Amintiri cu Petre Anghel


petre anghel II

Prima secvență care-mi apare pe scena amintirilor este aceea în care Profesorul Petre Anghel asista la una din probele examenului de admitere. Era în vara anului 2001. La finalul probei de examen ne-a spus – mie și câtorva candidați – ce trebuia să scriem pe foile de examen pentru a obține rezultatul maxim.
Următoarele amintiri cu Profesorul Anghel le am de pe băncile facultății, din perioada anilor 2001-2005, de la cursurile de comunicare și tehnici de redactare. De la el am reținut că nu există întrebări greșite, ele fiind necesare pentru abordarea necunoscutelor. De asemeni, îi datorez perspectiva simplă și foarte practică a comunicării care înseamnă ”a spune celor din jur cine ești, ce vrei, pentru ce dorești un anume lucru (…) înseamnă și a tăcea, a aștepta reacția, răspunsul celuicăruia ai vrut să-i faci onoarea de a-l anunța că exiști și chiar de a-i spune ce vrei” (Petre Anghel, Stiluri și metode de comunicare, ed. Aramis, București, 2003, pag. 11-12).
Îmi amintesc că, odată, a încercat să ne spargă tiparele de gândire și ”prefabricatele” minților noastre, solicitându-ne să argumentăm de ce ospitalitatea românească este o calitate? A urmat un schimb interesant de argumente și contraargumente între catedră și băncile sălii de cursuri…
Probabil nu sunt singurul care datorează Profesorului Petre Anghel rolul de perfector a celei mai importante capacități umane: comunicarea. Scrisă și vorbită.
Marea calitate a Profesorului Petre Anghel a fost aceea că își lăsa acasă ”gradele” de Profesor și nu-și uita niciodată ”calitatea” de om, de ființă umană în raport cu studenții săi în sălile de curs.
Regret că am ezitat să calc pragul facultății în ultimele săptămâni pentru a-i dărui un exemplar al cărții mele, pentru că da, îi datorez și Profesorului Petre Anghel apariția celei de-a doua cărți:

coperta cartea mea

Imaginea femeii care iubeşte şi câteva secrete ale succesului conjugal


femeie iubeste

Experiența mi-a format o imagine robot a femeii care iubeşte. Acum știu cum arată femeia care iubește. Când o femeie iubeşte, își respectă bărbatul. Îi oferă libertate. Nu vorbim de permisivitate. Vorbim de acel spaţiu, suficient de extins, în care bărbatul se poate dezvolta personal și profesional.
Când o femeie iubeşte, îi pasă atunci când relaţia merge prost. E conștientă că acest spațiu familiar numit acasă, riscă să nu mai fie simțit de bărbat ca „acasă”. Acasă e spaţiul de la graniţa cu societatea. E un loc plăcut, separat de mediul de luptă pentru supravieţuire din afara casei. Dacă o femeie ţi-a transformat mediul de acasă în mediul de afară, unde trebuie să fii pregătit să lupţi, să stai cu garda sus în permanenţă, acel spaţiu numit „acasă” şi-a pierdut sensul şi misiunea. Acasă nu mai este „acasă”!
Pentru o femeie este necesar să înţeleagă că acasă e locul intim pe care un bărbat şi-l doreşte. Are nevoie de calm, de un cadru în care el, bărbatul, se poate deschide. Acasă are nevoie de atenţie la conținutul comunicat de el. Acasă, are nevoie de menajament când el spune că nu a reuşit să ducă la îndeplinire o sarcină, un obiectiv, o acţiune.
Când a pierdut spațiul de acasă, bărbatul nu mai luptă pentru ea, ci împotriva ei. Fiindcă ea s-a metamorfozat într-o Xena, în opozanta lui, nicidecum nu mai este partenera lui. Îl determină pe el să-şi reactiveze poziţia, trăsăturile şi strategiile de luptă. În această ipostază, o femeie realistă nu se mai poate aştepta să fie iubită de bărbatul cu care este în război.
O femeie războinică cu soţul ei este o femeie învinsă. Pentru că pierde din partea bărbatului tot ceea ce poate el să-i ofere mai de preț: IUBIREA. Atunci viaţa de femeie devine pustie. Bărbatul este construit pentru a dobândi profilul unui războinic. Va face faţă realităţii din pustiu. Dar femeia?
Când i-am spus cuiva că o parte a succesului relaţiei dintre o femeie şi un bărbat este asigurat de sensibilitatea femeii față de bărbat, iar absenţa acestui ingredient poate genera eşecul, am fost întrebat cum înțeleg sensibilitatea unei femei. I-am răspuns: Nu o percep ca pe o raportare dintre un adult şi un copil, deşi, în unele situaţii, bărbaţii resimt nevoia de a fi ţinuţi în braţe, fără a fi etichetaţi… Când un bărbat simte că femeia îl susţine necondiționat, în ciuda eşecurilor acumulate, măsura voinţei cu care va încerca să rezolve mâine ce nu a reuşit azi, va fi superioară.
Strict vorbind, sensibilitatea e absenţa durităţii din tonalitatea vocii, din conţinutul mesajelor transmise de ea. Sensibilitatea se vede în timpul acordat. În gestica pe care o femeie o introduce în procesul de comunicare.
Apropo de sensibilitate! În cultura noastră există un mit: „Bărbaţii sunt insensibili!” FALS! Bărbaţii sunt sensibili! Problema stă în faptul că pentru a fi naturali în manifestare şi a-şi arăta umanitatea, sensibilitatea, bărbaţii au nevoie de un mediu propice. Au nevoie SĂ NU FIE RESPINŞI DE PARTENERA LOR!
Când un bărbat simte că nu este respins de partenera sa, (…)

Cartea poate fi comandată pe Facebook (https://www.facebook.com/pesclevei.cezar) – în privat/ blog, sau cezar_augustusjunior@yahoo.com)

Comanda trebuie să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre. Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf  🙂 Costul cărții este de numai 14,9 lei

IMG_0056

A venit iarna…pe bune


iarna

Am rămas nemișcat, cu gura căscată, în dimineața aceasta, privind pe ferestrele dormitorului horele neobosite și alerte ale fulgilor de zăpadă. Gândul mi-a zburat în trecut, la anii copilăriei când vedeam o imagine asemănătoare – a unei ierni în adevăratul sens al cuvântului, cu vântul ce spulbera zăpada de pe acoperișurile gălăgioase ale caselor. Îmi amintesc că într-o astfel de atmosferă mergeam pe jos șapte kilometri zilnic, din satul bunicii până la cel mai apropiat oraș din dulcea Bucovină (Siret), pentru a ajunge la școală și de aici, înapoi, acasă. Simțeam, uneori, că gerul mă taie pe față cu briciul iar vântul îmi biciuiește fața roșie și înghețată până ce fața se anestezia eu nemaisimțind nimic, iar mâinile, înțepenite în mănușile cusute manual de bunica, reușeau cu greu, odată ajunse în clasă, să scrie, după jumătate de ceas de așteptare. Așa am făcut școala primară și gimnaziul. Pe cât era de greu iarna, pe atât era de fascinantă naveta din iernile geroase ce nu se jucau cu temperatura. Astăzi mă amuz privindu-i pe bucureștenii ce se vaită de un grad, două, cu minus. Ei se sperie, eu devin nostalgic privind iarna adevărată ce dansează pe străzile albe cu mașini tăcute.

Amintiri din copilărie


copilarie

Când eram mic (să fi avut patru ani?), bunica şi mama îmi pregăteau budincă de orez. Avea un gust deosebit. Nu exista budinca la plic din amidon. Bunicul cumpărase un televizor alb-negru, cu lămpi, marca „Venus”, care există şi astăzi în casa bunicii. În puţinele ore în care apăreau imagini la televizor,  în acei ultimi ani ai regimului ceauşisto-bolşevic, vedeam munţi acoperiţi cu zăpadă. Credeam că acei munţi sunt îmbrăcaţi cu budinca făcută de mama şi bunica. Am ajuns să cred că mănânc munţi. : ))  

Mai credeam că vântul e un fenomen produs de oameni atunci când se enervează mai mulţi şi trântesc uşile de intrare în casă.

Aveam trei sau patru ani când am mers pentru prima dată la colindat. De fapt, nu colindam la acea vârstă. L-am însoţit pe bunicul care mergea cu bărbaţii satului la colindat şi-mi aduc aminte că nu m-a luat prea mult cu el, ci m-a lăsat acasă la o bucată de seară, s-a dus mai departe, iar eu plângeam că nu m-a luat toată seara cu el.

Când am crescut mai mare, mergeam singur la colindat toată seara şi când mă-ntorceam acasă aveam buzunarele pline cu monezi şi bancnote. Eram foarte strângător: nu cumpăram bomboane şi ciocolată cum făceau alţi copii. Îi aduceam pe toţi acasă. Ce vremuri, demult apuse!

Amintiri cu ceai, biscuiți și mere


timp salvador dali

În dimineața asta, printre altele, la micul dejun, am gustat una din savorile copilăriei: biscuiți cu ceai. Majoritatea alimentelor și-a modificat gustul în 20 de ani. Dar biscuiții înmuiați în ceai de mentă au rămas, parcă, neschimbați. Cu aceeași nostalgie, rămâne să încerc un desert pe care-l adoram în primii ani din viață: biscuiții rași cu mere culese din livada bunicilor. Dar, probabil, gustul acestui desert al copilăriei mele va fi schimbat – merele nu mai au gustul celor de acum 20-25 de ani. Deși sună, probabil, ciudat, memoria mea păstează savoarea merelor culese din livadă. Când voi degusta desertul acesta vă voi spune dacă gustul este același cu cel de odinioară.

Ce-a mai trecut timpul! Parcă ieri stăteam în bucătăria bunicilor, la masa cu geamuri aburite pe care bunica le ștergea să pot privi afară zăpada ce se așternea în curte straturi-straturi, sau pe cuptorul pe care-mi înșiram grămada de mașinuțe care mai de care. Revăd cu ochii minții aceste imagini ce stârnesc în mine o tulburătoare nostalgie a vremurilor apuse.

Parcă tot ieri mă plimbam în Siretul adolescenței mele cu bicicleta mea englezească pe care o păstrez și acum – nu pentru a mă mai plimba, fiindcă nu mi se mai potrivește, ci pentru a-mi reaminti cât de naiv eram pe vremuri, cât de îndrăgostit și de timid priveam fetele pe care le simpatizam.

Nu mai sunt adolescentul de altădată, dar, a mai rămas ceva din vremurile-apuse: sinceritatea, naivitatea și pasiunea cu care iubesc …

BICICLETA GAGICĂRELILOR MELE


IMG_0229 IMG_0230

 

Are trei viteze și e veritabil englezească, cu vopseaua originală, ca și majoritatea pieselor de pe ea, cu excepția consumabilelor (cauciucuri, spițe). O am de pe vremea când împlineam 14-15 ani. Mă plimbam în Siret pentru a spiona unele fete ieșite la plimbare pe trotuarele ce urcau și coborau spre râul Siret. Într-o iarnă, m-am încumetat să merg la școală cu bicicleta aceasta și, furat de peisajul unor domnișoare, am intrat într-o coliziune cu suprafața înghețată a Terrei, de m-am trezit la realitatea dureroasă și rece.

Anul trecut am dus-o la recondiționare. Funcționează excelent și acum. Doar gabaritul meu a crescut și nu mi se mai potrivește. Dar o păstrez în amintirea adolescenței și tinereții mele petrecute acolo, în orașul micuț de provincie unde mă-ndrăgostisem primele dăți, cu o forță incredibilă ce-mi tăia respirația.

Îmi doresc să simt din nou acea experiență din tinerețea mea timpurie. Să mă-ndrăgostesc nebunește de cineva, să nu mai fiu capabil de nimic, decât de iubire. Dar, probabil, sufletul meu a obosit și nu mai e capabil de ce era odinioară. Sau, poate, nici ființele feminine de odinioară nu mai există în sufletismul și structura interioară pe care o aveau.

Reflecții la doi ani după divorț


divort

Se împlinesc doi ani de când am părăsit domiciliul conjugal. Era o zi călduroasă ca cea de azi. Era amiază, mi-am făcut bagajele și am plecat. N-am publicat nimic până acum pe marginea acestui subiect. Urmează să public o carte pe acest subiect al divorțului personal… O carte, sper, palpitantă în care doresc să redau (re)fluxurile amintirilor din cei doi ani și jumătate cât am fost căsătorit…

Dacă ar fi să mă întrebați de ce am divorțat, v-aș răspunde fără să apelez la pretexte, la acele motive pe care le-am invocat cunoscuților mei – în fața instanței nu a fost cazul, noi divorțând în fața notarului, un soi de legiuitor ce parafează contractele de vânzare-cumpărare în materie de imobiliare pe care nu-l interesează motivele divorțului, doar hotărârea de a divorța exprimată de gurile soților, de două ori: o dată la depunerea actelor, iar a doua oară peste o lună, timp destinat cuplului căsătorit unei (răz)gândiri.

Revin la ce spuneam: dacă ar fi să mă întrebați de ce am divorțat, ei bine, v-aș răspunde că a fost secetă, o secetă de iubire autentică, un pustiu de acel gen de trăire cu care mă așteptam să fiu întâmpinat de ea.  A fost seceta siguranței pe care vrei s-o simți când ești iubit și acceptat așa cum ești, asemeni trăirii pe care o simți din partea mamei. Da, chiar așa! Ați citit bine. Bărbatul își privește soția oarecum cu aceeași ochi cu care își privește mama, având proiecții asemănătoare.

Revin (din nou): a lipsit perpetuarea atașamentului ce garantează persistența ecuației ”el-ea”, dincolo de problemele, diferențele și plictisul ce s-au instaurat asemeni unor legi fundamentale de pe Terra, precum gravitația, forța centrifugă sau căldura degajată ca rezultat al frecării a două corpuri solide.

Fără acel ”ceva” veritabil, un cuplu nu are șanse de supraviețuire. Mitul dragostei erotice, garant al menținerii oamenilor în arena conjugală, prin a sa culme – sexul, act pur mecanic, fiziologic și generator de secreții, fără dimensiunea emoțional-sentimentală, a consumat multe păduri în realizarea paginilor de carte și ocupă mulți giga de memorie virtuală pe hardiscurile megaserverelor ce găzduiesc puzderia de site-uri ce conțin subiectul actului conjugal suprem.

Dacă ar fi ca un cuplu să muncească la ceva care să contribuie la supraviețuirea sa, atunci pot spune că atașamentul e unul din răspunsuri, cultivarea acelei realități cu conținut emoțional care spune fiecăruia că este parte sin qua non a întregului, că fiecare, vorba filosofului francez Jean-Luc Marion din Fenomenul erosului (o carte fascinantă, pe care v-o recomand cu toată căldura acestei veri) coexistă cu celălalt, fiind după Dumnezeu, SEMNIFICAȚIA și unicul RĂSPUNS AFIRMATIV la întrebarea: există cineva, altundeva, care conferă semnificație și SENS în această mare trecere? Sunt în posesia piesei de puzzle lipsă din viața mea?

Din nefericire, peisajul cotidian al unui cuplu e ticsit de prea multă fizică mecanică, clasică, newtoniană și prea puțină cuantică. Atingem o groază de obiective și acțiuni cu intersecții și finalități stomacale, trupești și firești, fără să ne ”atingem” suficient la nivel imperceptibil vizual, emoțional, spiritual. Și cum vrem să țină o relație cu o astfel de disproporție între dimensiunile ființei noastre în relație cu celălalt. Frumusețea, cosmetizările de tot felul, nu ne pot ține împreună. Respingerile ne îndepărtează unii de alții, iar lumina lunii se demitologizează, pierde din romantism până la pur și simplul obiect ceresc ce degajă lumină.

Timpul existenței în doi aduce inevitabil obișnuința ce macină orice breaking news de familie pe care dorim să-l oferim și să-l primim. Orice mister s-a elucidat. Totul e previzibil, predictibil și calculabil.

Durerea divorțului? Nu rezidă în pierderea celuilalt. Pe celălalt l-am pierdut cu mult timp înainte să ajungem aici. Durerea în urma divorțului e aceea a singurătății, a absenței fizice CONȘTIENTIZATE ABIA ACUM, când din câmpul nostru vizual celălalt a dispărut. E o pată de inexistență din peisajul cotidian. Chiar și prezența fizică în preajma divorțului, de-acum fără valoare emoțională, era o condiție suficientă pentru acel bine al realității spuselor lui Dumnezeu înaintea creerii Evei în Edenul pierdut: ”nu este bine ca omul să fie singur…”