Paradisul îndrăgostirilor, deșertul despărțirilor


poze indragostiti (132)

M-am întrebat adesea, de ce ni se îngăduie deșertul despărțirilor? De ce Dumnezeu, în providența Sa, permite întâlnirea și investirea noastră în relații ce nu ne duc la destinație? De ce a trebuit să mă-ntâlnesc cu tine și să trăim, în zadar, tot acel timp în așteptarea zilei când ne vom uni viețile la altar, în fața spectatorilor? De ce n-am fost asemeni lui Adam și Evei? De ce ni s-a refuzat privilegiul de a ști că (nu) suntem unul pentru celălalt? De ce nu ne îndrăgostim și nu ne căsătorim cu persoana de care-am fost îndrăgostiți prima oară?
Am motive serioase să-mi pun astfel de întrebări.
Nici unor foști colegi de facultate nu le-a fost mai ușor.
Să-ți povestesc:

Nu ai fost singura persoană la care m-am aruncat cu gândul la acea zi deosebită pe care sora lui Radu Popa o visa din clasa întâi. Nu ai fost prima persoană cu care am trăit paradisul îndrăgostirii și nici deșertul despărțirii.
Îmi amintesc că, în primul an de facultate, m-am îndrăgostit de Roxana. Nu era prima fată de care mă îndrăgostisem. Dar a fost fata cu care am avut prima relație. Era o studentă ce se dorea eminentă, la medicină. Nu știu ce m-a atras la ea. Probabil puritatea. Era o ființă simplă și curată sufletește. Nu epata prin forme trupești pe care ea să le scoată în evidență, nici printr-o frumusețe trivială, accentuată prin cosmetizare. Era șatenă, părul lung și drept, ochii căprui, comunicativă și mică de statură. Am avut o relație scurtă, de ordinul câtorva luni, căreia i-a pus capac un coleg de-al meu de facultate, Carol, care „mi-o suflase”, profitând de neînțelegerile noastre și, probabil, de incapacitatea mea de a-i oferi un răspuns concret la întrebarea „când vrei să te căsătorești?”.
Incapacitatea de a răspunde la această întrebare a fost și mobilul ultimei noastre despărțiri. Îți amintești?
Nu ajunsesem la stadiul iubirii cu studenta de la medicină, nesiguranța relației împiedicând oarecum nașterea iubirii. Astăzi, Roxana este căsătorită cu Carol și, cu siguranță, dacă va citi aceste rânduri, va deschide și ea, asemeni mie, sertarul amintirilor în care mă va regăsi: naivul și slabul student înalt cât o ușă, care s-a aventurat să o curteze.
Gândindu-mă la ea, dar și la tine, nu am reușit nici până azi să înțeleg lejeritatea unei femei de a se muta dintr-o relație în alta, asemeni trecerii unui tren prin două stații apropiate.
V-a lipsit, amândurora, liniștea unor momente de reculegere întinse pe luni bune, cu scopul reabilitării universului interior și al elaborării bilanțului relației bușite în zidul dur al realității și ignoranței voastre.
Ați sărit în brațele altui bărbat de parcă acesta ar fi fost Hristos, Mântuitorul, sau bărbatul visurilor voastre. Parcă n-ați mai simțit un bărbat la zero milimetri distanță de voi. V-a trecut atât de repede trauma produsă de ruptura ultimei relații, încât mă întreb: chiar aveați resurse interioare pentru următoarea?! Mă îndoiesc serios. Le-ați livrat bărbaților gogoși tăvălite în zahăr pudră amestecat cu zahăr vanilat.

O alta a fost Eleonora. Mă-ndrăgostisem de chipul ei brunet, cu ochii negri, privirea melancolică și mersul lent, vorbirea calmă și caldă. S-a întâmplat în urma despărțirii de Roxana.
Dorind s-o surprind plăcut și s-o sensibilizez, am încercat să-i dăruiesc un ceas, o jucărie de pluș și-o carte poștală. Îmi amintesc reacția ei: imprevizibilă, abruptă și rece. M-a respins, asemeni unei adolescente la care vine un moșneag bărbos, urât, neglijent cu propria înfățișare și mirosind a alcool.
A păstrat cartonul, dar a refuzat ceasul și jucăria de pluș. Ceasul era un simbol al trecerii timpului, căruia, probabil, nici azi nu-i conștientizează ireversibilitatea. Nici azi nu realizează, probabil, că anii se duc, iar fiecare an care trece lasă în urma sa doar amintirea.
Timpul îi confiscă, cu fiecare an care trece în singurătate, un an de iubire pe care-l putea trăi, dacă atunci, în acea iarnă, accepta căldura și dorința sufletului meu. I-am și spus că e prima și ultima mea încercare cu ea. Și m-am ținut de cuvânt. Probabil nu am fost nici primul, nici ultimul băiat care s-a îndrăgostit de ea. Și, probabil, n-am fost nici primul, nici ultimul față de care ea, Eleonora, a reacționat așa.
Astăzi, tânjește, poate, după o relație stabilă cu cineva, privind la colegele ei care și-au construit o viață de familie, iar ea încă nu-și leagănă copilul. Oare când…?

Patricia a fost o altă brunetă pe care am (…)         continuarea capitolului în cartea Din Paradis, în deșert, o carte ce poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

coperta cartea mea

Confesiunile unui asasin economic


confesiunile

Obișnuiam să spun că nu știu ce ar mai putea să mă surprindă. Cu ce aș putea intra în contact, sau, ce/cine ar putea interacționa cu mine și ar reuși să mă (mai) surprindă? Nu credeam că pot citi o carte atât de interesantă care m-ar putea lăsa cu atâtea gânduri în urma lecturării ei și cu atâtea răspunsuri la pleiada de întrebări ce-mi ocupau mintea de ceva vreme. Și totuși, terminând de citit cartea lui John Perkins, Confesiunile unui asasin economic, cred cu tărie că după Apocalipsa, aceasta este următoarea carte ”cheie” cu o mare valoare hermeneutică ce explică realitatea contemporană din Europa, America, Orient, Rusia și chiar România.
Prin intermediul acestei cărți, accidentul de la Balotești și dezastrul din 11 septembrie 2001 din SUA prind un sens logic. Lovitura de stat din decembrie 1989 cu moacă revoluționară ce a culminat cu asasinarea cuplului prezidențial autohton î urma unui proces de doi bani, e mai ușor de înțeles. Decapitarea economiei românești, ”integrarea” României în NATO și UE completează marele puzzle cu o piesă importantă. Exploatarea gazelor de șist și a zăcămintelor de aur de la Roșia Montană, Bechtel, FMI și alte realități completează marele puzzle.
Citind această carte, doar un prost sau cel puțin un ignorant mai poate accepta faptul că România a ajuns pe marginea prăpastiei din punct de vedere economic fără complicitatea politicienilor care au preluat puterea în anii 90 și asasinul/asasinii economici care ne-au călcat pragul și ne-au impins spre pragul sărăciei. Nu sunt convins că asasinul/asasinii economici au venit în România doar din America…
Cumpărați sau împrumutați și citiți această carte. Vă va lecui de naivitate, ignoranță și neștiință.

M-ai iubit?


iubit

Întrebarea aceasta persistă în mintea mea uneori, asemeni unui coșmar ce revine. Sunt în dubii. Am trăit o prelungă nesiguranță cu tine, căreia i se putea pune, uneori, sinistra coloană sonoră din Twin Peaks. Simțeam pe-atunci doar suspansul ce anunța dramatismul unor secvențe.
Am trăit cu tine momente în care credeam că mă iubeai. Finalul a dat peste cap însă acest crez, imprevizibil, asemeni unui gimnast de performanță ale cărui mișcări nu le poți intui în reprezentația sa, datorită iuțelii. Mișcările ce urmează se află doar în mintea sa și a antrenorului său. Iar reprezentația sa este, cu siguranță, un rezultat al multor ore de antrenament presărate cu durerea efortului depus.
Dac-am sta la masa dialogului, mi te și imaginez depunând eforturi titanice, pentru a-mi demonstra, la nivel discursiv, că răspunsul la întrebarea-obsesie a mea, este afirmativ. Neconvingător! Gestul final, de abandonare a luptei în favoare iubirii, în brațele altui bărbat, boicotează toate eventualele eforturi de a mă convinge că m-ai iubit.
Privind în trecut, percep orice gest de iubire, asemeni unui simulacru. Mi-e dificil să (mai) cred iubirea pe care mi-ai purtat-o. A fost o imitație excelent realizată. A fost o minciună pe care mi-o livrai zi de zi. Dac-o detectam la timp, m-aș fi salvat de timpul dăruit Zădărniciei.
M-ai iubit vreodată când mă țineai în brațe? Sărutul tău a fost sărutul iubirii și nu al pasiunii carnale însetată de atingerea buzelor mele? Ai fost vreodată ființa ce absorbea iubirea brațelor mele și „secreta” iubirea pe care s-o pună în locul rămas gol iubirii dăruite?
Ai reușit să transformi vreodată 1 Corinteni 13, pe care am plăcerea să-l redau aici, la sfârșitul acestui paragraf, în trupul viu al dragostei tale pentru mine? Nu aveam pretenția (…) continuarea în:

coperta cartea mea

Cartea poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

O carte cu acces la gândirea intimă a unui bărbat


coperta cartea mea

Îți dorești o carte cu acces la universul și gândirea intimă a unui bărbat scrisă pe marginea unor relații ratate? Îți dorești o carte scrisă cu onestitate și transparență? Accesează pentru detalii și cuprins: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

Două înmormântări și o dorință


moarte

Privesc la teve funerariile pilotului Adrian Iovan. Ieri priveam funeraliile studentei Aura Ion, decedată în acel accident aviatic din Munții Apuseni, alături de Adrian Iovan și echipa de medici care zburau la Oradea, cu scopul prelevării de organe.
Remarc că moartea deschide o imensă scenă absurdă: aceea în care ființa decedată este purtată, fără voia ei, asemeni unei păpuși trase de sfori, din locul în care sufletul s-a desprins spre cer, la Creatorul ei, la biserică. De aici, condusă la cimitir, în fața spectatorilor, ce nu plătesc bilet de intrare la „spectacolul” întristării profunde, al despărțirii și dispariției pentru totdeauna de pe acest pământ, de „actorul” așezat în coșciug.
Deși, paradoxal, actorul principal nu mai face nimic pe scena aceasta uriașă ce poate întruchipa tot orașul, lumea asistă ca în fața unui spectacol al cărui deznodământ e cunoscut. Spectacolul cortegiului funerar provoacă poate mai multă trăire înlăuntrul oamenilor, decât cele mai bune piese de teatru, operete sau filme.
Mi-e greu să înțeleg de ce la nașterea unui om, spectatorii veniți să-i adreseze un „bun venit” sunt puțini, iar viața sa, dacă este aceea a unui om simplu, este fără niciun spectator – decât dacă profesează ca actor, politician sau om de afaceri. La moartea sa, scena în care acesta este purtat până la cimitir este privită de tumult. O mare de oameni vine la moartea ta, deși, (…) continuarea în:

IMG_1557

Cartea poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

Vom învăța vreodată să iubim?


Realizez că anii vieții zboară. Dar noi n-am învățat să iubim. Nu ne-am însușit acea respirație esențială sufletului, care oferă sens, semnificație și viață.

Am citit mult despre iubire. De la Apostolul Pavel în prima epistolă către Corinteni, la capitolul 13, până la C. S. Lewis, Ortega y Gasset, Jean Luc Marion sau William Shakespeare. Probabil încă sunt unul din acei foarte mulți analfabeți într-ale iubirii.

Mă întreb care dintre noi știe ce e aceea iubirea. Există prea multe despărțiri și prea multe divorțuri. Rupem prea ușor parteneriatele afective, de parcă am avea inimi și suflete de rezervă. Suntem în pas cu tendința economică, consumeristă. Nu ne-am debarasat de filosofia materialist-științifică a regimului comunist. Dimpotrivă! Am depășit-o.

Nu mai reparăm nimic din ce s-a stricat. Pur și simplu abandonăm și înlocuim. Așa ni se duce viața și ne vom „trezi” ajunși în „după-amiaza” existenței, la o vârstă în care fizionomiile noastre nu mai prezintă interes, probabil, nici pentru noi.

Cred că în afara lui Dumnezeu care a murit pentru noi, restul folosim expresia „te iubesc” mai mult ca pretext pentru înnodarea relațiilor. Fiindcă dacă ceva scârțâie, nu luptăm, sau o facem prea puțin. Nu pentru că nu e adevăr în iubirea declarată, dar, parcă, lipsește ceva. Conținutul iubirilor noastre e într-un (…) continuarea în:

coperta cartea mea

Cartea poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

33% REDUCERE la cartea Din Paradis, în deșert


-33%

Fiindcă știu că unii din voi vă doriți demult să intrați în posesia cărții mele, Din Paradis, în deșert, dar bugetul nu vă permite, în perioada 1 octombrie – 4 octombrie a.c. doresc să facilitez achiziționarea unei cărți și vă ofer un discount de 33% la cumpărarea unei cărți. Astfel, prețul cărții se reduce de la 14,9 lei la doar 9,9 lei + taxele poștale !!! STOC LIMITAT!!!

Comercializez cartea și în formula 3 + 1 GRATIS!!!

Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

coperta cartea mea

Pentru a continua tradiția după-amiezelor de miercuri, redau un nou fragment din această carte:

Paradisul studenției mele

A fost un paradis atipic. Comparat cu paradisul dăruit de Dumnezeu lui Adam și Evei, gândit inițial cu o durată nedeterminată, paradisul studenției mele avea o „izgonire” programată: la sfârșitul studiilor.
A fost paradisul comediei, al clipelor hazlii trăite cu diversele personaje ce mi-au fost colegi.
A fost paradisul îndrăgostirilor și al despărțirilor. Cu atâtea femei în proximitatea ta, ca tânăr bărbat în devenire, puteai rămâne imun?
Râd și acum când îmi amintesc acea perioadă.
Evidențiez secvențele emblematice, folosindu-mă de câteva personaje:

Radu Popa. Venea din Ardeal. A fost unul din colegii mei de cameră. Primele amintiri cu el se leagă de niște oale. Pe unul din rafturile destinate cărților, Radu Popa își etalase taciturn un set de oale. De la cea mai mică – pesemne proiectată să joace rolul unui ibric pentru ceai sau cafea, până la cea mai mare – puteai găti în ea suficientă ciorbă pentru toți colegii de cameră.
Nu era un om rău. Se enerva și se urnea greu din loc. Era, oarecum, asemeni mie: o pasăre măiastră nocturnă. Când majoritatea studenților dormea, el studia cărțile necesare elaborării lucrărilor premergătoare examenelor.
La cursuri, avea multe întrebări. Avându-l pe Radu în sală, profesorii nu aveau o misiune ușoară. Cursurile profesorilor se transformau, de la simple expozeuri, într-un soi de dezbateri, provocate de întrebările imprevizibile ale studentului Radu Popa, care-și vântura două degete, pentru a semnala, frecvent, că „am o întrebare”. Semănau cu dezbaterile politice televizate ce au ca protagoniști reprezentanți ai diverselor partide politice.
Gestul ridicării celor două degete, completat de semnalarea verbală a dorinței de a chestiona profesorul, de-acum exasperat de-atâtea neclarități și dubii, l-a transformat pe Radu într-un comic. Unul de situație, dar și de caracter. Era interogatorul de serviciu. Oricât de clar și de plenar gândită era expunerea, Radu Popa avea întrebări. După un oarece timp, te pufnea râsul instant privindu-l pe Radu cu degetele ridicate, în așteptarea acceptului de adresare a unei noi întrebări.
După o noapte de nesomn, dimineața, înainte de a se deplasa la cursuri, cu ticsitul „autobuz-conservă” al liniei „178” sau „601”, Radu Popa obișnuia să „testeze” dacă șosetele mai puteau fi purtate. Le mirosea. Pur și simplu le mirosea. Dacă le lua tot pe alea, îl auzeai cu de-acum celebrul „mai merg o tură”.
Că veni vorba de vestimentație, nu știu dacă devenea nostalgic după anii regimului comunist. Dar, probabil, „cel mai iubit fiu al poporului”, Nicolae Ceaușescu, îi trezea o doză consistentă de nostalgie: el purta o șapcă ceaușistă. Diferența o făcea poziția purtării șăpcii, fără cozoroc în față, ci la spate, asemeni unui jucător de baschet din campionatul american.
Nu pot să uit clipa când, nemulțumit de cum îmi îndeplineam sarcinile de serviciu atunci când îmi venea rândul la curățenie în cameră, ardeleanul devenea un legiuitor ad-hoc și decreta:

– De azi, cine nu dă cu mătura pe jos (pe-atunci aspiratorul era un moft) și nu duce gunoiul, în ziua când este de serviciu, până la miezul nopții, va suporta ca pedeapsă aterizarea coșului de gunoi în patul său.

Zis și făcut. Au trecut zilele și, într-una din ele, îmi vine rândul să fac curat în cameră. Uit că sunt de serviciu și, întorcându-mă în cameră după miezul nopții, privesc oripilat coșul de gunoi răsturnat pe cearșaful patului meu. Nu mă înfurii. Remediez situația neplăcută prin a duce gunoiul afară. Dar, asemeni unui jucător de counter strike, aștept ziua când stimabilului coleg Radu Popa îi va veni rândul la curățenie. Ca prin minune, în acea zi, el uită că trebuie să se ocupe de camera, și, surpriză! Roata s-a întors! Privește, cu ochii mari, tăcut, deja enervat, coșul albastru răsturnat pe lenjeria sa de pat. Se descarcă prin a-mi lua șlapii și a-i arunca pe geam.
Într-o altă împrejurare, dimineața, grăbit să-mi beau ceaiul cu ceva pâine și salam cu muștar, pentru a nu întârzia la cursuri, fug repede-repede la toaletă și revin, cu aceeași viteză. Mă așez la masă și dau să iau o gură de ceai. Mă opresc, asemeni unui om lovit de o bâtă în moalele capului. Am lăsat ceaiul dulce și l-am găsit sărat. Radu Popa îmi băgase un pumn de sare și zâmbea pe sub mustăți. Dar nu m-am lăsat dator. Într-o situație identică, într-o altă zi, ardeleanul grăbit uită de ceai, fuge la toaletă și se întoarce. Constată că ceaiul său e sărat. Sărat bine. Îi băgasem sare cu dobânda aferentă.
Ștrandul Crângași era aproape de cămin. Am prins șmecheria cum și când să intrăm fără să plătim bilet: prin gardul care avea o gură generoasă, după miezul nopții. Nici nu știai care cu care ești, lângă cine stai și câți oameni sunt. Era semi-întuneric și-ți dădea impresia că ești undeva, într-o poiană. Radu era și el cu noi, o mână de colegi ce ne-am îndemnat și-am tras unii de alții pentru a merge la ştrand, în acel miez de noapte imprevizibil. Nici bine nu ajungem, că Radu sare „cap” în bazin. Și iese la suprafață cu fruntea și nasul julit, asemeni unui personaj, cu chipul urât, din Star Trek.

Alex Dorin, bucovinean de-al meu, merită pomenit. Am fost colegi de cameră. Era un băiat îngrijit, ce nu testa gradul de prospețime al ciorapilor după miros, ci după „numărul orelor de funcționare”, ca la avioane. Somnul „de frumusețe” era respectat, de parcă era încă bebeluș, iar punctualitatea era punctualitate.
Diminețile erau foarte stresante și totodată enervante pentru Alex. Devenise o tradiție ca dimineața să-i adresez veșnica și exasperanta întrebare: „ce cursuri avem azi/ce curs avem acum?” S-a ajuns până într-acolo încât, vecinii de peste drum de palier – ardeleni amândoi – exasperați de glasul meu baritonal ce repeta aceeași întrebare matinală cu volum ridicat, să pună, când și când, pe gaura din tocul ușii prin care trecea firul radio-ului cu circuit închis, câte o petardă ce bubuia în cameră.
Tot în tradiția camerei 114, în care am locuit pe toată perioada studenției, în patul insuficient de lung, degustam din pachetele cu mâncare venite de acasă. Personal dădeam iama în prăjiturile și plăcintele primite de Alex, iar el se vedea nevoit să-mi frâneze viteza de înfulecare a lor exclamând „ușor, ușor!” Dar, când veneau pachetele mele, îi lăsam pe toți să deguste.
Țin minte că, odată, Alex a făcut (…)