Cu Maestrul ”Pavarotti din Banat”


20150131_202141 Cu Maestrul Costel Busuioc. Talentat și surprinzător de sincer. L-am ascultat o oră. Dacă mai cânta 3, nu m-aș fi plictisit. Mărturisesc că youtube-ul nu e capabil să transmită ”fiorii” pe care-i simți la 6 metri de artist

Anunțuri

Ura nu naște copii


copii

Am locuit într-un orăşel de provincie, nu departe de un centru de plasament. Într-o duminică, venind de la biserică, am trecut, ca de fiecare dată, pe lângă acesta. Aţi trecut vreodată pe lângă un centru de plasament? Aţi văzut copiii de acolo? E un loc în care trăiesc copiii abandonaţi, sub o formă sau alta, de propriii părinţi. E de remarcat conformaţia fizionomică a acelor copii. Între fizionomia copiilor de acolo şi a celor din afară, din mediul „normal”, familial, există diferenţe izbitoare. Şi nu mă refer la particularităţile diferite ce ne fac să spunem că suntem persoane diferite. Există ceva, o amprentă specifică pe faţa copiilor din centrele de plasament. E amprenta lipsei de iubire şi a lipsei de grijă a părinţilor lor.
Mergeţi o dată la un centru de plasament şi observaţi chipurile copiilor. Veţi vedea imagini încruntate și pustii. Din cauza lipsei de iubire. Veţi vedea chipuri încremenite, triste, lipsite de acel ceva ce există pe chipurile celorlalți, care primesc afecțiune. Într-un anumit fel, chipurile copiilor de acolo seamănă unele cu altele. Nu prin existenţa aceloraşi „părţi componente” (ochi, nas, gură etc.), ci prin acea privire…
Ce am vrut să spun cu asta? Că divorţul e o realitate ce contribuie la fenomenul copiilor abandonaţi, a celor din centrele de plasament. Puţin din chipul acelor copii se regăseşte şi în mine. Şi nu am fost abandonat, ci doar educat şi crescut într-o familie monoparentală. Doar cu mama.
S-a împământenit ideea că apariţia unui copil leagă un cuplu. Susţin contrariul. Un cuplu cu probleme relaţionale nu va găsi rezolvarea problemelor prin concepţia şi naşterea unui copil. Dimpotrivă! Intuiesc agravarea problemelor lor, creşterea dramei ce se extinde la un membru al familiei în plus: copilul.
Ați fost vreodată la țară? Aici copiii se joacă pe afară, în curte sau pe stradă. Am observat, odată, (….)

                                                              continuarea fragmentului se află în cartea ”Din Paradis, în deșert”

Cine își dorește un exemplar, este rugat să lase un comentariu (pe Facebook – în privat/ blog, 0727.318.457 sau cezar_augustusjunior@yahoo.com) care să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre.
Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf  🙂

Costul cărții este de numai 14,9 lei

coperta cartea mea

Piața, ultima redută a României?


piata

Astăzi, la piață. Nimic deosebit. Aceleași tarabe cu fructe și legume. Aceiași piețari ce încearcă să te convingă să cumperi o barabulă, un morcov, o ceapă în plus. Același peisaj multicolor și ”coloană” sonoră. Doar tristețea piețarilor înfofoliți îmi pare mai accentuată și parcă sunt mai puțini clienți – ca niciodată – care se plimbă printre tarabele încărcate, cumpărând puține…

Comoditatea, se pare, a rărit clienții din piață. Ne ducem în hipermarketurile care ne promit totul. Și da, găsim acolo totul. Chiar și fructe. Chiar și legume. Doar că, de proastă calitate. Personal prefer să merg în piață să cumpăr legumele și fructele.

Cred că piața rămâne ultima redută a mâncatului bio, sau, pe-aproape. E ultima redută a legumelor și fructelor cu gust. Dacă vom ajunge cu toții să le cumpărăm exclusiv din marile magazine ale multinaționalelor, nu va mai rămâne nimic autentic în România – țara care a importat din occident, de-a valma, fără discernământ, începând din anii 90, și bune și rele. Poate doar prostia și corupția vor rămâne românești. Ultima provine cumva din epoca fanariotă?

Concepția despre lume și viață


adam

Fiecare om îşi construieşte, atunci când începe să conştientizeze că există, propria viziune asupra lumii și vieţii. E propriul mod de a vedea şi interpreta realitatea înconjurătoare. Influenţat la început de părinţi, ulterior de profesori şi mentori, omul își creează propriul „dicţionar” de interpretare, traducându-şi astfel fiecare noţiune și concept în propriile sale cuvinte.
La vârsta căsătoriei (20-30 de ani) omul este deja în posesia unei concepţii despre lume şi viaţă (aproape) complete. Și-a însușit deja noţiunile fundamentale. Noţiunilor precum: viaţa şi moartea, Dumnezeu şi Satana, iubirea şi pasiunea, adevărul şi minciuna, valorile şi non-valorile, binele şi răul, relaţia şi singurătatea etc., omul le atribuie propria înţelegere, propria descifrare, propria interpretare, propriul sens.
Concepţia despre lume şi viaţă este „o orientare fundamentală a inimii, care poate fi exprimată sub forma unei naraţiuni sau printr-un set de presupoziţii (propuneri care pot fi adevărate, parţial adevărate sau în întregime false) pe care le susţinem (conştient sau subconştient, consecvent sau inconsecvent), cu privire la structura fundamentală a realităţii, şi care asigură temelia pe care trăim, ne mişcăm şi fiinţăm.”
De la concepţia despre lume şi viaţă teistă (care a dominat categoric Occidentul până în secolul al XVII-lea, ce susţine un Dumnezeu triunic, personal, revelat în Sfânta Scriptură, Cel care a creat universul, pământul şi omul şi se implică în acest univers), deistă (care nu contestă existenţa lui Dumnezeu, ci doar implicarea sa în acest univers) şi până la concepţiile naturalistă, nihilistă, existenţialistă, monism panteist oriental, postmodernism şi new age, fiecare persoană își susţine propria concepţie despre lume şi viaţă.
Două persoane care se căsătoresc nu au, neapărat, aceeaşi concepţie despre lume şi viaţă. Aici poate apărea problema. Se pot căsători două persoane ce au o concepţie despre lume şi viaţă diferită, asemănătoare sau identică.
Dacă se vor căsători două persoane cu concepţii despre lume şi viaţă diferite, (…)

                                            continuarea fragmentului se află în cartea ”Din Paradis, în deșert”

Cine își dorește un exemplar, este rugat să lase un comentariu (pe Facebook – în privat/ blog, 0727.318.457 sau cezar_augustusjunior@yahoo.com) care să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre.
Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf  🙂

Costul cărții este de numai 14,9 lei

IMG_0056

Susținerea emoțional-afectivă


afectiune

Am văzut lumina zilei într-un oraş de provincie, înaintea loviturii de stat cu sonor de revoluție, din decembrie 1989. Am crescut într-o familie monoparentală. Mediul meu familial şi şcolar nu m-a inspirat să tind spre succes. A existat chiar o sugestionare subtilă, spre insucces, spre eşec, spre ratare.
Nu cred că sunt singurul din generaţia mea care a fost educat într-o societate a ratării, unde succesul sare din ecuaţia viitorului, prezentul nefiind conturat în sensul formării spre atingerea succesului. Simplele neputinţe ale mele erau percepute de unii profesori ca impedimente în calea succesului. Orice manifestare a vreunui punct forte al meu era insuficient pentru toți. Primeam feed-back-uri negative, descurajatoare, acompaniate de o percepție izvorâtă parcă dintr-o paradigmă fixistă, ce nu are vreo legătură cu modulul psiho-pedagogic pe care orice profesor și l-a însușit.
Noi, oamenii, suntem unici şi irepetabili. Suntem asemănători, dar diferiţi. Avem sensibilităţi diferite şi viteze de maturizare diferite. În speţă, unii reacţionează mai uşor, alţii mai greu, la aceiaşi stimuli ce provoacă, spre exemplu, râsul.
Ce am vrut să spun cu aceste rânduri? Că în contextul acestei societăți românești fără viziune şi fără o înţelegere corectă a fiinţei umane, cuplul conjugal este influențat și el. Iar consecinţele pot fi dramatice.
Eu, bărbatul, am nevoie să fiu susţinut de soţia mea în tot ceea ce fac. Sprijinul sau absenţa sprijinului afectiv este (…)

                                 continuarea fragmentului se află în cartea ”Din Paradis, în deșert”

Cine își dorește un exemplar, este rugat să lase un comentariu (pe Facebook – în privat/ blog, 0727.318.457 sau cezar_augustusjunior@yahoo.com) care să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre.
Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf  🙂

Costul cărții este de numai 14,9 lei

IMG_0030

Reflecții pe marginea atentatelor de la Paris


paris

Europa fierbe. Filmul atentatelor începute alaltăieri la Paris, soldate cu 15 victime irecuperabile, din care 10 jurnaliști, confirmă persistența nesiguranței (și) în secolul XXI. Atentatele au fost angajate în numele islamului, fiind motivate de caricaturizarea profetului Mahomed de jurnaliștii publicației Charlie Hebdo.

Cu siguranță, acțiunile celor care au ucis în numele lui Allah sunt dezaprobante. Dar nici opera jurnaliștilor de la Charles Hebdo nu este acceptabilă, chiar dacă este publicată în virtutea libertății de exprimare. Libertatea are limitele ei, limite legate de libertatea și respectul valorilor celorlalți semnatari ai contractului social, care, încălcate, schimbă tema libertății cu cea a abuzului.

Da, categoric da: caricaturizarea profetului islamic de către jurnaliștii publicației Charles Hebdo s-a dovedit a fi un abuz costisitor. Jurnaliștii au plătit cu viața lor. Nimeni nu trebuie să-și permită excesul de libertate. Altfel, când acest tip de exces se face în raport cu anumite comunități ce au un potențial agresiv excesiv, cum este comunitatea musulmană în care există facțiuni radicale, extremiste, fundamentaliste, situația la nivel local și global poate degenera.

Secolul XX, marcat de nazism și comunist, a fost supranumit cel mai sângeros secol din istorie. Milioanele de evrei, români, ucraineni sau țigani au fost uciși în numele filosofiei naziste și comuniste. De asemeni, două războaie mondiale au devastat întreaga Europă.

Începând cu 11 septembrie 2001, când au căzut simbolurile americane și până acum două zile, civilizația occidentală a secolului XXI este pusă din nou sub semnul unui mare semn de întrebare urmat de un altul, de exclamare.

Mai mult, viitorul este incert. Au apărut zvonuri ce anunță atentate în Marea Britanie, SUA și alte țări. Pe ce planetă trăim? Spre ce ne îndreptăm? Cât de aproape/departe este perioada descrisă de Apocalipsa? Putem vorbi de civilizația europeană ca fiind una utopică? Mai putem identifica un loc de pe Terra unde este ”bine” în adevăratul sens al cuvântului?