Amintiri cu Petre Anghel


petre anghel II

Prima secvență care-mi apare pe scena amintirilor este aceea în care Profesorul Petre Anghel asista la una din probele examenului de admitere. Era în vara anului 2001. La finalul probei de examen ne-a spus – mie și câtorva candidați – ce trebuia să scriem pe foile de examen pentru a obține rezultatul maxim.
Următoarele amintiri cu Profesorul Anghel le am de pe băncile facultății, din perioada anilor 2001-2005, de la cursurile de comunicare și tehnici de redactare. De la el am reținut că nu există întrebări greșite, ele fiind necesare pentru abordarea necunoscutelor. De asemeni, îi datorez perspectiva simplă și foarte practică a comunicării care înseamnă ”a spune celor din jur cine ești, ce vrei, pentru ce dorești un anume lucru (…) înseamnă și a tăcea, a aștepta reacția, răspunsul celuicăruia ai vrut să-i faci onoarea de a-l anunța că exiști și chiar de a-i spune ce vrei” (Petre Anghel, Stiluri și metode de comunicare, ed. Aramis, București, 2003, pag. 11-12).
Îmi amintesc că, odată, a încercat să ne spargă tiparele de gândire și ”prefabricatele” minților noastre, solicitându-ne să argumentăm de ce ospitalitatea românească este o calitate? A urmat un schimb interesant de argumente și contraargumente între catedră și băncile sălii de cursuri…
Probabil nu sunt singurul care datorează Profesorului Petre Anghel rolul de perfector a celei mai importante capacități umane: comunicarea. Scrisă și vorbită.
Marea calitate a Profesorului Petre Anghel a fost aceea că își lăsa acasă ”gradele” de Profesor și nu-și uita niciodată ”calitatea” de om, de ființă umană în raport cu studenții săi în sălile de curs.
Regret că am ezitat să calc pragul facultății în ultimele săptămâni pentru a-i dărui un exemplar al cărții mele, pentru că da, îi datorez și Profesorului Petre Anghel apariția celei de-a doua cărți:

coperta cartea mea

A venit iarna…pe bune


iarna

Am rămas nemișcat, cu gura căscată, în dimineața aceasta, privind pe ferestrele dormitorului horele neobosite și alerte ale fulgilor de zăpadă. Gândul mi-a zburat în trecut, la anii copilăriei când vedeam o imagine asemănătoare – a unei ierni în adevăratul sens al cuvântului, cu vântul ce spulbera zăpada de pe acoperișurile gălăgioase ale caselor. Îmi amintesc că într-o astfel de atmosferă mergeam pe jos șapte kilometri zilnic, din satul bunicii până la cel mai apropiat oraș din dulcea Bucovină (Siret), pentru a ajunge la școală și de aici, înapoi, acasă. Simțeam, uneori, că gerul mă taie pe față cu briciul iar vântul îmi biciuiește fața roșie și înghețată până ce fața se anestezia eu nemaisimțind nimic, iar mâinile, înțepenite în mănușile cusute manual de bunica, reușeau cu greu, odată ajunse în clasă, să scrie, după jumătate de ceas de așteptare. Așa am făcut școala primară și gimnaziul. Pe cât era de greu iarna, pe atât era de fascinantă naveta din iernile geroase ce nu se jucau cu temperatura. Astăzi mă amuz privindu-i pe bucureștenii ce se vaită de un grad, două, cu minus. Ei se sperie, eu devin nostalgic privind iarna adevărată ce dansează pe străzile albe cu mașini tăcute.

Amintiri din copilărie


copilarie

Când eram mic (să fi avut patru ani?), bunica şi mama îmi pregăteau budincă de orez. Avea un gust deosebit. Nu exista budinca la plic din amidon. Bunicul cumpărase un televizor alb-negru, cu lămpi, marca „Venus”, care există şi astăzi în casa bunicii. În puţinele ore în care apăreau imagini la televizor,  în acei ultimi ani ai regimului ceauşisto-bolşevic, vedeam munţi acoperiţi cu zăpadă. Credeam că acei munţi sunt îmbrăcaţi cu budinca făcută de mama şi bunica. Am ajuns să cred că mănânc munţi. : ))  

Mai credeam că vântul e un fenomen produs de oameni atunci când se enervează mai mulţi şi trântesc uşile de intrare în casă.

Aveam trei sau patru ani când am mers pentru prima dată la colindat. De fapt, nu colindam la acea vârstă. L-am însoţit pe bunicul care mergea cu bărbaţii satului la colindat şi-mi aduc aminte că nu m-a luat prea mult cu el, ci m-a lăsat acasă la o bucată de seară, s-a dus mai departe, iar eu plângeam că nu m-a luat toată seara cu el.

Când am crescut mai mare, mergeam singur la colindat toată seara şi când mă-ntorceam acasă aveam buzunarele pline cu monezi şi bancnote. Eram foarte strângător: nu cumpăram bomboane şi ciocolată cum făceau alţi copii. Îi aduceam pe toţi acasă. Ce vremuri, demult apuse!

Amintiri cu ceai, biscuiți și mere


timp salvador dali

În dimineața asta, printre altele, la micul dejun, am gustat una din savorile copilăriei: biscuiți cu ceai. Majoritatea alimentelor și-a modificat gustul în 20 de ani. Dar biscuiții înmuiați în ceai de mentă au rămas, parcă, neschimbați. Cu aceeași nostalgie, rămâne să încerc un desert pe care-l adoram în primii ani din viață: biscuiții rași cu mere culese din livada bunicilor. Dar, probabil, gustul acestui desert al copilăriei mele va fi schimbat – merele nu mai au gustul celor de acum 20-25 de ani. Deși sună, probabil, ciudat, memoria mea păstează savoarea merelor culese din livadă. Când voi degusta desertul acesta vă voi spune dacă gustul este același cu cel de odinioară.

Ce-a mai trecut timpul! Parcă ieri stăteam în bucătăria bunicilor, la masa cu geamuri aburite pe care bunica le ștergea să pot privi afară zăpada ce se așternea în curte straturi-straturi, sau pe cuptorul pe care-mi înșiram grămada de mașinuțe care mai de care. Revăd cu ochii minții aceste imagini ce stârnesc în mine o tulburătoare nostalgie a vremurilor apuse.

Parcă tot ieri mă plimbam în Siretul adolescenței mele cu bicicleta mea englezească pe care o păstrez și acum – nu pentru a mă mai plimba, fiindcă nu mi se mai potrivește, ci pentru a-mi reaminti cât de naiv eram pe vremuri, cât de îndrăgostit și de timid priveam fetele pe care le simpatizam.

Nu mai sunt adolescentul de altădată, dar, a mai rămas ceva din vremurile-apuse: sinceritatea, naivitatea și pasiunea cu care iubesc …

Amintiri cu tei… și pește…


tei

Aseară am alergat în parc. În Herăstrăul preferat. Mirosea a tei. Alergam cu pantofii mei sport în viitor și cu mintea în trecut. În trecutul ultimilor 20 de ani unde m-am dus cu gândul, atunci când așteptam cu nerăbdare să vină luna iulie, când florile de tei erau gata de cules. Pierdeam multe ore în teiul bunicii și cel din curtea vecinului aflat ”gard în gard” cu noi. Teiul vecinului avea cele mai parfumate flori. Până nu rupeam toate florile pe care le ajungeam cu mâinile mele de slăbănog, nu mă lăsam – căci așa arătam eu la vârsta copilăriei: înalt și foarte slab, aproape că mă lua vântul pe sus asemeni unui zmeu pe care mă chinuiam să-l confecționez și să-l înalț, fără succes.

Țin minte că umpleam jumătate de pod cu flori de tei și tot mai vroiam să culeg. Dar nu mă mai lăsa bunica. Era destul. Prea multă foare de tei. Ce să fac cu atâta floare de tei? Ceai! Dar cât ceai bei, măi băiatule? Mă întreba bunica și unii vecini, aproape invidioși pe cantitatea de floare culeasă și apetitul, răbdarea și timpul pierdut în tei.

Acum n-aș mai avea răbdarea aceea pe care o aveam la 10-12 ani. De fapt, nu mai beau nici ceai de tei. M-am schimbat. Aș irosi timpul petrecut în tei. Nici la pescuit nu mai merg. Apropo! Mergeam frecvent la pescuit vara, pe Siret, cu mama – căci altfel nu mă lăsa – și îmi aduc aminte că nu prea prindeam pește. Din când în când câte-un caras sau un biban cu dimensiuni minuscule. Dar, odată, în vacanța mare, am mers singur. De frica confiscării undiței originale, din fibră de sticlă, Germina (oare o mai am în podul bunicii?) am găsit un băț de care am legat nailonul, o plută, vreo două bucățele de plumb și-un cârlig, am luat ceva râme din grădina bunicii și am plecat singur-singurel la pește. Să fi fost două ore când nu am agățat nimic? Pe la prânz, pluta cu vârf roșiatic se duce brusc la fund iar în mână simt o zbatere de pește. L-am prins! În câteva minute am scos la suprafață un crap chinezesc, din acela cu solzi rari. O minunăție! Primul și ultimul pește mare prins de mine. Avea vreo 30-40 cm lungime și vreo 1 kg greutate. Am mers acasă la apartamentul din orașul Siret, am umplut cada și l-am axvârlit acolo. Nu murise. A înnotat până diseară când mama l-a transformat în șnițele.    

Obiectele… copilăriei mele


copilarie

Sunt un nostalgic. Îmi place să călătoresc în timp, să caut în sertarele memoriei amintirile semnificative din primii ani de viață. În living păstrez câteva obiecte care au rezistat efectului ”coroziv” al timpului, al impulsului de a-mi deteriora jucăriile în copilărie.

Mă opresc ca o stană de piatră în living și admir, uneori, pickup-ul de jucărie cu cele cinci discuri din plastic, încă funcțional, ce emite încă sonoritatea unor partituri precum ”Au clair de la lune”, ”Twinkle, twinkle, little star” sau ”Humpty dumpty”. L-am primit de la mama pe când aveam 10 ani, cred.

Am macheta în miniatură, decapotabilă, a unui Volkswagen Beetle, broscuța de odinioară. Și câteva jucării de pluș – toate intacte, de parcă ar fi fost primite recent. În orice caz, nu acum 20 de ani.

Păstrez și un ceas de masă, rusesc, marca ”Slava”, mai vechi decât mine, pentru care timpul s-a oprit, asemeni mamei mele din existența terestră. A fost ceasul mamei. S-a defectat în ziua și ora morții mamei: 03:00/15.10.2000. Coincidență?

Păstrez la loc de cinste, în living și pe hol, doi cai din ceramică. Unul alb, iar celălalt roșu. Aluzie aproximativă, involuntară, probabil, la imaginea oferită de Platon în ce privește răul și binele din noi, reprezentate de cai: de cel alb și de cel negru. Ambii cai au fost prezenți în viața mea încă de pe vremea când aveam vârsta ce se poate număra pe degetele unei singure mâini.

Nu pot omite veioza muzicală ce încă poate scoate cântecul ei vioi atunci când armez mecanismul și care înflorește trandafirii albaștrii închiși în interiorul capacului de sticlă.

Le-am recuperat (aproape) pe toate din casa bunicii pentru a fi sigur că sunt în posesia obiectelor ce-mi garantează re-fluxurile cu amintiri din perioada copilăriei petrecute în Bucovina natală și nu dispar, prin mijloace inexplicabile. A mai rămas de recuperat televizorul ”Venus” cu lămpi, defect, ce are mai mult de 45-50 de ani și care stă singur în livingul din casa bunicii.

Regret că am distrus decorațiile și onorurile militare ale bunicului (ofițer în armata română și ministerul de interne) și cărțile sale cu coperți groase de carton grena. Făceam avioane din miile de pagini și le trimiteam în cuptorul încins, asemeni unui aeroport al morții, pregătit pentru pâinea, cozonacii, sarmalele și altele asemenea ce se făceau în cuptor de bunica în ajunul Crăciunului sau al Paștelui. Anii aceia romantici s-au dus. Au rămas doar amintirile. Încă proaspete, cu multă forță emoțională.

Mi-am revăzut camera de cămin


camin5_camera1

În seara aceasta mi-am revăzut camera de cămin pe care am împărțit-o cu trei colegi pe vremea studenției mele în București. Am regăsit-o cu aceeași pereți zugrăviți în verde și crem. Cu același mobilier: aceleași rafturi curbate de greutatea cărților și aceleași dulapuri. Aceleași mese și paturi supra-etajate, de pe vremea când am trăit cea mai frumoasă perioadă din viața mea, din perioada anilor 2001-2008. Ceea ce am găsit schimbat e fereastra termopan, o mașină de spălat și un frigider – ce nu existau pe-atunci.

Vremurile acelea nu se vor întoarce vreodată. Eram unul și unul pe atunci, în naivitate și prostie, năzbâtii și idei puse în practică. Că doar nu ne stătea capul doar la carte, cursuri și seminarii, examene și eseuri. Din discuțiile avute cu un amic ce locuiește în cămin, am înțeles că viața spectaculoasă de-atunci nu mai există acum. Nu mai sunt nici oamenii de-acum zece ani.

Ferenc Vasas, cursul și noi


Încerc să redau imaginea experienței mele cu Profesorul Ferenc Vasas și colegii de la Intact Media Academy, la un minunat curs de tehnici de editare a știrilor de ziar și televiziune.

Cum spunea Pilat odinioară, fără intenția de a-l aduce în fața judecății poporului cititor, ecce homo:

Cu o siluetă corpolentă, bombată în față și cu sfera gânditoare lipsită de prea mult păr. Într-o ținută ce plătește tribut, probabil, împărăției ceaușiste apuse pre pământ, a cărei reamintire îi trezește nostalgia, prin șapca pe care o poartă în permanență, cu un mers pedant și aer sobru – așa arată portretul fizic al Profesorului Ferenc Vasas.

Era punctual de fiecare dată. Și la venire. Și la plecare. A lipsit o singură dată. Pe motive medicale. Ne întâlneam în fiecare zi de marți, dimineața, când somnul ar fi fost mai dulce. Uneori, timpul întâlnirilor noastre coincidea cu celebrele trei ceasuri rele… Alteori, nu. Trioul temporal malefic fiind trecut absent de Profesor în catalog, uneori, alături de colegii ce nu binevoiau să-l onoreze cu prezența. Apropos! Striga catalogul de fiecare dată! A reușit să redea în clasă atmosfera de școală pe care o trăiam în liceu. Aproape că am fost licean din nou. Ani de liceu…

Obișnuia să apeleze la gesturile omului autoritar (deși nu este), pentru a ține în frâu gașca de băiețandrii și multele fătuci abia dezmeticite, căzute din lună, care mai de care, de neastâmpărați și albine zumzăitoare, ce au venit la școală cu ”figuri în cap” și, parcă, nu pentru a învăța, ca-n clasa a patra, în ciuda faptului că au plătit 1500 de euro, ci pentru a se juca de-a învățăceii.

Nu știu de ce, dar o impresie pe care Stimabilul mi-a lăsat-o e aceea că nu suportă fetele. O fi semn de misoginism, sau, pur și simplu, ceva din ținuta, comportamentul sau gestica fetelor îi creează repulsie. Sau, poate mă înșel. Probabil e o impresie izolată. Doar în mintea mea. Deși…

La cursurile sale nu putea fii absent zâmbetul. Unul provocat de fermitatea și stilul cu care îi spunea întârziatului să se așeze în fața clasei. Repede, repede, pe un scaun, bineînțeles! Pe care și-l lua singur din sală. Asta până la pauză. Când ne-punctualul cursant/cursantă își relua locul…în bancă. Dacă depășea granița băncii și nu mai era ”în banca lui”, obraznicul era ”împușcat” afară. Nu cu gloanțe, ci cu vorbele convingătoare ale dascălului. Am vorbit de bancă. Dar, de fapt, nu sunt bănci în sala de curs. Doar scaune aranjate uniform.

Dincolo de umor, în ciuda unei aparente durități, ”dragă Feri”, cum îi scria cineva pe prima filă a unei cărți pe care i-o dăruise spre lectură, dar nu apucase să o citească (așa mi-a spus…), ascundea o candoare aparte, o dorință de a ne ajuta să progresăm, să scriem bine, gazetărește, să ne corectăm greșelile gramaticale și cele de frazare. Așa l-am văzut eu pe Ferenc Vasas, cu fața umană ascunsă, undeva, într-un ungher al ființei, abia sesizabilă, după un zâmbet fermecător, în ciuda vârstei onorabile pe care o poartă zi de zi, cu șapca sa demodată.

Dacă atunci când preda, nervii cursanților (încă) dormeau, întorcându-se pe partea cealaltă, când ne dădea un test, suna ceasul deșteptător al nervilor ca la apel. Era dificil să nu ai câtuși de puțini nervi. Nervi și indispoziție. Nervi din ăia ai speciei ținuților-bine-în-frâu. Nu-ți permiteai să te enervezi fățiș. Cum vine aia să dai un răspuns pe loc, în două fire temporare, la o întrebare pe care o macini greu și abia înțelegi (în două minute) ce vrea de la tine? Cum să iasă un test cu rezultatul magna cum laude dacă trebuia să răspunzi la foc automat întrebărilor sale? Imposibil! Oricum, nota zece e nota Profesorului. De ce ne-am agitat atâta?! Iar dacă vroiam să-l contrazicem, când ni se părea că el se plimbă pe arături academice, ne izbeam de realitatea Celor zece porunci ale lui Vasas. Mai precis, de primele două:

1.      Vasas are întodeauna dreptate!

2.      Când Vasas nu are dreptate, se aplică prima poruncă.

Una peste alta, am avut întâlniri frumoase și fructuoase, cu parfum – unul de modă veche, cu un farmec aparte, aproape aristocratic prin protocolul uzitat. Aveau și gust. Au fost momente piperate și sărate, în special atunci când ne critica temele de acasă și testele. Am dat-o-n gropi de multe ori la teste. Asemenea, am gustat și momente dulci, când râdeam la accesele de umor ale sale, o experiență cu care, probabil, nu ne vom mai întâlni vreodată. Asta fie și pentru că, e o raritate să întâlnești un asemenea Profesor care să fie ferm cu tine, să-ți vorbească apăsat, dar, totodată, să simți că nu te urăște, că nu te înjosește, nu te umilește, nu-ți vrea răul și nu te face să te simți prost după ce ai comis greșeli în testele și temele date. Dimpotrivă!

În concluzie, nu regret că l-am cunoscut pe Feri. Este un om original, un Profesor cu talent și dăruire. Am rămas cu ceva din cele predate de el. Cu ceva folositor, sper.

Din nou la…Drept


Astăzi, spre seară, am retrăit un moment din studenție. La ce mă refer? La locul în care studenții mai puțin înstăriți vin pentru a servi masa. Am revenit la cantina Facultății de Drept, din București. De trei ani nu am mai fost aici. Am mancat trei porții excelente de cartofi prăjiți. Pentru mine încă prezintă interes cartofii prăjiți. I-am mâncat cu o poftă, de puteai spune că am văzut pentru prima dată cartofii prăjiți. Sala de mese a rămas neschimbată. Aceleași mese și scaune simple. Lambriurile ce acoperă stâlpii din mijlocul sălii, de asemenea, neschimbate. Tot ce am văzut schimbat erau chipurile oamenilor. Erau chipuri străine, de tineri, care, probabil, au venit pentru prima dată în București, la studii.

O amintire din liceu


   Astăzi m-am întâlnit din nou cu prinţesa. E prinţesa cu care, mai des sau mai rar, ne întâlnim cu toţii. Ea ne ia şi ne plimbă pe aleile frumoase, uneori umbroase din Parcul Trecutului. Am recunoscut-o de departe. A venit aşa cum o ştiu, neschimbată, brunetă, îmbrăcată într-o rochie albastră cu nuanţa cerului senin de vară. M-a privit lung cu ochii ei negrii şi m-a salutat. I-am răspuns: Bună, Nostalgie! Şi am continuat întrebând-o ce mai face. Ea mi-a zâmbit, m-a luat de mâna dreaptă cu mâna ei delicată, a făcut o pauză şi mi-a spus că doreşte să măsurăm câţiva paşi pe aleile Trecutului.

   Am acceptat invitaţia. Am început să păşim pe aleile îndepărtate şi parfumate din Parcul Trecutului. Nostalgia m-a dus la mare. Aveam vârsta la care realitatea pentru mine era visare şi mă jucam în nisip încercând să construiesc câteva castele ce erau luate apoi de apă.

   Am continuat să ne plimbăm pe aleile amintirilor şi am ajuns să ne petrecem paşii pe aleile din anii liceului din micul oraş bucovinean Siret. O sală de clasă cu două rânduri de mese la care erau ataşate scaune, era  denumită şi „Cabinet de istorie”. Îl aveam ca şi dirginte pe d-nul Ciobanu Ioan, profesor de istorie a cărui soţie (Maura), o femeie foarte dinamică şi în general „de treabă” mi-a fost profesoară de fizică. Lângă mine stătea un anume Dovalciuc Petrică, băiat de bani gata din comuna suceveană Arbore şi cu care îmi făceam uneori temele. Pe celălalt rând, în spatele sălii de clasă, stătea un băiat înalt, brunet, aproape cât mine de înalt – Pintiuc Sergiu – un băiat liniştit muncit de coasă şi a cărui nume semăna cu cel al unui alt coleg – Pintiliuc care era de pe lângă Volovăţ, mic de statură dar foarte iute. Eram o clasă mai mult de băieţi. Fete erau numai câteva.Parcă ieri am fost elev de liceu.

   Eram îndrăgostit de o brunetă dintr-o clasă învecinată cu a mea. Eu eram prin clasa a XI-a sau a XII-a iar ea era prin clasa a X-a. Eram atât de îndrăgostit de ea încât mi se oprea respiraţia când treceam pe lângă ea, simţeam că mă înroşesc asemeni unui fier încins, iar golul imens din stomac era asemeni unei ancore ce ţine o corabie în port pentru a nu fi furată de valuri în larg. Golul mă ţinea şi pe mine să îi spun ce simt şi ce doresc… Până într-o zi când ea a aflat că eram îndrăgostit de ea. Dar nu a reacţionat cum mi-aş fi dorit… I-am trimis o poezie special compusă de mine pentru ea. Poezia nu era semnată dar colegul meu trimis cu serviciile poştale (Bohatâr Bogdan, din Câmpulung Moldovenesc) mi-a scris numele pe foaia cu catrene închinate simpaticei brunete.

   Aşa a aflat prinţesa visurilor mele de atunci cine i-a dedicat poezia. Şi? La ce bun că a aflat? Ea s-a împrietenit cu un alt băiat, cu un coleg din clasa mea care o plăcea şi… grele mai sunt crizele de gelozie adolescentină… Momentul desprins parcă din secvenţele unei telenovele a fost după ce am rugat-o pe Andrea Pânzaru să îmi lase o amintire în carneţelul meu de amintiri. A fost de acord. Mi-a luat carneţelul şi a început să scrie („De ce mă faci să te iubesc/ să sufăr pentru tine/ când tu la alta te gândeşti/ şi nicidecum la mine./ Iar dacă alta ţi-ai găsit/ mai dulce decât mine,/ te rog iubeşte-o, n-o minţi/ cum m-ai minţit pe mine”) un catren care nu era deloc în acord cu realitatea mea.

   Ulterior, plimbându-mă cu bicicleta prin oraş (Siret), m-am întâlnit cu ea. Am oprit şi, după ce am schimbat câteva cuvinte, i-am spus că a greşi destinatarul acelor versuri. Dar nu i-am spus (a aflat ea mai târziu) că destinatarul acelor versuri ar fi fost mai potrivit să fie chiar prietenul ei, Constantin Cioroianu venit la liceu de pe lângă Dolhasca, un Don Juan în variantă adolescentină, necizelat, care s-a rezumat la a avea ce-i drept, doar 2 prietene – una la liceu (pe Andrea) şi una acasă (nu-i reţin numele).

   Am rugat Nostalgia să ne îndepărtăm de aleile Trecutului pentru a ne întoarce în prezent. Nostalgia mi-a zâmbit şi, cu paşii înceţi ne-am întors în prezent. În prezentul cu un viitor atât de necunoscut şi în care farmecul adolescentin nu mai există. A fost înlocuit cu maturul din mine care a început să câştige spaţiu din ce în ce mai mult în universul meu interior.A rămas doar amintirea…Mi-am luat rămas bun de la prinţesă fără a stabili data următoarei noastre întâlniri, iar ea, Nostalgia, în rochia ei albastră, cu părul brunet şi ochii negrii, mi-a zâmbit şi s-a pierdut în trecutul ultimelor clipite ce tocmai s-au scurs. A plecat să se plimbe, probabil, cu un alt visător sau visătoare ce îi va accepta invitaţia de a măsura câţiva paşi pe aleile din Parcul Trecutului.

cezar pesclevei