Decembrie, fără brad


s560x316_luna_decembrie

2014, decembrie. E unul din acei ani – puțini, în cei 31 ani de viață – care se termină, pentru mine, fără brad. N-am (mai) simțit să-l împodobesc. Am cunoscut bradul împodobit în decembrie, pentru prima dată, în copilărie. Să fi avut trei ani? Bunicii și mama îl împodobeau cu globuri – un mix de globuri românești și rusești – beteală, beculețe prinse lanț de sârma băgată-n priză și râvnitele bomboane, cumpărate la kil din piață. Erau foarte bune. Le simt și acum, parcă, gustul diversificat.
Mă fascina bradul ce veghea noaptea din dormitorul copilăriei, până-n zori. Crea o atmosferă de vis, de care, copilul și adolescentul anilor trecuți, aveau, probabil, nevoie. Pe-atunci îmi trebuia atmosfera decupată din basme, pentru a seda, probabil, realitatea din spectrul privirii mele, spre a nu-mi curma, prematur, însăși copilăria.
Acum, nu mai sunt un copil. Însă copilul din mine nu a murit. Totuși, nu mai simt nevoia bradului de Crăciun. Mai păstrez globurile cu care brazii copilăriei mele erau împodobiți. Încă așteaptă, cuminți, în cutiile prăfuite din carton, ziua când vor fi scoase, din nou, la lumină. La acea lumină emanată de beculețe.
Nu știu. Nu știu când și dacă le voi mai scoate vreodată. Nu știu dacă voi re-deveni suficient de nostalgic și de romantic pentru a dori să retrăiesc atmosfera copilăriei de Crăciun. Ceea ce știu astăzi, este că (și) bradul mă împiedică să văd motivul real al acestei sărbători: nașterea lui Hristos. Bradul nu are nimic în comun cu El. Îmi va fi tot-una dacă, într-o zi, redevenind nostalgic într-o mare măsură, aș împodobi un brad în decembrie, sau în mijlocul (primă)verii.
Bradul ne introduce într-o atmosferă de visare, în care, cu privirea fixă pe globul ales (din motive necunoscute), căutăm ceva în pustiul acestei atmosfere. Doar ne petrecem timpul, preț de câteva clipe înșiruite și, revenind cu picioarele pe pământ, ne minunăm de tulpina împodobită a bradului.
Acum sunt mulțumit doar prin a privi, noaptea, înainte de a adormi, pe fereastră, spre casa vecinului, unde luminițile instalațiilor trezesc un visător…

Anunțuri

Președintele României reabilitează memoria deținuților politici


iohannis

” (…) mandatul meu, unul al respectului față de toate valorile noastre.” Klaus W. Iohannis.

Astăzi, 12 decembrie, Președintele României, Klaus Iohannis, a acordat Președintelui Asociației Deținuților Politici din României, dl. Octav Bjoza, cea mai înaltă distincție a statului român, steaua României în grad de mare cavaler.
Gestul acesta reabilitează și onorează memoria deținuților politici cum n-a făcut-o până acum nimeni. Gestul acesta este o palmă dată celorlalți președinți ai României, cât și patriarhilor BOR.

Căsătoria ca puşcărie cu sistem (semi)deschis


femei-in-puscarie-1600x1200

Ați fost vreodată la Sighet? Ați fost să vizitați Memorialul victimelor comunismului și al rezistenței? Este un muzeu-pușcărie în care poți „citi” povestea intelectualilor vremii închiși acolo pentru că nu se înregimentau în gândirea materialistă, marxistă, manifestând rezistență activă regimului. Nimeni nu le-a putut face conștiința să înceteze, să demisioneze. Aceştia au preferat să sufere pușcăria trupului și să aibă libertatea cugetului. Au refuzat libertatea fizică în detrimentul detenției libertăţii de gândire.
Îmi amintesc imaginea de ansamblu a acestei încăperi: două culoare, unul la parter și celălalt la etaj, în formă dreptunghiulară. Sunt culoare cu balustradă și plasă, pentru a împiedica saltul în gol al deținuților exasperați de tortura la care erau supuşi.
Culoarul interior al fiecărui nivel însoțea fiecare intrare, de jur împrejur, în celule. Cea mai vie imagine e aceea a „Negrei”. Funcționa ca celulă închisă ermetic pentru a nu permite luminii să pătrundă. Doar aerului, închis și îmbâcsit, a cărui menținere în afară era imposibilă. Nici măcar timpul nu-și permitea să deranjeze!
Imaginea vieții mele de căsătorie devenise o suprapunere, limitată și incompletă, peste imaginea interioară a pușcăriei deținuților politici de la Sighet. Dacă am lua fiecare celulă în parte și am transforma-o în simbol al fiecărui compartiment al vieții mele de căsătorie, atunci fiecare încăpere de aici ar avea o corespondență…

                                                                                         continuarea fragmentului se află în cartea ”Din Paradis, în deșert”

Cine își dorește un exemplar, este rugat să lase un comentariu (pe Facebook – în privat/ blog. Dacă nu ești ”prieten(ă)” cu mine pe Facebook, pentru moment sunt blocat și nu pot să reacționez. Ai putea folosi nr meu de telefon sau adresa de e-mail: 0727.318.457 sau cezar_augustusjunior@yahoo.com) care să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre. De asemeni, pot fi lansate comenzi și prin sms la nr. 0727.318.457
Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf  🙂

Costul cărții este de numai 14,9 lei

coperta cartea mea

Reflecții la cinci ani după divorț


divort

Se împlinesc cinci ani de când am părăsit domiciliul conjugal. Era o zi călduroasă ca cea de azi. Era amiază. Mi-am făcut bagajele și am plecat. Dacă ar fi să mă întrebați de ce am divorțat, v-aș răspunde că n-a mai plouat. A fost secetă. O secetă de iubire autentică. Un pustiu de trăire.
A fost seceta siguranței că ești iubit și acceptat cu adevărat, asemeni acceptării pe care o simți din partea mamei. Da, chiar așa! Bărbatul își privește soția oarecum cu aceiași ochi cu care își privește mama. Sunt proiecții asemănătoare.
Revin. A lipsit perpetuarea atașamentului ce garantează persistența ecuației „el-ea”. Problemele, diferențele și plictisul s-au instaurat asemeni unor legi fizice fundamentale de pe Terra. Precum gravitația, forța centrifugă sau căldura degajată ca rezultat al frecării a două corpuri solide.
Fără acel „ceva” veritabil, un cuplu nu are șanse de supraviețuire.
Mitul dragostei erotice ce menține oamenii în arena conjugală, prin a sa culme – sexul, act pur mecanic, nu depășește nivelul mitologic.
Dacă ar fi ca un cuplu să aleagă un singur obiectiv, doar unul singur, pentru atingerea căruia să muncească, cu scopul supravieţuirii, atunci atașamentul ar fi acela. Ataşamentul e realitatea ce conține emoționalitatea și afectivitatea care confirmă fiecăruia că este o parte esențială a întregului parcurs conjugal.
Din nefericire, peisajul cotidian al unui cuplu rutinat e ticsit de prea multă fizică mecanică, clasică, newtoniană și prea puțină dinamică cuantică – afectele.
Atingem o groază de obiective și acțiuni cu intersecții și finalități stomacale, trupești, firești. Nu „atingem” suficient nivel imperceptibil vizual, emoțional şi spiritual. Nu ne atingem suficient sufletele. Ne sărutăm prea mult pe trup și prea puțin pe suflet. Cum să țină o relație cu o astfel de disproporție?
Frumusețea, cosmetizările de tot felul, nu ne pot ține împreună. Respingerile ne îndepărtează unii de alții. Iar lumina lunii se demitologizează, pierde din romantism până la „pur și simplul” obiect ceresc ce degajă lumină. Nimic în plus.
Timpul existenței în doi aduce inevitabil obișnuința ce macină orice breaking news de familie, pe care dorim să-l dăruim și să-l primim. Orice mister s-a elucidat. Totul e previzibil, predictibil și calculabil.
Durerea divorțului? Nu rezidă în pierderea celuilalt. Pe celălalt l-ai pierdut cu mult timp înainte să ajungi aici. Durerea divorțului e aceea a singurătății. A absenței fizice a celuilalt, conştientizate abia acum, când din câmpul tău vizual a dispărut. E o pată de inexistență din spectrul vizual. Chiar și prezența fizică în preajma divorțului – de-acum fără valoare emoțională, era o condiție suficientă pentru realitatea surprinsă de Dumnezeu înaintea creării Evei: „nu este bine ca omul să fie singur…”
Probabil că cine citeşte aceste rânduri e curios să înţeleagă ce „piese” ale relaţiei maritale au cedat la noi. Voi spune:

1. Comunicarea. Comunicarea dintre noi a devenit deficitară.
Atunci când încercam să fiu deschis şi să-i transmit ce simt sau gândesc, dacă nu era de acord cu ce îi spuneam, se enerva. Mă făcea să (…)       continuarea fragmentului se află în cartea ”Din Paradis, în deșert”

Cine își dorește un exemplar, este rugat să lase un comentariu (pe Facebook – în privat/ blog. Dacă nu ești ”prieten(ă)” cu mine pe Facebook, pentru moment sunt blocat și nu pot să reacționez. Ai putea folosi nr meu de telefon sau adresa de e-mail: 0727.318.457 sau cezar_augustusjunior@yahoo.com) care să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre. De asemeni, pot fi lansate comenzi și prin sms la nr. 0727.318.457
Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf  🙂

Costul cărții este de numai 14,9 lei

IMG_1557

 

Experiența omului divorțat


_Divort1

Experiența omului divorțat de femeia cu care a coexistat o perioadă, e tristă. Ești conștient că viața ta a eșuat. Cei din jur, majoritatea conservatoare, nu se mai raportează la fel față de tine. Acum eşti privit cu circumspecție. Aproape te asemeni cu un infractor. Eşti etichetat, asemeni unui produs de larg consum. Nu se informează nimeni în profunzime de viaţa ta.
Nici tu nu mai ești același om cu cel de dinaintea căsătoriei. Te poți îndrăgosti din nou. Dar îți lipsește naivitatea de odinioară. Elanul nebun cu care înaintai și puneai „țara la cale” cândva, s-a atrofiat. În locul lui a apărut scepticismul. Plăcuțele de frână apasă puternic pe roțile credinței că vei întâlni o altă femeie cu care să-ți refaci viața.
Ești mai rațional, mai precaut, în deplină cunoștință de existența lentilelor modificate prin care privești viața și o potențială parteneră. Ești contra părerii unora că nu trebuie să te mai căsătorești. Și ce să faci? Să te călugărești? Să te ignori? Să trăiești la întâmplare cu orice femeie te-ai intersecta? Să te abandonezi, cu fierberile și dorințele tale? Cum rămâne cu nevoia unei femei?
Nu. Categoric nu! Resimți nevoia unei familii. Îţi lipseşte căldura trupească și sufletescă a unei femei. Resimți absența relației cu ființa „inventată” de Dumnezeu pentru tine, bărbatul. Și simți această absență până la nivelul atomilor tăi.
E adevărat: dorința și disponibilitatea de a te recăsători, (…)        continuarea în cartea ”Din Paradis, în deșert”

Cine își dorește un exemplar, este rugat să lase un comentariu (pe Facebook – în privat/ blog) care să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre.
Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf  🙂

Costul cărții este de numai 14,9 lei

IMG_0056

Prin victoria lui Klaus Iohannis


iohannis

Azi, de Ziua Națională, mă bucur. Privesc parada militară și sărbătoresc: nu doar ziua țării mele ci și victoria lui Klaus Iohannis – una certă și multiplă. Prin ea a fost înfrânt nu doar Victor Ponta. Prin ea au pierdut bigotismul și patriotardismul, atât de prezente în anii 90. Au pierdut naționalismul contraproductiv dar și cel legat ombilical de confesiunea majoritară din România. Au fost înfrânte și fixațiile sterile privind apartenența etnică germană a lui Iohannis.
Prin victoria lui Klaus Iohannis avem șansa de a vedea o altă etică în administrarea țării și un alt spirit al capitalismului. Prin Iohannis apar, în sfârșit, premizele unui alt experiment și, implicit, a unor alte rezultate.
Prin victoria lui Iohannis am câștigat un simbol pro-occidental clar. Am câștigat un om credibil atât de români cât și de străini. Avem un om a cărui ”modus operandi” ne mențin – întemeiat – speranța în reconstrucția și parcursul unei altfel de Românii, diferite în bine de cea știută până acum.
Prin victoria lui Klaus Iohannis ne-am salvat primul palat al țării de hăhăială, inflația de zâmbet tâmp și ironic. Ne-am salvat Cotroceniul de inflația cuvintelor aruncate pe gama demagogiei exagerate, nocive și grotești. Am salvat discursul politic prezidențial de eventualitatea siluetei ce-ar fi reprezentat papagalul, păpușa cu sfori, de știu eu ce mamifer din jungla africană sau de silueta ce-ar fi mimat ghiocelul, primăvara, sau floarea soarelui, toamna, în fața liderilor occidentali, ruși sau chinezi.
Privind chipul lui Klaus Iohannis, citesc cu ușurință demnitatea și onoarea pe care o invidiez la ceilalți bărbați ai politicii mondiale precum Cameron, Putin sau Merkel. Prin victoria lui Klaus Iohannis, am câștigat un tip elegant și vertical cu care nu ne va fi rușine să defilăm pe scena politică internațională.
De ce să n-o recunoaștem: etica a fost supralicitată, aproape ”brevetată” de puritani (părinții fondatori ai Statelor Unite ale Americii) – ”protestanți” în relație directă cu Biserica Angliei, mai apropiați ca mentalitate și concepție despre lume și viață de protestanții lui Klaus Iohannis, decât de ortodocșii lui Victor Ponta.
Lamentările ce vin pe fondul confesional al Președintelui Klaus Iohannis sunt de prost gust și omit faptul că performanța politică, juridică, tehnologică financiară și economică vin mai degrabă dinspre Apus decât dinspre Răsărit.
Prin victoria lui Iohannis am câștigat credibilitate și respect față de occident dar și față de orient, față de vest și est. Am câștigat potețialul de a atrage masiv investiții străine și, implicit, în viitor, un trai mai bun.
Să(-I) fim deci recunoscători ca avem un astfel de lider.