SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE KELEMEN HUNOR


kelemnnnn

Kelemen Hunor,

Nu încep această scrisoare cu apelativul ”dragă”. Din simplul motiv că nu-mi ești drag. Nu pentru că am ceva cu tine, personal. Nu pentru că am o problemă anume cu faptul că respiri aerul Ardealului și a întregii Românii. Nu-mi erai simpatic, recunosc. acum îmi ești TOTAL ANTIPATIC.
Nu-mi ești drag nu pentru că ești ungur, ci pentru că, în meandrele ascunse a dorinței ca România să aibă un președinte maghiar, stă ceva TOTAL DE NEACCEPTAT pentru românii în venele cărora mai curge fie și cel mai firav simț patriotic și pentru România populată în majoritate de români și NU DE MAGHIARI.
Dacă aș avea putere, Kelemen Hunor, te-aș declara PERSONA NON GRATA și ți-aș pune interdicție 50 de ani…
Declarația ta, Kelemen Hunor, este SEMNUL AROGANȚEI ABSOLUTE. E semnul aroganței maxime pe care un etnic – indiferent care ar fi el – care dorește preșdinția României – pentru el sau pentru oricare alt reprezentant al etniei din care face parte – PENTRU A IMPUNE LIMBA A CĂRUI VOCABULAR CONȚINE O INFLAȚIE STRĂINĂ (LIMBII ROMÂNE) DE ”K”-URI,” Z”-URI SAU ” Y”-URI. PENTRU A IMPUNE CULTURA MAGHIARĂ.
Declarația ta, Kelemen Hunor, este SEMNUL AROGANȚEI SUPREME fiindcă îți dorești PUTEREA CE O CONFERĂ STATUTUL DE PREȘEDINTE AL ROMÂNIEI, PENTRU A-I PUTEA PRIGONI MAI EFICIENT PE ROMÂNII AFLAȚI ÎN PROPRIA LOR ȚARĂ.
Declarația ta, Kelemen Hunor, este una ce subestimează și cel mai mic coeficient de inteligență a oricărui român și nu trebuie să rămână fără reacții ferme din partea românilor și a reprezentanților politici ai românilor.
Kelemen Hunor, în România trăiesc și alte minorități: ucraineni, tătari, lipoveni, turci, bulgari etc. Dar n-am auzit vreun reprezentant al vreunei etnii care există între granițele României, să dovedească aroganța ta și a politicienilor maghiari de a revendica (pentru-a câta oară?) autonomia și alte tâmpenii asemănătoare, pe care o minoritate nu deține legitimitatea de a o solicita.
Te revoltă rândurile acestei scrisor, Kelemn Hunor? Cum s-ar simți un maghiar din Ungaria în care-ți sugerez să te duci pentru totdeauna, dacă câteva zeci sau sute de mii de români s-ar muta în Ungaria și ar solicita autonomie în ”Ardealul ” Ungariei?
Kelemen Hunor, sper să-ți vină mintea la cap – în cazul în care ai făcut aceste declarații sub influența băuturilor alcoolice sau a drogurilor – și să-ți ceri scuze românilor (dacă ai demnitate).

Infernul primilor ani de școală


Nu știu alții cum sunt, vorba lui Creangă, dar eu, când mă gândesc la primii ani de școală, mă cutremur. Manualele şcolare îmi dădeau fiori. Eram zilnic cu Bau-Baul în ghiozdan!
Din clasa mea, cred că eram elevul cel mai naiv, mai greoi la minte și mai slab la înfățișare. Aproape că mă lua vântul pe sus, spre norii în care stăteam cu capul, oricum. Eram ultimul pe clasă. Nu-mi plăceau cărțile deloc. Până la 16-17 ani nu prea mi-a plăcut să citesc.
Aveam o bibliotecă de care mama s-a îngrijit să existe, în apartamentul cu două camere din strada Carpați, în orașul Siret.
Ceea ce mi se cerea la școală erau romanele care existau în biblioteca de acasă. Ori mie nu mi-au plăcut romanele care nu erau altceva decât niște telenovele închise între coperțile unor cărți. Nu spun că n-am citit. Eram nevoit să mai răsfoiesc câte-un roman, două. Mare neplăcere a fost să urmăresc telenovelele pe paginile alb-gălbui.
Clasa întâi a fost un mare coșmar pentru mine. Nu era de ajuns că nu mă agrea cartea. Nici pentru colegi nu eram o mare simpatie. Stăteam în bancă cu Ancuța și, nu știu din ce tărășenie, ne-am luat la harță. Iar stimabila școlăriță, de iute cum era, m-a altoit puternic cu o riglă de lemn pe una din mâini. Fiindcă aveam cerneală de prisos în stiloul chinezesc, m-am transformat ad-hoc în micul Picasso. Am făcut din cămașa ei albă o mică operă de artă, în care se combina albul cu albastrul, obținând o imagine pe care nici eu nu puteam s-o explic.
Când vedeam manualele, mi se făcea frică. Nu pricepeam (…) continuarea în:

coperta cartea mea

Cartea poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

În vizită la Marian


10370598_953980911284447_770816042_n

Motto: „O pereche de pantofi are mai multe de oferit, decat o simplă purtare”
Nedelcu Marian

Cu Marian Nedelcu, FENOMENUL care a revoluționat piața de încălțăminte făcută la comandă, am intrat în contact anul trecut. Aveam nevoie de o pereche de pantofi pe mărimea mea și, cum găsirea unei perechi care să-mi vină ”mănușă” a fost o adevărată aventură pentru mine, cu limba scoasă de-un cot după atâta alergătură între magazinele de încălțăminte, am decis să-l sun pe Marian. Acesta mi-a luat măsurile și… în două săptămâni erau gata bijuteriile: prima pereche de pantofi maron whiskey pe mărimea tălpilor mele, care mi-a înseninat fața. M-am arătat țanțoș în fața prietenilor cu noua mea pereche de pantofi, bucuros nevoie-mare, în mall.
De ce asociez expresia ”FENOMEN” de numele Marian Nedelcu? Pentru dinamica business-ului său de confecționat pantofi pe mărimea clienților. Pentru curajul lui de a readuce la viață o meserie din vremuri uitate în paginile de istorie a Bucureștiului pe a cărui promenade curgeau cândva gentelmani și doamne în tandem. Și, nu în ultimul rând, pentru creativitatea debordantă: m-a uimit diversitatea modelelor create de tânărul designer Marian Nedelcu care poate răspunde tuturor așteptărilor clienților actuali și potențiali – de la clasic la modern, de la pantoful uzual la cel exclusivist confecționat din piele de piton.
Apreciez la tânărul de 24 de ani Marian Nedelcu inițiativa antreprenorială și potențialul de lider: el a convins-o pe prietena lui, Monica, să i se alăture în proiectul său, împreună formând o echipă excelentă.
Deși sunt tânăr, fac parte din categoria oamenilor ”de modă veche”. Nu mă încântă chinezăriile – acei pantofi cumpărați din piață, ”de la ruși”, făcuți de dragul de a fi făcuți și vânduți. Mi-am dorit genul acesta de pantofi pe care i-am găsit în creațiile lui Marian, acei pantofi ridicați la rang de artă, creați cu pasiune și dăruire. Mi-am dorit o pereche de pantofi care oferă ca bonus originalitatea și sufletul investit în procesul execuției lor. Pantofii confecționați de Marian și echipa lui sunt unicați.
De la prima noastră întâlnire am rămas prieteni. În vizita pe care care i-am făcut-o azi am dorit să admir noile sale creații și, fiindcă n-am rezistat tentației, am mai comandat două perechi de bijuterii – modelul Derby, un clasic în viață ce încă se poartă după foarte mulți ani de la apariția lui (clasicul nu se va demoda vreodată).
Marian mi-a oferit la probă o pereche de pantofi pentru definitivarea lungimii piciorului. Apoi mi-a măsurat reperele monturilor. Am definitivat și înălțimea ristului ambelor labe ale picioarelor. I-am sugerat lui Marian ca pantoful să fie cât mai comod, chiar dacă în dimensiuni va lăsa o toleranță care în mod normal nu se lasă. Dacă nu frecventez ringul de dans, măcar în pantofi să-mi danseze picioarele în timp ce măsor străduțele Centrului vechi.
Pentru că sosește anotimpul ploios, Marian mi-a recomandat să port în această perioadă doar pantofii cu talpa de tunit, nicidecum vreo pereche cu talpă de piele cum obișnuiește majoritatea populației, fiindcă talpa de piele absoarbe umiditatea prezentând riscul de a se dezlipi.
În același registru al discuției, Marian m-a învățat că pentru o întreținere corectă a pantofilor, este necesară utilizarea perechii de șanuri pe care el o include în comanzile onorate, atunci când pantofii sunt ”parcați” în pantofar, pentru ca pielea să rămână întinsă, evitând cutele inevitabile. De asemeni, pielea are nevoie de întreținere cu o cremă solidă, nicidecum lichidă.
Casa de Comenzi Nedelcu Marian are o vitrină dedicată și doamnelor sau domnișoarelor interesate de o pereche de pantofi confecționate cu măiestrie și pasiune. Marian e pregătit să ia măsurile specifice doamnelor și domnișoarelor doritoare să poarte astfel de bijuterii.
Pentru detalii și comenzi, accesați cu încredere pagina de Facebook: https://www.facebook.com/NedelcuMarianShoes

Gusturi şi parfumuri din copilăria mea


Am avut o copilărie bogată. Una suprasolicitată de multe parfumuri și gusturi!
Îmi amintesc cum primăvara, bunica și mama mă răsfățau cu ciorbe diverse, din care emana îmbietorul miros de pătrunjel sau leuștean, salate din ceapă verde, salată și roșii sau spanac. Toate erau proaspete și, adaptându-mă limbajului contemporan, erau „bio”. Le savuram cu o poftă ce te-ar fi făcut să crezi că nu mâncasem de mult timp. De fapt, eram, și încă sunt, un pofticios remarcabil, asemeni lui Rex, câinele primit de bunica din partea unei rude, care răbdase mult de foame la fostul stăpân.
Îmi plăcea să-mi apropii nasul de pomii ce explodau de-atâta floare. Cireșul, vișinul, mărul, părul, înmiresmau grădina din fața și din spatele casei. Mai târziu, trandafirii, din a căror petale ieșea o dulceață delicioasă. Toate acestea transformau proprietatea bunicilor într-un colț de paradis.
Nu pot uita perii din fața casei. Rodeau niște fructe atât de zemoase, dulci și parfumate, încât aș fi mâncat o pară dintr-o singură înghițitură.
Astăzi, perii nu mai există. S-au uscat și au fost tăiați cu fierăstrăul care habar nu avea ce „făbricuțe” de fructe delicioase demolează. Fierăstrăul a gustat puțin doar din lemnul sec și uscat prin ale cărui canale și nervuri nu mai trecea acum seva acelor peri.
Vara savuram căpșuni cu zahăr. Țin minte că, odată, la vârsta de cinci-șase ani, i-am auzit pe bunici vorbind de buruienile dintre căpșuni ce trebuie smulse. Erau plecați de-acasă când, dorind să le fac o surpriză, m-am apucat să smulg buruienile, fără să realizez că smulg, de fapt și căpșunii. Surpriza a fost neplăcută… „Producția” de căpșuni a acelui an a fost compromisă.
Îmi făcea o plăcere deosebită să miros florile de tei de la poartă. Undeva în iulie, teiul te înnebunea cu florile lui ce emanau parfumul în exces, ce te-mbăta și aproape te adormea, instantaneu. Tudor Gheorghe ar fi slăvit, probabil, teii, în locul salcâmilor înnebuniți, lângă teiul de la poartă…
Îmi amintesc și de iarba proaspăt cosită al cărei miros mă urmărea în serile când jucam „ascunsa” sau „pac-pac” cu vecinii.
Apropo! Primăvara, până toamna târziu, strada bunicii era însuflețită de glasul nostru, al copiilor. Nici iarna nu lipseau urmele din zăpadă. Nicu, Dani, Cristi, Tibi, Pavel, Vasile, Dani 2, Radu, Gabi, eu și alții, ieșeam pentru a ne da cu sania sau a juca hockey pe lacul îngheţat al lui Sorin. Astăzi, strada e tăcută. Iarna, doar roțile mașinilor și pașii mari ai adulților lasă urme pe zăpada din fața casei. Copiii sunt puțini… și, oricum, calculatorul le acaparează toată atenția.
La sfârșitul verii (…)      continuarea în:

coperta cartea mea

Cartea poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

Obiectele copilăriei mele


Sunt un nostalgic și-mi place să călătoresc în timp. Caut în sertarele memoriei amintirile primilor ani de viață. În living păstrez câteva obiecte care au rezistat efectului „coroziv” al timpului, al impulsului de a-mi deteriora jucăriile din copilărie sau deciziei alor mei bazate pe crezul inutilității lor, de a mi le arunca.
Mă opresc uneori să admir pickup-ul de jucărie cu cele cinci discuri ale sale. Încă funcționează. Încă ascult la el Au clair de la lune, Twinkle, twinkle, little star sau Humpty dumpty. L-am primit de la mama pe când aveam 10 ani, cred.
Mai am macheta decapotabilă a unui Volkswagen Beetle, broscuța de odinioară. Și câteva jucării de pluş; toate intacte. Parcă au fost primite recent, nu acum 20 de ani.
Păstrez și ceasul de masă, rusesc, al mamei, marca Slava. Este mai vechi decât mine. Pentru acest ceas, timpul s-a oprit. Asemeni mamei mele, din existența terestră. S-a defectat în ziua și ora morții mamei: ora 03:00 din 15.10.2000. Coincidență?! Minune?!
Păstrez şi doi cai din ceramică. Unul alb, iar celălalt roșu. Aluzie aproximativă la imaginea oferită de Platon binelui și răului din noi – calul alb și calul negru. Ambii cai au fost prezenți în viața mea din primii ani ai existenței mele.
Nu pot omite veioza muzicală ce încă funcţionează. Încă ascult cântecul ei săltăreț, când îi armez mecanismul și privesc cum înfloresc trandafirii albaștri din interiorul capacului de sticlă.
Le-am recuperat pe toate din (…)

Continuarea în:

coperta cartea mea

Cartea poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

Amintiri cu tei și pește


Scriam în vara anului trecut, că, într-o seară, am alergat în Parcul Herăstrău. Mirosea a tei. Alergam cu pantofii sport în prezent și cu mintea în trecut. În trecutul ultimilor 20 de ani, când așteptam cu nerăbdare să vină luna iulie. Atunci, florile de tei erau gata de cules. Pierdeam multe ore în teiul bunicii și, cum acesta n-ar fi fost de ajuns, urcam și în teiul din curtea vecinului. Fiindcă teiul vecinului avea cele mai parfumate flori. Nu mă dădeam bătut până nu rupeam toate florile cu mâinile mele de slăbănog. Așa arătam la vârsta copilăriei: înalt și foarte slab. Aproape că mă lua vântul pe sus, asemeni unui zmeu pe care mă chinuiam să-l confecționez și să-l înalț, fără succes.
Umpleam jumătate de pod cu flori de tei și tot vroiam să mai culeg. Dar nu mă mai lăsa bunica. Era destul. Era prea multă floare de tei.
– Ce să facem cu atâta floare de tei?
– Ceai!
– Dar cât ceai bei, măi băiatule? mă întrebau bunica și unii vecini, aproape invidioși pe cantitatea de floare culeasă și pasiunea, răbdarea și timpul pierdut în tei.

Acum n-aș mai avea răbdarea pe care o aveam la 10-12 ani. Nici nu mai beau ceai de tei. Acum aș irosi timpul în tei. Nici la pescuit nu mai merg.
Apropo! Mergeam frecvent la pescuit vara, pe Siret, cu mama – căci altfel nu mă lăsa. Îmi amintesc că nu prea prindeam pește. Din când în când, câte-un caras sau un biban cu dimensiuni reduse trăgea la undiţa mea. Dar odată, (…)

Continuarea în:

coperta cartea mea

(Cartea poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/