morții mai multor persoane mai mult sau mai puțin mediatizate. M-am gândit că într-o zi voi părăsi și eu existența percepută la nivelul simțurilor umane. Că suntem atât de trecători pe acest Pământ și atât de cuceriți de materie și tendințe mercantiliste. Că nu luăm cu noi nimic. Am reflectat adânc la ideea morții, a acestei mari treceri a fiecăruia dintre noi și mi-a venit un gând: acela că moartea va fi un cadou din partea lui Dumnezeu pentru fiecare din noi, acela al marii întâlniri cu El, Cretorul și al despovărării de împovărătoarea MATERIE care ne-a biruit pe diverse planuri și pentru care muncim în cea mai mare a timpului.

La ușă bate Toamna…


toamna

E încă foarte vară frate, cum ar spune cei de la Radio Zu. Căldura nu pare să-și coboare indicele termic. Iar picioarelor mele nu le place alt fel de încălțăminte decât sandalele cumpărate în mai 2012 din Spania. Dar azi, ceva mi-a atras atenția și m-a trimis cu gândul anotimpul melancoliei aduse de ploi și hore de frunze pe fondul acordurilor lente ale Rapsodiei Române și pe acele vioaie, îndrăznețe ale partiturilor anotimpurilor lui Vivaldi. Pe parbrizul mașinii parcate la umbra unor copaci, în apropierea Parcului Herăstrău din București, s-a așezat o frunză ruginie care-a zburat și a rămas în urma mașinii când am demarat în stilu-mi propriu, semn că Toamna negociază sau ia cu japca Vara cu ai ei copaci a căror cromatică este de-acum în schimbare. Verdele crud pe care-l remarcam alergând în parc în luna iunie, iulie, este înclocuit progresiv de galbenul ruginiu.

E clar. Ne îndreptăm spre toamnă. M-aștept la seri lungi ploioase și zile vânturoase. Nopți mai răcoroase și oameni mai morocănoși, ursuzi și acri, cum era astăzi o angajată a unei instituții publice, plătită din bani publici, ce te frapa cu atitudinea și abordarea ei…

Vine Toamna și în economia sau societatea românească începe să batp vântul: se strâng mai puțini bani la bugetul de stat, mai puțini angajați rămân – mai pleacă vreo 4000…

Despre libertatea mass-media


mass_media_costs_sjpg151

Aud de multe ori la teve, folosită în exces, ideea libertății mass-media și observ reacția acidă, mai mult sau mai puțin intensă a diverselor posturi teve, la faptul încălcării acestei libertăți. Nu vreau să filosofez mult pe această temă, doar să punctez că libertatea presei este o utopie. Nu există presă liberă- prin aceasta înțelegându-se libertatea de exprimare a adevărului de dragul adevărului, nu de dragul comunicării selective a realității, funcție de interesele trustului căruia îi aparține postul de televiziune ce se agită pe această temă. Am ascultat pe viu, nemijlocit de vre-un mijloc tehnic de transmitere a unui mesaj, un director/manager de televiziune vorbind la unul din cursurile școlii de televiziune absolvite de mine, despre politica editorială. Concret, fiecare televiziune/trust are un număr de acționari cu interese diverse, iar conținutul transmis pe post(uri) nu intră niciodată în contradicție cu ”politica editorială”, cu interesele acționariatului. Dimpotrivă! Mihai Gâdea, că-mi vine în minte chipul său, nu va lovi niciodată în emisiunile prezentate de el, în Dan Voiculescu și interesele sale. Ci în Băsescu și camarila sa. La antipod, postul B1 nu va lovi prin Robert Turcescu, spre exemplu, în Băsescu ci în Voiculescu și tot așa. Unde e adevărul în toată afacerea asta? Dificil de spus. Fiecare trebuie să-și folosească tărtăcuța pe care cu mândrie o poartă între umeri, ca să folosesc o propoziție uzitată de-o profesoară de fizică din liceu, pentru a distinge adevărul.

Galaxia burlacilor


Burlacul1

În câteva cuvinte prin rimă și prin vers

Doresc să vă descriu al vieții sale mers;

Sau să vă redau tabloul de acasă –

Burlacul, pur și simplu, fără de emfază:

.

Burlacul nu prea are pat

Că ce e pat, e un ciudat dulap,

Căci câte împrăștie pe el:

mobile, cărți, vai! fel de fel…

.

Dulapul său, e joc de loterie

Când îl deschizi, mai scapi cu viata?

Iar patul negru din sugfragerie

Zici că-i taraba rușilor din piață

.

Podele goale nu prea-ai să găsești

dar nici covoare nu prea-ai cum să vezi –

sunt haine multe pe jos aruncate

pantaloni, șosete și alte…delicate…

.

Bucătăria sa, e jocul de șotron,

pe care-l joci aici, fără vre-un pardon –

La câte sticle-s pe jos aruncate

și câte borcane de gem consumate.

.

În băi zici că-i parfumerie

Lângă vecinii cu… șaormerie

Nu poate ieși în oraș burlacul

Decat parfumat… cu tonele… săracul…

.

Mașina sa-i rară bijuterie

Schimbă euro… să arate bine

O duce des pe la spălătorie

Dar o parchează la șaormerie.

.

Bucătăria sa e mult dotată

Full-options, poate prea tunată

Dar frigideru-i e pustiu și gol

Doar o bucată de salam…nasol.

.

Așa e universul unui biet burlac –

singur, trist și poate cam sărac

mașina sa e ce-i mai de preț ce are

până-o domnișoară la orizont apare…

.

Ca să știți la ce vă înjugați,

Fetelor, citiți, citiți, citiți și repetați

Acesta-i burlacul, real, cu cari vă măritați,

Nu cel descris de Shakespeare și alți scribi rasați.

Dumnezeu (nu) face reiting?


gloria-lui-dumnezeu-se-vede-in-creatia-sa

E ceas de seară și deschid teve-ul. Puțin, să-mi umplu pauza între activități mai importante ca uitatul la televizor.

Butonez telecomanda pe canalele de știri care ne reamintesc de fenomenul simplu în natură – spus așa de Preda – pe care oamenii îl consideră înspăimântător, acela al Morții care nu era în vacanță nici când trebuia să-l ia dincolo pe Cioabă, împăratul țiganilor. Și nu spun Dumnezeu să-l odihnească fiindcă sufletul omenesc odată plecat din universul interior al unei ființe umane nu rămâne inert undeva, blocat la doi metri sub pământul rudimentar ce nu a progresat la stadiul luxuriant al coșciugului în care va fi, probabil, pus Cioabă, iar Dumnezeu nu e angajat la vre-un salon de masaj unde se relaxează și se odihnesc clienții dispuși să plătească serviciile probabil nefiscalizate din aceste locuri.   

Televiziunile și platformele online comentează dispariția terestră a susnumitului dar nu aud niciun discurs care să problematizeze dimensiunea spirituală a celui dispărut dintre noi. Mass-media e strict mercantilă, patinează pe sticlă doar subiecte care generează audiență – avere, diagnostice, bani, aviaone, spitale etc. Nici la moartea unui om nu se abține mass-media să (nu) vorbească de facturi. De suflet și judecată nu pomenește nimeni. Oare Dumnezeu nu face reiting? Probabil că nu. Fiindcă, de asemenea probabil, am schimba imediat canalul când am auzi de Dumnezeu. Fiindcă ne complacem în starea păcătoasă în care ne bălăcim.