O ZI DE POST…


rugaciune

Viața mea spirituală era îmbâcsită de eșecuri și căderi repetate, mă târâiam neputincios asemeni unui bețiv ce încearcă să se ridice de jos, dar, fiecare încercare de ridicare era sortită căderii la pământ, din nou și din nou. Parcă era cineva cu un par și, în momentul când dădeam să mă ridic, aproape sus, în poziția verticală, îmi dădea în cap și reveneam la poziția inițială, la pământ, tâtându-mă din nou și din nou.

Despărțirea din ultima perioadă de femeia iubită m-a dărâmat complet. Nu atât despărțirea-n sine, cât faptul că am aflat că ea, la două săptămâni după despărțire, în ciuda a ceea ce-mi spunea și mă făcea să cred că nu mă va schimba cu un alt bărbat, fiindcă, spunea ea, ”nu pot trăi fără tine”, s-a aruncat în brațele unui alt bărbat. Am simțit că sunt în vale, că n-am putere să mai urc, că sunt neputincios.

Nu scriu aceste rânduri nici să mă plâng, nici să mă laud. Scriu, fiindcă sunt convins că există persoane care, asemeni mie, se zbat acolo jos și nu au putere să se ridice, care experimentează, probabil, gânduri de sinucidere și aruncare în derizoriu a propriei persoane. Sunt persoane care au iubit enorm și au fost abandonate de ființele dragi care s-au mințit și i-au mințit că (îi) iubesc.

O zi de post, o zi în care m-am concentrat pe rugăciune către Tatăl ceresc, în repetate rânduri, așa cum eram, în starea insuportabilă și irespirabilă, o zi în care am făcut abstracție de ce-mi cerea trupul, o zi în care nu am gustat picătură de apă și firimitură de pâine. A doua zi eram alt om. Furtuna din viața mea s-a potolit. M-am liniștit și experimentez pacea. Acum sunt alt om. Dumnezeu m-a ridicat. Nu mai sunt în vale și nu mă mai afectează despărțirea de femeia iubită. Sunt liber să merg mai departe și, de ce nu, să am un nou început, într-o zi, cu altcineva.    

Probabil experimentezi eșecuri multiple. Probabil plângi într-un colț al sufletului tău și al camerei tale, tăcut, ascuns, fără știrea nimănui. Probabil simți că nu te (mai) vrea nimeni, că nu te mai iubește nimeni. Probabil nu te-a iubit nimeni. Probabil nu prea mai ai speranță. Probabil nu mai ai resurse de supraviețuire emoțional-sentimentale.

TE ÎNȚELEG PERFECT! AM TRECUT PE-ACOLO. CUNOSC GUSTUL AMAR AL ACELOR CLIPE. ASCULTĂ-MĂ ȘI OPREȘTE-TE! NU-ȚI MAI PLÂNGE DE MILĂ! POSTEȘTE ȘI ROAGĂ-TE TATĂLUI CERESC ÎN NUMELE FIULUI SĂU ISUS HRISTOS! A DOUA ZI VEI FI ALT OM! ÎNCEARCĂ O ZI DE POST. POATE FI ZIUA RELANSĂRII TALE EXISTENȚIALE, UN NOU ÎNCEPUT, O NOUĂ SPERANȚĂ, O NOUĂ PERSPECTIVĂ.

Îl ascultam pe unul din profesorii mei din facultate, aseară, într-o predică – prof dr. Emil Bartoș. Am reținut că Dumnezeu poate transforma momentele limită din viața noastră, în care simțim că am ajuns la capătul puterilor, în momente de cotitură, ca să ne determine să ne întoarcem la El și să ne dea o nouă viață, o nouă perspectivă, un nou sens. Este vremea să te uiți la cel mai eficace sens al acestei experiențe. Care poate fi scopul folositor al suferințelor tale?

Anunțuri

SCRISOARE CĂTRE MOȘ CRĂCIUN


mos craciun

Dragă Moș Crăciun,

Peste o lună vei umbla de zor să pui sub brad cadouri. Sper că nu e prea târziu să-ți scriu și cred că îți este suficient o lună ca să-mi aduci cadoul visat… Scrisoare clasică nu-ți mai scriu fiindcă s-a inventat blogul și feisbukul și poți citi mai ușor de aici. mai salvăm pădurile și-așa puține din România.

Știu că au fost ani în care mi-ai adus ce mi-am dorit, dar și ani în care am realizat că tu ai presupus ce mi-am dorit. Dar ai presupus greșit. Și nu mi-ai pus sub brad cadourile visate. Anul acesta vreau să fiu sigur că știi exact ce îmi doresc. Și nu, nu îmi voi face brad, fiindcă cadoul dorit de mine nu se poate pune sub brad, iar dulciuri, jucării, țoale și altele, asemenea lor, pot să mi le cumpăr și eu.

Ca să-mi faci o MARE BUCURIE, adu-mi cadoul pe care nu-l pot cumpăra: o iubită. Vreau o iubită în seara aceea frumoasă de colinde. Nu vreau să petrec Crăciunul singur.

Mulțumesc anticipat!

Prințesa, la Teatrul Nottara


1379555_734821193214697_357610554_n 1456566_734820956548054_320691997_n 1472951_734820586548091_324983431_n

M-am bucurat să văd în seara zilei de joi din această săptămână, Prințesa, o reprezentație teatrală a nuvelei cu același nume scrisă de Olha Kobyleanska, la 150 de ani de la nașterea scriitoarei clasice ucrainene de origine română, născută la Gura Humorului.

Piesa a fost pusă sub lumina reflectoarelor Teatrului Nottara din București de trupa de Teatru ”Mihai Eminescu” din Botoșani, după o dramatizare realizată de Vasyly Dovhey și o traducere a acesteia de profesorul Ioan Chidesciuc.

Apreciez și redau comentariul făcut de autorul invitației-broșură la această dramă:

 

”În lumea contemporană, în care idealul s-a fixat cu putere asupra profitului financiar, Prințesa vine cu o altă ”ofertă”: căutarea bucuriei sufletești, împlinire în demnitate și pace a sufletului, în frumusețe. Oamenii – tot mai singuri acum, în ciuda socializărilor de care se face atâta caz – pot fi reunite cu adevărat doar în jurul iubirii față de aproapele.

Dramaturgul, toți realizatorii spectacolului au dorit ca după lăsarea cortinei în sufletele celor din sală să izbucnească idealuri cu adevărat nobile! Spectacolul semnifică triumful iubirii în contra mărunțișurilor vieții.

”Deschideți-vă sufletele și primiți iubirea!” – acesta este îndemnul scriitoarei Olga Kobyleanska de la a cărei naștere se împlinesc, pe 27 noiembrie, 150 de ani.

Spectacolul este, înainte de toate, un îndemn înspre căutarea insistentă a fericirii adevărate. Dar este, în același timp, și, singur, pe alt plan, un cadou pe care Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani îl face Teatrului Muzical –Dramatic din Cernăuți, Teatru al cărui patron spiritual este tocmai scriitoarea Olga Kobyleanska, născută acum 150 de ani la Gura Humorului, minunat orășel al Bucovinei!”

La Istanbul


IMG_0361

Am fost pentru o scurtă vizită, la sfârșitul acestei săptămâni, în Turcia, la Stanbul, cum spunea regretatul Jean Constantin în ecranizarea romanului ”Toate pânzele sus”, scris de Radu Tudoran. Nu am reușit să văd prea multe – mi-am promis că voi reveni la Istanbul…

Am rămas uimit de patriotismul poporului turc. Capitala Turciei se remarcă remarcat printr-o mulțime de steaguri roșii arborate cu mândrie în vântul toamnei târzii.

Istanbulul seamănă cu Bucureștiul la capitolul aglomerare urbană și rutieră. Cu Roma la capitolul străduțe înguste, pe care ambulanța stresează șoferii cu ai ei semnale specifice.

Mi-au plăcut fațadele deschise la culoare ale clădirilor înalte și foarte înalte ce oferă mega-orașului Istanbul un aspect splendid.

Primele ținte ale mele au fost acelea gastronomice. Am căutat să cumpăr șhaorma. Am cumpărat un soi de șhaorma formată din pâine, carne de pui, verdețuri și roșii. Nu am văzut șhaorma oferită în lipie și nici cu atâtea ingrediente ca cele servite de șhaormeriile autohtone. N-am ratat balclavaua, foarte dulce și foarte sățioasă. În localul unde am cumpărat baclavaua cred că lucrau două românce. Era evident că sunt românce, dar se prefăceau că nu cunosc limba română.

La un complex cu buticuri ce comercializau țoale, româncele nu negau că sunt românce, vorbind cu dezinvoltură graiul dulce românesc, refuzând să-mi vândă la auzul că nu cumpăr en-gross. M-au impresionat pleiada de buticuri și magazine cu piese auto. Nu mi-a venit să cred multitudinea de magazine ce comercializează piese auto.

Unele localuri din Istanbul seamănă cu cele provinciale sau mărginașe Bucureștiului, bărbații venind aici pentru socializare și petrecerea timpului liber la un ceai tare turcesc.

Orașul este presărat, din loc în loc, cu minarete ce se înalță maiestoase spre cerul stăpânit de Alah, având o înfățișare deosebită noaptea, când fațadele clădirilor sunt luminate cu diverse nuanțe ale luminii, fiind un adevărat paradis perceptiv în traversarea orașului.

Vă redau câteva fotografii surprinse în Istanbul:

IMG_0237 IMG_0293 IMG_0298 IMG_0301 IMG_0310 IMG_0311 IMG_0314 IMG_0317 IMG_0333 IMG_0335 IMG_0345 IMG_0349 IMG_0354 IMG_0356 IMG_0360 IMG_0361 IMG_0366 IMG_0387 IMG_0389 IMG_0395 IMG_0399 IMG_0403 IMG_0409 IMG_0419 IMG_0428 IMG_0434 IMG_0437 IMG_0438 IMG_0473 IMG_0482 IMG_0484 IMG_0485 IMG_0487 IMG_0491 IMG_0492

Amintiri cu ceai, biscuiți și mere


timp salvador dali

În dimineața asta, printre altele, la micul dejun, am gustat una din savorile copilăriei: biscuiți cu ceai. Majoritatea alimentelor și-a modificat gustul în 20 de ani. Dar biscuiții înmuiați în ceai de mentă au rămas, parcă, neschimbați. Cu aceeași nostalgie, rămâne să încerc un desert pe care-l adoram în primii ani din viață: biscuiții rași cu mere culese din livada bunicilor. Dar, probabil, gustul acestui desert al copilăriei mele va fi schimbat – merele nu mai au gustul celor de acum 20-25 de ani. Deși sună, probabil, ciudat, memoria mea păstează savoarea merelor culese din livadă. Când voi degusta desertul acesta vă voi spune dacă gustul este același cu cel de odinioară.

Ce-a mai trecut timpul! Parcă ieri stăteam în bucătăria bunicilor, la masa cu geamuri aburite pe care bunica le ștergea să pot privi afară zăpada ce se așternea în curte straturi-straturi, sau pe cuptorul pe care-mi înșiram grămada de mașinuțe care mai de care. Revăd cu ochii minții aceste imagini ce stârnesc în mine o tulburătoare nostalgie a vremurilor apuse.

Parcă tot ieri mă plimbam în Siretul adolescenței mele cu bicicleta mea englezească pe care o păstrez și acum – nu pentru a mă mai plimba, fiindcă nu mi se mai potrivește, ci pentru a-mi reaminti cât de naiv eram pe vremuri, cât de îndrăgostit și de timid priveam fetele pe care le simpatizam.

Nu mai sunt adolescentul de altădată, dar, a mai rămas ceva din vremurile-apuse: sinceritatea, naivitatea și pasiunea cu care iubesc …