Paradisul îndrăgostirilor, deșertul despărțirilor


poze indragostiti (132)

M-am întrebat adesea, de ce ni se îngăduie deșertul despărțirilor? De ce Dumnezeu, în providența Sa, permite întâlnirea și investirea noastră în relații ce nu ne duc la destinație? De ce a trebuit să mă-ntâlnesc cu tine și să trăim, în zadar, tot acel timp în așteptarea zilei când ne vom uni viețile la altar, în fața spectatorilor? De ce n-am fost asemeni lui Adam și Evei? De ce ni s-a refuzat privilegiul de a ști că (nu) suntem unul pentru celălalt? De ce nu ne îndrăgostim și nu ne căsătorim cu persoana de care-am fost îndrăgostiți prima oară?
Am motive serioase să-mi pun astfel de întrebări.
Nici unor foști colegi de facultate nu le-a fost mai ușor.
Să-ți povestesc:

Nu ai fost singura persoană la care m-am aruncat cu gândul la acea zi deosebită pe care sora lui Radu Popa o visa din clasa întâi. Nu ai fost prima persoană cu care am trăit paradisul îndrăgostirii și nici deșertul despărțirii.
Îmi amintesc că, în primul an de facultate, m-am îndrăgostit de Roxana. Nu era prima fată de care mă îndrăgostisem. Dar a fost fata cu care am avut prima relație. Era o studentă ce se dorea eminentă, la medicină. Nu știu ce m-a atras la ea. Probabil puritatea. Era o ființă simplă și curată sufletește. Nu epata prin forme trupești pe care ea să le scoată în evidență, nici printr-o frumusețe trivială, accentuată prin cosmetizare. Era șatenă, părul lung și drept, ochii căprui, comunicativă și mică de statură. Am avut o relație scurtă, de ordinul câtorva luni, căreia i-a pus capac un coleg de-al meu de facultate, Carol, care „mi-o suflase”, profitând de neînțelegerile noastre și, probabil, de incapacitatea mea de a-i oferi un răspuns concret la întrebarea „când vrei să te căsătorești?”.
Incapacitatea de a răspunde la această întrebare a fost și mobilul ultimei noastre despărțiri. Îți amintești?
Nu ajunsesem la stadiul iubirii cu studenta de la medicină, nesiguranța relației împiedicând oarecum nașterea iubirii. Astăzi, Roxana este căsătorită cu Carol și, cu siguranță, dacă va citi aceste rânduri, va deschide și ea, asemeni mie, sertarul amintirilor în care mă va regăsi: naivul și slabul student înalt cât o ușă, care s-a aventurat să o curteze.
Gândindu-mă la ea, dar și la tine, nu am reușit nici până azi să înțeleg lejeritatea unei femei de a se muta dintr-o relație în alta, asemeni trecerii unui tren prin două stații apropiate.
V-a lipsit, amândurora, liniștea unor momente de reculegere întinse pe luni bune, cu scopul reabilitării universului interior și al elaborării bilanțului relației bușite în zidul dur al realității și ignoranței voastre.
Ați sărit în brațele altui bărbat de parcă acesta ar fi fost Hristos, Mântuitorul, sau bărbatul visurilor voastre. Parcă n-ați mai simțit un bărbat la zero milimetri distanță de voi. V-a trecut atât de repede trauma produsă de ruptura ultimei relații, încât mă întreb: chiar aveați resurse interioare pentru următoarea?! Mă îndoiesc serios. Le-ați livrat bărbaților gogoși tăvălite în zahăr pudră amestecat cu zahăr vanilat.

O alta a fost Eleonora. Mă-ndrăgostisem de chipul ei brunet, cu ochii negri, privirea melancolică și mersul lent, vorbirea calmă și caldă. S-a întâmplat în urma despărțirii de Roxana.
Dorind s-o surprind plăcut și s-o sensibilizez, am încercat să-i dăruiesc un ceas, o jucărie de pluș și-o carte poștală. Îmi amintesc reacția ei: imprevizibilă, abruptă și rece. M-a respins, asemeni unei adolescente la care vine un moșneag bărbos, urât, neglijent cu propria înfățișare și mirosind a alcool.
A păstrat cartonul, dar a refuzat ceasul și jucăria de pluș. Ceasul era un simbol al trecerii timpului, căruia, probabil, nici azi nu-i conștientizează ireversibilitatea. Nici azi nu realizează, probabil, că anii se duc, iar fiecare an care trece lasă în urma sa doar amintirea.
Timpul îi confiscă, cu fiecare an care trece în singurătate, un an de iubire pe care-l putea trăi, dacă atunci, în acea iarnă, accepta căldura și dorința sufletului meu. I-am și spus că e prima și ultima mea încercare cu ea. Și m-am ținut de cuvânt. Probabil nu am fost nici primul, nici ultimul băiat care s-a îndrăgostit de ea. Și, probabil, n-am fost nici primul, nici ultimul față de care ea, Eleonora, a reacționat așa.
Astăzi, tânjește, poate, după o relație stabilă cu cineva, privind la colegele ei care și-au construit o viață de familie, iar ea încă nu-și leagănă copilul. Oare când…?

Patricia a fost o altă brunetă pe care am (…)         continuarea capitolului în cartea Din Paradis, în deșert, o carte ce poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

coperta cartea mea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s