La final


Untitled

Există uneori un mod ciudat de a reacționa în fața unei iubiri pierdute. Sau poate nu. Poate exilul în lumea ta, interiorizarea aceasta în care stai pasiv și refuzi să mergi mai departe, uitând chipul fostei iubite pierdut în trecut, e unul firesc, natural.
Fila unei iubiri nu se poate întoarce ușor. Și asta îți spune că ai iubit-o, că ai vrut-o pentru totdeauna. Că universul tău interior a prins conturul chipului ei, iar sufletul tău s-a atașat de umbra sufletului ei – un proces emoțional-afectiv ce-a fost inutil.
În ciuda dificultății de a-ți explica aceasta, știi că iubește un alt bărbat acum, sau, cel puțin, de dragul acestei imagini (inutile sufletului), mimează asta. Mai știi că acel bărbat o iubește sau, cel puțin, se preface că a ajuns într-un timp scurt la acel nivel înalt și totodată adânc al iubirii, iar ea crede asta.
Iubire înseamnă și să lași „pierdută” persoana în brațele altei persoane, chiar dacă ea a fost cea mai iubită femeie din viața ta.
Am învățat târziu că iubire înseamnă și să respecți decizia celuilalt de a nu te mai iubi și, efectiv, să nu mai cauți persoana iubită, chiar dacă plutești în deriva existenței tale până când, într-o zi, subnutrită prea mult, iubirea ta pentru ea va muri.
Iubirea înseamnă și să lași ușa trântită în nas închisă, pentru că nici Dumnezeu nu forțează voința liberă a unui om. Sunt mai presus de Dumnezeu?

Încă sunt singur. Cu sufletul în așteptare. În așteptarea iubirii. A unei iubiri veritabile care să înceapă și să nu se mai sfârșească; decât la sfârșitul lumii. La sfârșitul lumii unuia dintre noi, sau la sfârșitul civilizației umane descris de Apocalipsa.
Am mai trecut pe strada aceasta îngustă și întunecată a despărțirii. Doar persoana iubită diferă. Suferința e aceeași. Are același gust. Și aproape aceeași intensitate. Aceeași senzație și părere de rău. Nu doar natura are perioadele ei. Și viața are anotimpurile ei. Acum e iarnă și sper să nu rămână așa.
Trăiesc cu speranța că această carte nu va rămâne prima și nici ultima pe tema dragostei. Mormântul nu trebuie primit decât după o poveste de dragoste adevărată.
Moartea nu a răpit din lumea asta sufletul lui Romeo, nici pe-al Julietei. Fiindcă nici unul, nici celălalt, nu mai era un suflet solitar, separat. Deliciul morții a fost unul minim. Fiecare exista în comuniune cu celălalt. Moartea a primit un suflet și, ca expresie că acel suflet nu avea o existență solitară, a fost nevoită să primească și sufletul celuilalt. Moartea s-a bucurat doar de transferul celor două suflete în lumea de dincolo, nu de separația lor. Or, dacă murim ca iubiți, deodată, ce-avem de pierdut?
Moartea martirilor primelor secole ale creștinismului sau ai deținuților politici din închisorile comuniste, expresie a barbarismului omului față de om, nu a fost moartea sufletelor singure. Era moartea celor ce mureau (…)

continuarea fragmentului este în cartea Din Paradis, în deșert

.coperta cartea mea

Cartea poate fi comandată pe Facebook (https://www.facebook.com/pesclevei.cezar) – în privat/ blog, sau cezar_augustusjunior@yahoo.com)

Comanda trebuie să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre. Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf 🙂 Costul cărții este de NUMAI 14,9 lei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s