Reflecții la împlinirea celor 31 de ani


31

Am terminat de scris încă un an cu viața mea. Înaintez în istorie. Trăiesc. Sunt încă contemporan cu ea și cu viața. De azi, încep scrierea unui nou an. Câți vor mai fi? Doar Dumnezeu știe. E cert doar că am apucat să trăiesc 31 de ani. Sunt mulțumit că prin harul și îndurarea lui Dumnezeu am ajuns aici. Sunt bucuros că n-am trecut prin experiența vre-unui accident auto, nici prin cea a unei afecțiuni medicale grave. Exersez secretul mulțumirii, acela de a fi mulțumit cu ceea ce am acumulat până acum și aici. Nu mă aventurez prea tare cu așteptările, cu capu-nainte, în viitor, pentru ceva ce, probabil, nu voi avea vreodată…

N-am înțeles nici până la această vârstă de ce, la onomastica cuiva, lumea se bucură? Practic, sărbătoritul marchează prin ”baieramul” oferit amicilor dispariția unui an din puținii ani pe care-i trăiește pe acest pământ. Oare nu s-ar potrivi mai degrabă condoleanțele?

Ce mă nemulțumește la 31 de ani? Nu sunt convins c-am întâlnit femeia care să-și articuleze iubirea ei pentru mine, de o voință puternică. Nici pe cea care să-și ancoreze iubirea de credința puternică în Dumnezeu și în relație.

Înainte să plece din viața mea, ea nu s-a întrebat dacă este/a fost cea mai iubită femeie de mine? Nici dacă va fi cel puțin la fel de iubită de următorul bărbat? În felul acesta, probabil, ea poate rata iubirea vieții ei…

Sunt bucuros că am terminat de scris cartea în care vorbesc de  paradisul pierdut al relației cu cea mai iubită femeie și paradisul copilăriei sau al studenției mele. Totodată, deșertul rămas în locul femeii iubite și în cel al copilăriei sau vieții studențești pierdute iremediabil. Nu (re)povestesc aici falimentul lui Adam şi-al Evei. Mă adresez fostei iubite, prin intermediul acestui jurnal al reflecțiilor în care vorbesc de falimentului iubirii noastre.

Nu ezit să vorbesc şi despre alte iubite care au ceva fundamental în comun cu ea: despărţirea de mine.

Fiecare despărţire a fost percepută de mine ca o alungare din paradis. Ca o abandonare în deșert.

Sunt în plin proces de publicare al cărții. Lucrez la ultimele detalii necesare publicării și sper ca în cel mai scurt timp, cartea mea să vadă lumina tiparului.

Dacă vreți să-mi urați ceva, vreau să-mi spuneți orice, dar nu mai repetați deja exasperantul și mult-plagiatul ”la mulți ani”. Să vedem cât de creativ sunteți.

Viktor Yanukovych, corijent la istorie?


President-Viktor-Yanukovich-300x214

 

Dacă nu te numești Putin sau Kim Jong-Un, ci Președintele unei țări medii numite Ucraina, a te împotrivi maselor revoltate folosind ordine de exterminare a propriilor cetățeni, dovedește că n-ai învățat nimic din istorie.

Fostul Președinte al Ucrainei, Viktor Yanukovych, n-a învățat nimic din trecut. Înainte să tragă în propriul popor, Yanukovych trebuia să gândească bine de tot înainte… Cunoscând structura interioară dârză, ar fi fost un gest înțelept să cedeze.

Galeria de portrete ale istoriei recente, arată că sunt acțiuni ce se pot întoarce cu efect de bumerang în fruntea unui lider de stat ce se crede Dumnezeu pe pământ.

Ceaușescu Nicolae a sfârșit-o tragic. La fel și Saddam Hussein sau Muammar Gaddafi : dramatic, asemeni unor animale hăituite.

Yanukovych? În cel mai fericit caz, va ajunge în fața Tribunalului Penal Internațional de la Haga. Trebuia să-i fie clară ideea că Uniunea Europeană își dorește Ucraina în sfera ei de influență iar în contextul unei populații ce-și dorește integrarea în UE, influența Rusiei este serios pusă sub semnul întrebării urmat de-un alt semn, al exclamării.

Mă-ntreb ce fel de consilieri a avut Yanukovych? Credea că el va fi o excepție, iar morții din Euro-maidan îi vor descuraja pe viii rămași după baricade? S-a înșelat și într-un final a abandonat… și-a fost ”concediat” de Parlament.

Aștept cu nerăbdare România anului 2015…

Despre tupeul și nesimțirea unui jmecher de București


2001_mercedes-benz_c-class_c320_22413491

Sunt interesanți foc unii bucureșteni. Tupeul, aroganța și nesimțirea lor întrece orice limite. Să vă povestesc: azi, am parcat pe domeniul public, în proximitatea unei spălătorii din cartierul Berceni. Aflat în plin proces de parcare a imensului meu autoturism, un jmecher cu Merțan și tupeu de golan, se apropie disperat și-mi face semne din mașină. Eu, prefăcându-mă că nu îl văd, odată parcat, cobor din mașină, îmi îndrept silueta de 2 m înălțime și observ cum stimabilul țăran de junglă bucureșteană dă geamul în jos și-mi spune că i-am luat locul, făcându-mă obraznic  și întrebându-mă dacă mi-am cumpărat spălătorie? L-am lăsat să vorbească singur…

P.S. N-am în plan să-mi schimb numerele de Suceava, chiar dacă unii de pe-aici spun că noi, sucevenii, suntem țărani provinciali. Mai țărani ca unii bucureșteni, zău că n-am mai văzut.

Mi-l învie cineva pe Valentin?


trandafir

Mâine e o zi specială. Una care-mi aduce, asemeni mării, fluxuri și refluxuri, câteva amintiri… Dar e mort. E mort al meu Valentin. De trei zile stă în sicriu așa. Aștept o minune, dar ea întârzie. Și n-o mai aștept. M-am hotărât! Mâine duc mortul la cimitir. Fără niciun ritual. Fără niciun popă. Fără niciun pastor.

Nici Cupidon nu e departe de starea lui Valentin. E în comă, la reanimare. E întreținut în viață de aparate ale speranței că, într-o zi, își va reveni la misiunea de odinioară și va fi bine.

În anii trecuți, de 14 februarie, m-am bucurat cu Valentin la masă. În lumina palidă și romantică, la restaurant, în două rânduri. Valentin ne privea în ochi cu acea strălucire ce te făcea să crezi că fericirea asta va fi în fiecare an. Că va dura toată viața. Dar s-a înșelat. Ziua de mâine va fi diferită. Nu vom mai sta cu Valentin la masă. Voi fi cu el la groapă.

Sunt șanse slabe de înviere mâine. Dar, probabil, după îngropăciune, asemeni lui Hristos, plictisit să stea în locuința morților, Valentin va învia. Deși sunt sceptic: Valentin nu e Dumnezeu. Deci… Dar, dacă totuși va reveni printre oameni, va avea, oare, puterea, să răstoarne greutatea țărânei pentru a putea ieși la suprafață?  

Sugestii pentru cei care vin în Bucureşti


arcul-de-triumf-bucuresti

Am decis să scriu un astfel de articol, fiindcă, dacă aş fi în locul provincialului care vine ocazional sau pe termen lung în Bucureşti, mi-ar plăcea să citesc aşa ceva. Nu garantez că voi reuşi să scriu tot ce trebuie să ştiţi în oraşul-junglă Bucureşti, de aceea, voi scrie acum ce-mi trece prin cap, urmând să fac update-uri, ori de câte ori voi considera că mai am ceva semnificativ de spus:

Bucureştiul este un oraş atipic. Cu oameni de treabă dar şi cu şmecheri. Probabil se aseamănă cu Timişoara sau Constanţa. Deşi mă îndoiesc.

Înainte să veniţi pentru prima dată în Bucureşti, informaţi-vă. Documentaţi-vă în privinţa zonei/cartierului  în care trebuie să ajungeţi. Informaţi-vă dacă există metrou, sau dacă este necesar să  luaţi mijloacele de transport în comun de suprafaţă pentru a ajunge la destinaţia dorită. Sau, poate, sunteţi o persoană comodă şi vreţi să apelaţi la un taxi. Nu luaţi un taxi la întâmplare! Există mulţi „rechini” în Bucureşti care caută orice portiţă pentru a vă înşela. Din gară, prin excelenţă nu luaţi taxiurile parcate în proximitate. FACEŢI COMANDA TELEFONICĂ A UNUI TAXI!  Înşelătoria aici este la vedere. ÎNTOTDEAUNA FACEŢI COMANDA UNUI TAXI LA DISPECERAT. Pe internet, accesând google.ro, într-o primă instanţă, puteţi căuta companii de taxi ce operează în Capitală. Din experienţă, vă recomand Taxi 2000, Pelicanul, Cris Taxi, Apolodor. Feriţi-vă de taximetriştii binevoitori care vă plâng de mila bagajului greu pe care-l aveţi de cărat.

Dacă vreţi să vă stabiliţi în Bucureşti şi apelaţi la serviciile agenţilor imobiliari. GRIJĂ MARE ŞI AICI. Am cunoscut agenţi imobiliari care aproape că nu-i vindeau pe mama, tata şi bunica pentru a face un ban în plus. În general, oamenii tăcuţi, care zâmbesc politicos, pot fi cei mai periculoşi oameni! Nu acceptaţi serviciile unui agent imobiliar fără să cunoaşteţi comisionul în prealabil. Ideea că „lasă, să găsim întâi, apoi ne-nţelegem” trebuie să fie total inacceptabilă. Fiindcă apoi, când veţi viziona locuinţa dorită (închiriere sau achiziţionare), agentul va încerca să vă perceapă un comision cel puţin dublu sau chiar triplu, comparativ cu cele existente pe piaţă. Va încerca să vă spună că serviciile lui sunt scumpe, că s-a strofocat mult pentru a vă găsi locuinţa visată, că nicăieri nu-i mai ieftin, iar el are cele mai mici comisioane de pe piaţă. Dacă nu vă va convinge, va apela la corason, la texte de inimă albastră: haideţi domnule, că e un preţ bun, că de ce sunteţi zgârcit? Etc. La capitolul „vrăjeală”, probabil, pe unii bucureşteni nu-i întrece nimeni. De asemeni, nu vă lăsaţi târâţi de pistele false ale agenţilor imobiliari care vă spun că e cea mai bună ofertă de pe piaţă ca şi raport calitate-preţ. Nu cedaţi presiunilor pe care aceştia le fac convingându-vă să cumpăraţi sau să închiriaţi neapărat ceea ce v-a prezentat el.

Percepţia mea asupra EŞECULUI (II)


 

avvvatar

Noi, oamenii, suntem „interesanţi”. Ne place să fim doar în proximitatea oamenilor de success. Preferăm  doar oamenii de success. Oamenii  cu bani şi influenţă. Avem capacităţi reduse de a rezista lângă oamenii care se chinuie şi nu reuşesc. Rezistăm puţin lângă cei care încearcă să facă ceva dar (încă) nu au rezultate. Am simţit-o pe propria-mi piele. O femeie m-a parasit tocmai din această cauză: absenţa rezultatelor, a succesului. Acestea întârziau să apară. Mi-a dovedit că motivaţia ei fundamentală de a rămâne lângă mine nu a fost iubirea, ci succesul. Nu a construit relaţia pe temelia iubirii, ci a succesului potential pe care-l mirosea venind. Dar n-a venit. Încă nu venise.

Iubirea rămâne lângă tine şi atunci când eşti în cădere liberă. “Succesul”, evident, te abandonează dacă rezultatele aşteptate întârzie să apară. Iar ea m-a abandonat. M-a schimbat cu un om de succes, probabil. Eu nu m-am abandonat. Şi n-o voi face niciodată. Cred în mine. Cred că sunt un om de success. Am trecut prin multe eşecuri. Nu mai au un impact negativ devastator în universal meu interior. Ştiu că un om care nu se dă bătut în ciuda eşecurilor sale este un om de succes. Şi asta chiar dacă succesul său nu se vede. Chiar dacă, în aparenţă, n-are nicio perspectivă, nicio strategie, niciun orizont al succesului nu se întrevede.  Vine ziua când va triumfa. Vine ziua când voi triumfa iar ea va regreta.

Odinioară, priveam la oamenii de success şi-mi spuneam: WOOW! Vreau să fiu şi eu ca ei. Vreau să am realizările lor. Dar priveam la vârful icebergului, care este succesul. Nu şi la partea nevăzută a iceebergului, ascunsă sub apă. Ignoram să privesc spre “bucătăria” în care acei oameni şi-au preparat succesele. Omiteam din percepţia mea vizuală munca şi transpiraţia pe care ei au depus-o. Nici eventualele eşecuri prin care au trecut acei oameni nu căutam să le găsesc.

Este adevărat: EŞECUL TE ZDRUNCINĂ! Încearcă să-ţi întunece perspectivele. Îţi afectează imaginea de sine. Te face, uneori, KO. Te pune la podea asemeni unui boxeor profesionist, pe tine, amatorul, care-ai îndrăznit să vrei mai mult, să încerci ceea ce mulţi nici nu au curajul să viseze. Dar, fără eşec, nu vei putea niciodată să ai success. Dacă nu rişti, nu câştigi – aşa sună o vorbă de circulaţie internatională. Voi continua să risc. Îmi voi asuma posibilitatea să eşuez din nou şi din nou. Ce mă va putea împiedica să ating succesul?