Reflecții la împlinirea celor 31 de ani


31

Am terminat de scris încă un an cu viața mea. Înaintez în istorie. Trăiesc. Sunt încă contemporan cu ea și cu viața. De azi, încep scrierea unui nou an. Câți vor mai fi? Doar Dumnezeu știe. E cert doar că am apucat să trăiesc 31 de ani. Sunt mulțumit că prin harul și îndurarea lui Dumnezeu am ajuns aici. Sunt bucuros că n-am trecut prin experiența vre-unui accident auto, nici prin cea a unei afecțiuni medicale grave. Exersez secretul mulțumirii, acela de a fi mulțumit cu ceea ce am acumulat până acum și aici. Nu mă aventurez prea tare cu așteptările, cu capu-nainte, în viitor, pentru ceva ce, probabil, nu voi avea vreodată…

N-am înțeles nici până la această vârstă de ce, la onomastica cuiva, lumea se bucură? Practic, sărbătoritul marchează prin ”baieramul” oferit amicilor dispariția unui an din puținii ani pe care-i trăiește pe acest pământ. Oare nu s-ar potrivi mai degrabă condoleanțele?

Ce mă nemulțumește la 31 de ani? Nu sunt convins c-am întâlnit femeia care să-și articuleze iubirea ei pentru mine, de o voință puternică. Nici pe cea care să-și ancoreze iubirea de credința puternică în Dumnezeu și în relație.

Înainte să plece din viața mea, ea nu s-a întrebat dacă este/a fost cea mai iubită femeie de mine? Nici dacă va fi cel puțin la fel de iubită de următorul bărbat? În felul acesta, probabil, ea poate rata iubirea vieții ei…

Sunt bucuros că am terminat de scris cartea în care vorbesc de  paradisul pierdut al relației cu cea mai iubită femeie și paradisul copilăriei sau al studenției mele. Totodată, deșertul rămas în locul femeii iubite și în cel al copilăriei sau vieții studențești pierdute iremediabil. Nu (re)povestesc aici falimentul lui Adam şi-al Evei. Mă adresez fostei iubite, prin intermediul acestui jurnal al reflecțiilor în care vorbesc de falimentului iubirii noastre.

Nu ezit să vorbesc şi despre alte iubite care au ceva fundamental în comun cu ea: despărţirea de mine.

Fiecare despărţire a fost percepută de mine ca o alungare din paradis. Ca o abandonare în deșert.

Sunt în plin proces de publicare al cărții. Lucrez la ultimele detalii necesare publicării și sper ca în cel mai scurt timp, cartea mea să vadă lumina tiparului.

Dacă vreți să-mi urați ceva, vreau să-mi spuneți orice, dar nu mai repetați deja exasperantul și mult-plagiatul ”la mulți ani”. Să vedem cât de creativ sunteți.

Viktor Yanukovych, corijent la istorie?


President-Viktor-Yanukovich-300x214

 

Dacă nu te numești Putin sau Kim Jong-Un, ci Președintele unei țări medii numite Ucraina, a te împotrivi maselor revoltate folosind ordine de exterminare a propriilor cetățeni, dovedește că n-ai învățat nimic din istorie.

Fostul Președinte al Ucrainei, Viktor Yanukovych, n-a învățat nimic din trecut. Înainte să tragă în propriul popor, Yanukovych trebuia să gândească bine de tot înainte… Cunoscând structura interioară dârză, ar fi fost un gest înțelept să cedeze.

Galeria de portrete ale istoriei recente, arată că sunt acțiuni ce se pot întoarce cu efect de bumerang în fruntea unui lider de stat ce se crede Dumnezeu pe pământ.

Ceaușescu Nicolae a sfârșit-o tragic. La fel și Saddam Hussein sau Muammar Gaddafi : dramatic, asemeni unor animale hăituite.

Yanukovych? În cel mai fericit caz, va ajunge în fața Tribunalului Penal Internațional de la Haga. Trebuia să-i fie clară ideea că Uniunea Europeană își dorește Ucraina în sfera ei de influență iar în contextul unei populații ce-și dorește integrarea în UE, influența Rusiei este serios pusă sub semnul întrebării urmat de-un alt semn, al exclamării.

Mă-ntreb ce fel de consilieri a avut Yanukovych? Credea că el va fi o excepție, iar morții din Euro-maidan îi vor descuraja pe viii rămași după baricade? S-a înșelat și într-un final a abandonat… și-a fost ”concediat” de Parlament.

Aștept cu nerăbdare România anului 2015…

Despre tupeul și nesimțirea unui jmecher de București


2001_mercedes-benz_c-class_c320_22413491

Sunt interesanți foc unii bucureșteni. Tupeul, aroganța și nesimțirea lor întrece orice limite. Să vă povestesc: azi, am parcat pe domeniul public, în proximitatea unei spălătorii din cartierul Berceni. Aflat în plin proces de parcare a imensului meu autoturism, un jmecher cu Merțan și tupeu de golan, se apropie disperat și-mi face semne din mașină. Eu, prefăcându-mă că nu îl văd, odată parcat, cobor din mașină, îmi îndrept silueta de 2 m înălțime și observ cum stimabilul țăran de junglă bucureșteană dă geamul în jos și-mi spune că i-am luat locul, făcându-mă obraznic  și întrebându-mă dacă mi-am cumpărat spălătorie? L-am lăsat să vorbească singur…

P.S. N-am în plan să-mi schimb numerele de Suceava, chiar dacă unii de pe-aici spun că noi, sucevenii, suntem țărani provinciali. Mai țărani ca unii bucureșteni, zău că n-am mai văzut.

Din Paradis, în deșert – cuprins


Imagine Coperta carte

În sfârșit, am terminat scrierea cărții. Urmează micile ”chichițe” și demersuri, necesare publicării.

Dintre ”chichițe”, vă prezint Cuprinsul cărții:

  • Dragul meu cititor, Draga mea cititoare
  • I.                   NOI

  • Fosta mea dragă iubită,
  • Deja te-ai logodit?
  • Oameni fără memorie?
  • De ce ne oprim, oare, din iubit?
  • Am înnebunit?
  • Despre pantoful uriaş
  • O dragoste totală?
  • Ce-a fost, oare, în capul meu?
  • Regrete?
  • Amintiri cu ceai şi biscuiţi
  • Amintiri cu tei şi peşte
  • Obiectele copilăriei mele
  • Gusturi şi parfumuri din copilăria mea
  • Amintiri din primii ani de şcoală
  • Paradisul studenției mele
  • Despre plimbarea de vineri
  • O zi de post şi rugăciune
  • Vom învăța vreodată să iubim?
  • Vroiai un Luceafăr?
  • Două înmormântări și o dorință
  • M-ai iubit?
  • Mi-a fost cel mai puțin frică de moarte, astăzi
  • Paradisul îndrăgostirilor, Deșertul despărțirilor
  • Absenţa succesului – o formă de eşec a relaţiei noastre?
  • Din Paradis, în Deșert
  • Din nou e 14 februarie
  • Trei partituri ale inimii
  • O duminică cu invitații de nuntă, cărți poștale și scrisori
  • Filosofia ”de unică folosință”
  •  
  • II.                REFLUXURI CONJUGALE
  •  
  • Experiența omului divorțat
  • Reflecții la cinci ani după divorț
  • Ce-am înţeles din ce (nu) este căsătoria
  • Căsătoria ca puşcărie cu sistem (semi)deschis
  • Despre nevoia ca ea să fie mama lui
  • Pentru cei (încă) necăsătoriţi
  • Susţinerea emoţional-afectivă
  • Concepţia despre lume şi viaţă
  • Ura, nu naşte copii
  • Accesoriile fiinţelor umane
  • Când moare iubirea…divorţăm
  • O problemă fundamentală
  • O imagine după divorţ
  • Luxul umilinţei
  • Altă imagine după divorţ
  • Speranţa de la sfârşit
  • Imaginea femeii care iubeşte şi câteva secrete ale succesului conjugal
  • Mi-e frică, mi-e frică, să dorm singurică…
  • Jurnalul unei seri după divorţ
  • Jurnalul unei seri conjugale
  • Vila, Merțanul și lingura de ciorbă
  • Nokia E51 și ceasul deșteptător
  • Autostrada iubirii și handicapul sufletesc…
  • Papucii familiei Împiedichescu
  • Lopata și târnăcopul iubirii
  • Temperatura existențială la două luni de… ruptură
  • Asistența tehnică, scenariul și regia conjugală
  • La final,

Din Deșert, în Paradis (II)


Imagine Coperta carte

Paradox, pictură în ulei de Angelica Hîrju, 2011

Lucrez de zor la această carte. Pe zi ce trece, prinde contur din ce în ce mai pronunțat. Sper să o public în cel mai scurt timp posibil. Iată un fragment de început, finisat:


„Am simţit că sunt în paradis. În acea oază dăruită de Dumnezeu primilor oameni. Dar am pierdut paradisul. Sfârşitul poveştii noastre de dragoste a fost asemeni izgonirii din paradis. A fost o nouă pierdere a paradisului. Și m-am simţit aruncat, din nou, în deșert. Într-unul al lacrimilor și-al pașilor pe nisip. Fără oaze, fără verdeaţă, fără orizonturi. Fără drumuri trasate. Pe unde s-o apuc? Arşiţa singurătăţii m-a doborât în acest deşert al lipsei de beatitudine. Prin izgonirea mea din paradis, a intrat, din nou, suferinţa şi moartea, în lume. Suferinţa şi moartea iubirii, a unui cuplu nefericit în plus.
Ştiţi, fiecare din noi suntem Adam şi Eva. Suntem creați în paradisul dragostei părinților noștri, ne naştem în paradisul dragostei materne dar, apoi, inevitabil, pierdem paradisul.
Prima pierdere a paradisului o experimentăm în copilărie. Cu prima urechere, cu prima bătaie a părinţilor, cu primele julituri și mici necazuri prin care trecem, realizăm că nu mai suntem în paradis. Realizăm că există tristețe și durere. Sau, poate, n-am fost niciodată în paradis. Probabil e doar o impresie a noastră.
Apoi, ne trezim în paradis, iubind. Când egalul şi diferitul nostru ne împărtășește iubirea. Dar, atunci când pleacă din viaţa noastră, acesta ia cu el şi paradisul. Şi ne trezim într-un omogen deşert, fără speranţă.
Trăim paradisul și în anii studenției. În mediul acela cu mulți trăsniți simpatici, numiți colegi, în locul comun numit cămin studențesc.”