Paradisul studenției mele


sala-curss

A fost un paradis atipic. Comparat cu paradisul dăruit de Dumnezeu lui Adam și Evei, gândit inițial cu o durată nedeterminată, paradisul studenției mele avea o „izgonire” programată: la sfârșitul studiilor.
A fost paradisul comediei, al clipelor hazlii trăite cu diversele personaje ce mi-au fost colegi.
A fost paradisul îndrăgostirilor și al despărțirilor. Cu atâtea femei în proximitatea ta, ca tânăr bărbat în devenire, puteai rămâne imun?
Râd și acum când îmi amintesc acea perioadă.
Evidențiez secvențele emblematice, folosindu-mă de câteva personaje:

Radu Popa. Venea din Ardeal. A fost unul din colegii mei de cameră. Primele amintiri cu el se leagă de niște oale. Pe unul din rafturile destinate cărților, Radu Popa își etalase taciturn un set de oale. De la cea mai mică – pesemne proiectată să joace rolul unui ibric pentru ceai sau cafea, până la cea mai mare – puteai găti în ea suficientă ciorbă pentru toți colegii de cameră.
Nu era un om rău. Se enerva și se urnea greu din loc. Era, oarecum, asemeni mie: o pasăre măiastră nocturnă. Când majoritatea studenților dormea, el studia cărțile necesare elaborării lucrărilor premergătoare examenelor.
La cursuri, avea multe întrebări. Avându-l pe Radu în sală, profesorii nu aveau o misiune ușoară. Cursurile profesorilor se transformau, de la simple expozeuri, într-un soi de dezbateri, provocate de întrebările imprevizibile ale studentului Radu Popa, care-și vântura două degete, pentru a semnala, frecvent, că „am o întrebare”. Semănau cu dezbaterile politice televizate ce au ca protagoniști reprezentanți ai diverselor partide politice.
Gestul ridicării celor două degete, completat de semnalarea verbală a dorinței de a chestiona profesorul, de-acum exasperat de-atâtea neclarități și dubii, l-a transformat pe Radu într-un comic. Unul de situație, dar și de caracter. Era interogatorul de serviciu. Oricât de clar și de plenar gândită era expunerea, Radu Popa avea întrebări. După un oarece timp, te pufnea râsul instant privindu-l pe Radu cu degetele ridicate, în așteptarea acceptului de adresare a unei noi întrebări.
După o noapte de nesomn, dimineața, înainte de a se deplasa la cursuri, cu ticsitul „autobuz-conservă” al liniei „178” sau „601”, Radu Popa obișnuia să „testeze” dacă șosetele mai puteau fi purtate. Le mirosea. Pur și simplu le mirosea. Dacă le lua tot pe alea, îl auzeai cu de-acum celebrul „mai merg o tură”.
Că veni vorba de vestimentație, nu știu dacă devenea nostalgic după anii regimului comunist. Dar, probabil, „cel mai iubit fiu al poporului”, Nicolae Ceaușescu, îi trezea o doză consistentă de nostalgie: el purta o șapcă ceaușistă. Diferența o făcea poziția purtării șăpcii, fără cozoroc în față, ci la spate, asemeni unui jucător de baschet din campionatul american.
Nu pot să uit clipa când, nemulțumit de cum îmi îndeplineam sarcinile de serviciu atunci când îmi venea rândul la curățenie în cameră, ardeleanul devenea un legiuitor ad-hoc și decreta:

– De azi, cine nu dă cu mătura pe jos (pe-atunci aspiratorul era un moft) și nu duce gunoiul, în ziua când este de serviciu, până la miezul nopții, va suporta ca pedeapsă aterizarea coșului de gunoi în patul său.

Zis și făcut. Au trecut zilele și, într-una din ele, îmi vine rândul să fac curat în cameră. Uit că sunt de serviciu și, întorcându-mă în cameră după miezul nopții, privesc oripilat coșul de gunoi răsturnat pe cearșaful patului meu. Nu mă înfurii. Remediez situația neplăcută prin a duce gunoiul afară. Dar, asemeni unui jucător de counter strike, aștept ziua când stimabilului coleg Radu Popa îi va veni rândul la curățenie. Ca prin minune, în acea zi, el uită că trebuie să se ocupe de camera, și, surpriză! Roata s-a întors! Privește, cu ochii mari, tăcut, deja enervat, coșul albastru răsturnat pe lenjeria sa de pat. Se descarcă prin a-mi lua șlapii și a-i arunca pe geam.
Într-o altă împrejurare, dimineața, grăbit să-mi beau ceaiul cu ceva pâine și salam cu muștar, pentru a nu întârzia la cursuri, fug repede-repede la toaletă și revin, cu aceeași viteză. Mă așez la masă și dau să iau o gură de ceai. Mă opresc, asemeni unui om lovit de o bâtă în moalele capului. Am lăsat ceaiul dulce și l-am găsit sărat. Radu Popa îmi băgase un pumn de sare și zâmbea pe sub mustăți. Dar nu m-am lăsat dator. Într-o situație identică, într-o altă zi, ardeleanul grăbit uită de ceai, fuge la toaletă și se întoarce. Constată că ceaiul său e sărat. Sărat bine. Îi băgasem sare cu dobânda aferentă.
Ștrandul Crângași era aproape de cămin. Am prins șmecheria cum și când să intrăm fără să plătim bilet: prin gardul care avea o gură generoasă, după miezul nopții. Nici nu știai care cu care ești, lângă cine stai și câți oameni sunt. Era semi-întuneric și-ți dădea impresia că ești undeva, într-o poiană. Radu era și el cu noi, o mână de colegi ce ne-am îndemnat și-am tras unii de alții pentru a merge la ştrand, în acel miez de noapte imprevizibil. Nici bine nu ajungem, că Radu sare „cap” în bazin. Și iese la suprafață cu fruntea și nasul julit, asemeni unui personaj, cu chipul urât, din Star Trek.

Alex Dorin, bucovinean de-al meu, merită pomenit. Am fost colegi de cameră. Era un băiat îngrijit, ce nu testa gradul de prospețime al ciorapilor după miros, ci după „numărul orelor de funcționare”, ca la avioane. Somnul „de frumusețe” era respectat, de parcă era încă bebeluș, iar punctualitatea era punctualitate.
Diminețile erau foarte stresante și totodată enervante pentru Alex. Devenise o tradiție ca dimineața să-i adresez veșnica și exasperanta întrebare: „ce cursuri avem azi/ce curs avem acum?” S-a ajuns până într-acolo încât, vecinii de peste drum de palier – ardeleni amândoi – exasperați de glasul meu baritonal ce repeta aceeași întrebare matinală cu volum ridicat, să pună, când și când, pe gaura din tocul ușii prin care trecea firul radio-ului cu circuit închis, câte o petardă ce bubuia în cameră.
Tot în tradiția camerei 114, în care am locuit pe toată perioada studenției, în patul insuficient de lung, degustam din pachetele cu mâncare venite de acasă. Personal dădeam iama în prăjiturile și plăcintele primite de Alex, iar el se vedea nevoit să-mi frâneze viteza de înfulecare a lor exclamând „ușor, ușor!” Dar, când veneau pachetele mele, îi lăsam pe toți să deguste.
Țin minte că, odată, Alex a făcut (…)

Continuarea în:

20150910_132428

Cartea poate fi comandată la prețul de numai 9,90 lei + eventuale taxe poștale, lăsând un mesaj în privat /blog sau Facebook sau cezar_augustusjunior@yahoo.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s