Gânduri de seară


noapte

E seară. Mi-am propus să ies la alergat dar n-am mai ieșit. M-am ocupat de ”gospodărie”. Miroase acum a proaspăt…
Sunt singur în dormitor. Cu aripile sufletului de plumb, privesc pe fereastră. Pe fondul negru al nopții, remarc, ca în majoritatea nopților trecute, lumina dreptunghiulară roșie, întinsă uniform pe toată suprafața geamului mare a apartamentului din blocul vecin – nu foarte apropiat de fereastra balconului meu. Mă-ntreb cine locuiește acolo? Presupun că un cuplu de tineri. N-aș îndrăzni să bat la ușă să-mi potolesc curiozitatea – de ce au lumină roșie în fiecare seară? Sunt romantici în fiecare seară? Povestea lor are mai mult de trei ani? Atât durează – spun unii psihologi, romantismul în doi.
Visez și eu s-o întâlnesc pe ea și să schimb lumina gălbuie din lustra atârnată de tavan cu cea verzuie de la veiozele din dreapta și stânga patului matrimonial pentru-a obține o fereastră luminând a primăvară, mai mare ca cea a vecinilor de vis-a-vis.

O fantezie din prima zi de primăvară


primavara

Aseară am alergat în parc. Din nou. Și-a fost o plăcere: am simțit în propriile nări că a venit primăvara. Brize parfumate cu polenul cireșilor și-al vișinilor ajungeau în plămânii mei însetați de parfum natural proaspăt. Am simțit că undeva, într-un colț uitat din mine, a încolțit primăvara.

Pe drum mi-am dorit ca trenul metroului bucureștean să se armonizeze cu melodiile săltărețe și vesele, pline de efervescență și tinerețe ascultate la mini-player. Dar nu s-antâmplat. Și dacă mi s-ar fi îndeplinit fantezia asta, ar fi fost nasol, findcă trenul ar fi deraiat de pe șine, iar eu aș fi rămas blocat ceva timp în subteran, lovit probabil de bare și trântit la podea printr-un K.O. al realității deraiate, pe care nu l-aș fi putut evita. Realitatea din desene animate nu poate migra în realitate fără să sufere grave abateri de la dinamica văzută în filmele de animate.

Din Paradis, în deșert – încă un fragment (II)


Există uneori un mod ciudat de a reacționa în fața unei iubiri pierdute. Sau poate nu. Poate exilul în lumea ta, interiorizarea aceasta în care stai pasiv și refuzi să mergi mai departe, uitând chipul fostei iubite pierdut în trecut, e unul firesc, natural.
Fila unei iubiri nu se poate întoarce ușor. Și asta îți spune că ai iubit-o, că ai vrut-o pentru totdeauna. Că universul tău interior a prins conturul chipului ei, iar sufletul tău s-a atașat de umbra sufletului ei – un proces emoțional-afectiv ce-a fost inutil.
În ciuda dificultății de a-ți explica aceasta, știi că iubește un alt bărbat acum, sau, cel puțin, de dragul acestei imagini (inutile sufletului), mimează asta. Mai știi că acel bărbat o iubește sau, cel puțin, se preface că a ajuns într-un timp scurt la acel nivel înalt și totodată adânc al iubirii, iar ea crede asta.
Iubire înseamnă și să lași ”pierdută” persoana în brațele altei persoane chiar dacă ea a fost cea mai iubită femeie din viața ta.
Am învățat târziu că iubire înseamnă și să respecți decizia celuilalt de a nu te mai iubi și, efectiv, să nu mai cauți persoana iubită, chiar dacă plutești în deriva existenței tale până când, într-o zi, subnutrită prea mult, iubirea ta pentru ea va muri.
Iubirea înseamnă și să lași ușa trântită în nas închisă, pentru că nici Dumnezeu nu forțează voința liberă a unui om. Sunt mai presus de Dumnezeu?

Despre pernele din comerț și perna demodată


IMG_0007

Veți (su)râde…Am contestat – de multe ori – ideea claielor-grămadă de țesături, perne și alte asemenea ”produse” de mâna țăranului român, a cărui zestre zace frumos aranjată în camera unde umblă rar și nu mai este apreciată de societatea postmodernă. Toate sus-amintite există și în casa bunicii. Dar am realizat de curând că printre aceste elemente rudimentare există unele de care am o reală nevoie: pernele.
Nu știu dacă v-ați confruntat cu problema somnului inconfortabil datorat lipsei unei perne potrivite. Toate pernele cumpărate din comerț – unele scumpe și cu brand – m-au dezamăgit. În comerț nu există – cel puțin nu am găsit eu – perne adevărate pentru un somn confortabil. Toate pernele din comerț au materiale sintetice. După câteva nopți pernele din comerț devin inconfortabile.
Am revenit la pernele bunicii – una dată de ea și alta luată pe șustache, fără știrea ei – m-ar fi întrebat, cu siguranță, la ce-mi trebuiesc două perne? Am luat două perne mari, demodate, dar atât de confortabile!
Să tot dorm de două săptămâni.

Secvențe din jurnalul serii


jurnall

      În seara asta am fost pentru a doua oară din acest an la alergat în parc. Era semi-întuneric. Mă-ntreb ce gânduri erau în mintea trecătorilor sau celor ce alergau în parc, văzându-mă alergând cu o carte în mâna stângă? Probabil eram un caraghios. Ce legătură există între alergat și cartea inconfortabilă, ținută strâns – pentru a preveni alunecarea din mână și pierderea ei?
Am considerat că timpul pierdut în călătoriile cu metroul trebuie investit în ceva. E-aiurea să stai cu privirea fixă, admirând pereții albi și tavanul trenului ce scârțâie pe șinele ceaușiste. Sau chipurile oamenilor, vestimentația și siluetele lor. Nu neg: îmi place să admir chipul angelic al vre-unei domnișoare, chit că risc să visez apoi la chipul ei, pe care-l caut în amintirile recente, izbit fiind de golul din viața mea ce se vrea umplut de existența chipului încă negăsit…
În ce altceva s-ar putea investi acel timp petrecut în tunelele bucureștene, dacă nu în cititul unei cărți? Și pe cine altceva dacă nu pe Vladimir Pustan puteam să-l citesc? – unul din puținii oameni care mențin Adevărul în reanimare pe suprafața terestră a României.
Am lecturat din cartea Trezește-mă când moartea-i la fereastră, în care autorul vorbește de accidentul soției sale și de spitalizarea ei – dacă am priceput bine. În timp ce citeam despre speranță, un ”cimitir al corăbiilor noastre”, m-am oprit din alergatul pe rândurile paginii și-am privit în jur. M-am ciocnit de privirile rigide, triste și îndreptate-n jos, spre podea, ale călătorilor. Miroseam aerul ignoranței, a nepăsării și a unui ”cadavru” a reațiilor umane. Oare oamenii aceia mai sunt vii în materie de reacții?

Trezeşte-mă-când-moartea-i-la-fereastră
Priveam figura unui tânăr ce venea parcă dintr-o altă lume, una de laborator în care se dorește, probabil, crearea omului nepăsător la ce se-ntâmplă în proximitatea lui, în viața semenilor lui. Oare sunt mulți români în a căror chip s-a-nmormântat zâmbetul, speranța, păsarea, dorința de implicare și-a apărut în loc albeața fulgilor de gheață?
Venind de la alergat, am coborât din metrou satisfăcut că am făcut ce mi-am propus și, pășind prin praful străzii am ajuns acasă cu gândul la duș.