Faust – un personaj ce ne reprezintă?


Seara trecută am fost la operă. Lumea dichisită şi aranjată ocupa doar parţia locurile din sala Operei din Bucureşti. Restul scaunelor au rămas în aşteptare, probabil, până la următoarea reprezentare.  

Cele cinci acte ale dramei Faust de Johann Wolfgang von Goethe puse pe portativ de Charles Gounod, jucate pe scena Operei din Bucureşti, prezintă sfârşitul unui om, cea a bătrânului Faust, un doctor cu părul alb care, şchiopătând, se întreabă zadarnic, în nopţile existenţei sale, „natura şi Creatorul”, neprimind nici un răspuns, se percepe trist, fiecare zi fiind pentru el „încă o zi de chin”. În frământarea sa dusă la paroxism, îşi doreşte moartea, o cheamă, o imploră, fiind dispus să îi vină în întâmpinare chiar cu otrava din pocalul pe care îl aruncă la auzul unui cor ce elogia frumuseţea naturii. Aruncând cupa, Faust pune la îndoială potenţiala implicaţie a lui Dumnezeu în viaţa sa – „Dumnezeu ce poate face pentru mine?” invocandu-l pe Mefisto, personajul care preia desfăşurarea acţiunii şi care este, uzând alte nume, Satan, Lucifer sau Diabolus. Acesta din urmă răspunde chemării, apărând în ţinuta unui oficial din armata lui Napoleon, elegant şi pregătit să-i ăndeplinească orice dorinţă.

Între cei doi începe o colaborare în care Satan se consideră slujitorul lui Faust, adăugând că dincolo el – Faust va fi al său. Faust îi cere tinereţea de odinioară iar Mefisto i-o dăruieşte cu preţul sufletului său, într-o clipită bătrânul Faust metamorfozându-se într-un tânăr frumos.

Tânăr fiind, Faust simpatizează o fată pe nume Margareta ce i-a fost sugerată de Satan, căreia Faust îndrăzneşte să îi ceară braţul pentru a o conduce până acasă. Este refuzat cu o modestie patetică pe motiv că ea nu este o domnişoară frumoasă. Totuşi, ulterior, cu ocazia unei alte întâlniri chiar în grădina Margaretei, cei doi se îndrăgostesc. La sugestia lui Mefisto, Faust nu mai pleacă ci ascultă de glasul Margaretei care cânta la fereastra camerei ei dragostea stelelor chemându-şi iubitul şi, răspunzând chemării, se îndreaptă spre Margareta lăsând frâu liber pasiunii…

Margareta rămâne însărcinată şi este părăsită de Faust, fiind învinovăţită de Mefisto. Fiind dezonorată, fratele Margaretei întors din război doreşte să.şi răzbune sora şi alege duelul cu Faust. În acest duel în care s-au ascuţit spadele celor doi, fratele Margaretei moare din cauza ranei pricinuite de spada lui Mefisto cu care s-a duelat Faust.

Dorind să îl determine pe Faust să uite de Mrgareta, Satan îl duce pe Faust în împărăţia sa unde Faust poate vedea mukte femei frumoase, dar, Faust se întoarce la Margareta care este întemniţată pentru că şi-a ucis copilul. El pătrunde în celula în care este întemniţată Margareta şi o roagă să îl urmeze pentru a o salva dar Margareta refuză, ea rugâdu-se lui Dumnezeu pentru salvarea sufletului prin îngerii Săi.

În final sufletul Margaretei se înalţă la cer iar Faust îl însoţeşte pe Mefisto.

Vizionând Faust cu o oarecare reflecţie asupra a ceea ce reprezintă dincolo de povestea ei, îmi dau seama că acest Faust este personajul universal care ne reprezintă pe fiecare. A reprezentat-o pe Eva în Grădina Edenului, apoi pe Adam şi continuă să ne reprezinte pe noi. Faust e personajul care semnează un contract cu Diavolul. Noi, fie că vrem, fie că nu vrem, fie că semnăm sau nu un pact cu Diavolul, suntem victimele regiei diabolice. Fiindcă dacă nu Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne regizeze viaţa acompaniată cu un scenariu de provenienţă cerească, am semnat un contract cu el, i-am permis lui Mefisto să ne sugereze ce să facem cu viaţa. Spun acestea fiindcă fără Dumnezeu suntem deja bătrâni şi sătui de viaţa lipsită de semnificaţie pe care am trăit-o, fie, suntem în procesul de a deveni un Faust autohton contemporan.  

Mefisto ne promite putere, frumuseţe, o femeie frumoasă, bani etc. Poate că se ţine de cuvânt. Semnând un contract cu el, ne semnăm propria decapitare, propria moarte, asemeni lui Faust din opera cu acelaşi nume.

Revenind la operă, ce m-a frapat din ceea ce am vizionat a fost actul de balet. Am avut impresia că pe scenă au început să evolueze nişte prostituate talentate. Şi am îndrăznit să spun aşa fără nici o cenzură uimit fiind de vestimentaţia sumară cu care se încerca cu greu mascarea goliciunii. Mi-a creat dezgust, repulsie, indignare. Dacă aş fi fost într-un night club s-ar fi înţeles. Altfel, refuz să pricep… Cum din cadrul restrâns şi intim al cuplului conjugal, senzualitatea, eroticul, îmbrăcămintea provocatoare, excitantă şi sumară s-a mutat în agora publică stimulând o secreţie accelerantă de hormoni masculini, prin intermediul unui act de balet ce nu trebuia să fie nici mai mult nici mai puţin decât ceva de bun gust, în limitele artei bunului simţ. Tot în cadrul acestui act de balet, a început şi homosexualitatea să trimită ambasadori în rândul reprezentării. Se pare că societatea nu mai are nimic de ascuns. Ce ar mai putea ascunde o societate dacă ceea ce trebuie manifestat doar într-un cerc intim, senzualitatea, a ajuns un bun de larg consum care se vinde bine. Cum de am ajuns să fim atât de desacralizaţi? Oare rolul artei este şi acela de a reprezenta şi ceea ce este intim unei fiinţe umane? Ce mai are intim şi nealterat românul secolului XXI?

Putem vorbi în unele cazuri de artă ca o modalitate de comunicare ce şi-a încălcat singură legile proprii de transmitere autodetonându-se şi aruncându-se în aer? Ce societate decăzută am ajuns, dacă am prostituat arta! Dacă am ajuns să facem public într-un mod ieftin prin intermediul ei ceva ce este din start nepublicabil, ceva ce are copyright deţinut de contextul restrâns al familiei sau a cuplului conjugal ca mediu legitim de exprimare a complexului erotic. Cadrul acesta restrâns este legitim deoarece în acest caz cenzura este inutilă şi de prisos.       

Anunțuri

Despre filmul „Evan Almighty”


Modul în care dorim să facem ceva poate fi cu totul diferit decât o doreşte Dumnezeu. Modul în care defineşte Dumnezeu o realitate, poate fi cu totul diferit de modul în care definim noi o aceeaşi realitate.

Evan Baxter, personajul principal al comediei Evan Almighty (Evan Atotputernicul), o ecranizare modernă a Potopului vechi testamental, a cărei acţiune se desfăşoară în S.U.A., este un congresman american, familist, care îşi spunea dimineaţa, înainte de a ieşi pe pragul casei, că este un om puternic şi de succes. Visul, rugăciunea şi dorinţa sa era aceea de a schimba lumea. Schimbarea lumii era ţelul înalt pe care dorea să îl atingă.

Într-o zi, Evan se revoltă când îl vede pe şoferul de camion care tocmai a descărcat o încărcătură de material lemnos, necomandat, chiar în faţa casei sale. Apoi rămâne surprins de omul cu care se întâlneşte şi care susţine că este Dumnezeu. El îi cere să construiască o arcă, o corabie asemeni corabiei pe care Ia cerut-o cu mii de ani în urmă lui Noe. Evan nu dă curs celor cerute de Dumnezeu. Dar El nu dispare din calea sa, făcându-Şi apariţia constant, într-o formă sau alta, fie pe unul din locurile din spate ale Hummer-ului său, fie, prin animalele sau păsările care îl urmăresc, chiar îi invadează biroul.

Evan se întâlneşte din nou cu Dumnezeu, pe care Îl întreabă dacă este Dumnezeu. Iar Dumnezeu, în virtutea situaţiilor neplăcute experimentate de Evan, îi răspunde: „Vrei mai multe dovezi?” Evident că omul care îi vorbea şi care susţinea despre sine că este Dumnezeu, era Dumnezeu, iar Evan continuă să-L întrebe: „De ce m-ai ales pe mine?” la care „Ai vrut să schimbi lumea” constituie argumentul şi criteriul de selecţie invocat de Dumnezeu. (Ai grijă ce îţi doreşti! S-ar putea să ţi se întâmple! Dar probabil nu în modul dorit de tine.)

După această a doua întâlnire cu Dumnezeu, el acceptă să construiască arca în ciuda modului nedorit în care va decurge de acum viaţa sa personală, familială şi profesională ( barba şi părul îi creşteau instantaneu după ce se rădea, familia l-a părăsit, iar la o şedinţă a congresului american a fost scos afară, deoarece avea o înfăţişare neângrijită).

Finalizând construcţia corabiei, mass-media şi poliţia erau prezente în faţa corabiei terminate, în data de 22 septembrie, data limită de finalizare a corabiei stabilită de Dumnezeu. Poliţia îl somează pe Evan să coboare din corabie pentru a o putea distruge, dar el îşi păstrează poziţia în faţa asistenţei ostile, implorând-o să urce în corabie. Punctul culminant a fost atunci când norii negrii au adus puţină ploaie iar barajul din vecinătate a cedat eliberându-şi tonele de apă rebele. Văzând imensitatea de apă ce se năpusteşte şi le ameninţă viaţa, oamenii urcă în fugă în corabie. Apele iau corabia şi o poartă prin oraş până ce, asemeni potopului din perioada lui Noe, cu mii de ani în urmă, s-a oprit pe Munţii Ararat, corabia lui Evan se opreşte chiar în faţa Casei Albe, exact atunci când era gata-gata să se ciocnească cu aceasta.

Filmul se termină cu discuţia dintre Evan Baxter şi Dumnezeu, care, Îi spune că el a reuşit să schimbe lumea. „Cum schimbăm lumea?” îl întreabă Dumnezeu pe Baxter. „Cu câte o faptă bună la vremea ei” îi răspunde acesta.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Noe nu ar fi reacţionat pozitiv la cererea pe care i-a făcut-o Dumnezeu de a construi corabia?

Ce s-ar fi întâmplat cu Evan Baxter, dacă nu ar fi dat curs cerinţei lui Dumnezeu; ar fi reuşit să schimbe lumea?

În primul caz, mai mult decât probabil, istoriei umanităţii i s-ar fi pus un punct imens, asemeni unui bloc cubic de piatră, fără posibilitate de întoarcere şi reabilitare (deoarece nu ar mai fi fost posibilă naşterea, viaţa, moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu, Iesus Hristos, pentru salvarea noastră, mântuirea sau reabilitarea relaţiei umanităţii cu Dumnezeu, cu Creatorul ei).

În al doilea caz, în cel relevant contextului acestui film, refuzul neschimbat la chemarea făcută de Dumnezeu congresmanului Evan Baxter de a construi corabia cerută ar fi însemnat, probabil, moartea sa în vâltoarea apelor şi neîmplinirea dorinţei sale de a schimba lumea.

Contextualizând şi exemplificând marea trimitere din Matei cap. 28:18-20, ce reprezintă chemarea pe care Hristos o face fiecăruia din noi, căreia noi nu îi dăm curs? Ce consecinţe are refuzul nostru de a merge şi a predica oamenilor ideea şi faptul că au nevoie de Mântuitor pentru salvarea de locul nedorit (Hades) în care merg cei care nu s-au împăcat cu Dumnezeu prin intermediul morţii şi învierii lui Iesus Hristos? Înseamnă că, asemeni atitudinii lui Evan Baxter din prima întâlnire cu Dumnezeu, nu ne supunem şi nu ne încredem în Dumnezeu, refuzând să înaintăm împotriva curentului, în ciuda consecinţelor acestei supuneri, pe plan personal, familial sau chiar profesional. Înseamnă că demisionăm de la a face ce le-a spus Iesus apostolilor şi implicit nouă. Înseamnă că ideea Iadului nu ne îngrozeşte suficient iar fiecare din noi întrupăm ultimul vers din penultimul catren eminescian al poeziei Glossă: „Tu rămâi la toate rece”. Înseamnă de fapt că, dincolo de formă, la nivelul conţinutului, nu mai suntem creştini (în spiritul lui Hristos, urmaşi ai lui Hristos).

Reflectând la ideea de a schimba lumea, mă întreb ce înseamnă de fapt a schimba lumea? Cum se poate schimba lumea de fapt? Despre ce fel de schimbare este vorba? Nu ştiu în ce mod dorea Evan Baxter să schimbe lumea, probabil, societatea americană în care trăia. Schimbarea poate înseamna alegerea unei alte culori politice, adoptarea unui altfel comportament sau schimbarea atitudinii, a raportării oamenilor la Dumnezeu.

„Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să devină Dumnezeu” spune Atanasie, unul din cei mai importanţi Părinţi ai Bisericii. Dumnezeu Tatăl şi-a trimis Fiul pentru a se naşte, a trăi, a muri şi a învia pe pământ, pentru a face posibilă reabilitarea fiinţei umane căzute, redobândirea statutului primei fiinţe umane – Adam – înainte de cădere, cu scopul reconcilierii dintre El şi umanitate. Pentru a face posibilă înălţarea fiinţei umane. Pentru ca sufletul să zboare liber către Dumnezeu prin schimbarea aripilor de plumb cu cele albe, de zbor. Schimbarea fundamentală începe, cu siguranţă, de la acest aspect. Schimbarea unei persoane este conturată de grecescul „metanoia” – schimbarea minţii, a cărei realitate o doreşte Dumnezeu, fluidizată, amestecată cu sângele pământesc, din venele noastre. E ca şi cum, o minte a unei vieţi care până mai ieri ţintea spre Iad, astăzi şi-a schimbat ţinta, prin harul acceptării morţii şi învierea Fiului de Dumnezeu în viaţa sa, focalizându-se, cu o diferenţă de 180 grade de ţinta anterioară şi se îndreaptă spre Rai.

Tu ce îţi doreşti, care este ţelul tău? Cum vei răspunde chemării făcute de Dumnezeu?

cezar pesclevei