Paradisul studenției mele


sala-curss

A fost un paradis atipic. Comparat cu paradisul dăruit de Dumnezeu lui Adam și Evei, gândit inițial cu o durată nedeterminată, paradisul studenției mele avea o „izgonire” programată: la sfârșitul studiilor.
A fost paradisul comediei, al clipelor hazlii trăite cu diversele personaje ce mi-au fost colegi.
A fost paradisul îndrăgostirilor și al despărțirilor. Cu atâtea femei în proximitatea ta, ca tânăr bărbat în devenire, puteai rămâne imun?
Râd și acum când îmi amintesc acea perioadă.
Evidențiez secvențele emblematice, folosindu-mă de câteva personaje:

Radu Popa. Venea din Ardeal. A fost unul din colegii mei de cameră. Primele amintiri cu el se leagă de niște oale. Pe unul din rafturile destinate cărților, Radu Popa își etalase taciturn un set de oale. De la cea mai mică – pesemne proiectată să joace rolul unui ibric pentru ceai sau cafea, până la cea mai mare – puteai găti în ea suficientă ciorbă pentru toți colegii de cameră.
Nu era un om rău. Se enerva și se urnea greu din loc. Era, oarecum, asemeni mie: o pasăre măiastră nocturnă. Când majoritatea studenților dormea, el studia cărțile necesare elaborării lucrărilor premergătoare examenelor.
La cursuri, avea multe întrebări. Avându-l pe Radu în sală, profesorii nu aveau o misiune ușoară. Cursurile profesorilor se transformau, de la simple expozeuri, într-un soi de dezbateri, provocate de întrebările imprevizibile ale studentului Radu Popa, care-și vântura două degete, pentru a semnala, frecvent, că „am o întrebare”. Semănau cu dezbaterile politice televizate ce au ca protagoniști reprezentanți ai diverselor partide politice.
Gestul ridicării celor două degete, completat de semnalarea verbală a dorinței de a chestiona profesorul, de-acum exasperat de-atâtea neclarități și dubii, l-a transformat pe Radu într-un comic. Unul de situație, dar și de caracter. Era interogatorul de serviciu. Oricât de clar și de plenar gândită era expunerea, Radu Popa avea întrebări. După un oarece timp, te pufnea râsul instant privindu-l pe Radu cu degetele ridicate, în așteptarea acceptului de adresare a unei noi întrebări.
După o noapte de nesomn, dimineața, înainte de a se deplasa la cursuri, cu ticsitul „autobuz-conservă” al liniei „178” sau „601”, Radu Popa obișnuia să „testeze” dacă șosetele mai puteau fi purtate. Le mirosea. Pur și simplu le mirosea. Dacă le lua tot pe alea, îl auzeai cu de-acum celebrul „mai merg o tură”.
Că veni vorba de vestimentație, nu știu dacă devenea nostalgic după anii regimului comunist. Dar, probabil, „cel mai iubit fiu al poporului”, Nicolae Ceaușescu, îi trezea o doză consistentă de nostalgie: el purta o șapcă ceaușistă. Diferența o făcea poziția purtării șăpcii, fără cozoroc în față, ci la spate, asemeni unui jucător de baschet din campionatul american.
Nu pot să uit clipa când, nemulțumit de cum îmi îndeplineam sarcinile de serviciu atunci când îmi venea rândul la curățenie în cameră, ardeleanul devenea un legiuitor ad-hoc și decreta:

– De azi, cine nu dă cu mătura pe jos (pe-atunci aspiratorul era un moft) și nu duce gunoiul, în ziua când este de serviciu, până la miezul nopții, va suporta ca pedeapsă aterizarea coșului de gunoi în patul său.

Zis și făcut. Au trecut zilele și, într-una din ele, îmi vine rândul să fac curat în cameră. Uit că sunt de serviciu și, întorcându-mă în cameră după miezul nopții, privesc oripilat coșul de gunoi răsturnat pe cearșaful patului meu. Nu mă înfurii. Remediez situația neplăcută prin a duce gunoiul afară. Dar, asemeni unui jucător de counter strike, aștept ziua când stimabilului coleg Radu Popa îi va veni rândul la curățenie. Ca prin minune, în acea zi, el uită că trebuie să se ocupe de camera, și, surpriză! Roata s-a întors! Privește, cu ochii mari, tăcut, deja enervat, coșul albastru răsturnat pe lenjeria sa de pat. Se descarcă prin a-mi lua șlapii și a-i arunca pe geam.
Într-o altă împrejurare, dimineața, grăbit să-mi beau ceaiul cu ceva pâine și salam cu muștar, pentru a nu întârzia la cursuri, fug repede-repede la toaletă și revin, cu aceeași viteză. Mă așez la masă și dau să iau o gură de ceai. Mă opresc, asemeni unui om lovit de o bâtă în moalele capului. Am lăsat ceaiul dulce și l-am găsit sărat. Radu Popa îmi băgase un pumn de sare și zâmbea pe sub mustăți. Dar nu m-am lăsat dator. Într-o situație identică, într-o altă zi, ardeleanul grăbit uită de ceai, fuge la toaletă și se întoarce. Constată că ceaiul său e sărat. Sărat bine. Îi băgasem sare cu dobânda aferentă.
Ștrandul Crângași era aproape de cămin. Am prins șmecheria cum și când să intrăm fără să plătim bilet: prin gardul care avea o gură generoasă, după miezul nopții. Nici nu știai care cu care ești, lângă cine stai și câți oameni sunt. Era semi-întuneric și-ți dădea impresia că ești undeva, într-o poiană. Radu era și el cu noi, o mână de colegi ce ne-am îndemnat și-am tras unii de alții pentru a merge la ştrand, în acel miez de noapte imprevizibil. Nici bine nu ajungem, că Radu sare „cap” în bazin. Și iese la suprafață cu fruntea și nasul julit, asemeni unui personaj, cu chipul urât, din Star Trek.

Alex Dorin, bucovinean de-al meu, merită pomenit. Am fost colegi de cameră. Era un băiat îngrijit, ce nu testa gradul de prospețime al ciorapilor după miros, ci după „numărul orelor de funcționare”, ca la avioane. Somnul „de frumusețe” era respectat, de parcă era încă bebeluș, iar punctualitatea era punctualitate.
Diminețile erau foarte stresante și totodată enervante pentru Alex. Devenise o tradiție ca dimineața să-i adresez veșnica și exasperanta întrebare: „ce cursuri avem azi/ce curs avem acum?” S-a ajuns până într-acolo încât, vecinii de peste drum de palier – ardeleni amândoi – exasperați de glasul meu baritonal ce repeta aceeași întrebare matinală cu volum ridicat, să pună, când și când, pe gaura din tocul ușii prin care trecea firul radio-ului cu circuit închis, câte o petardă ce bubuia în cameră.
Tot în tradiția camerei 114, în care am locuit pe toată perioada studenției, în patul insuficient de lung, degustam din pachetele cu mâncare venite de acasă. Personal dădeam iama în prăjiturile și plăcintele primite de Alex, iar el se vedea nevoit să-mi frâneze viteza de înfulecare a lor exclamând „ușor, ușor!” Dar, când veneau pachetele mele, îi lăsam pe toți să deguste.
Țin minte că, odată, Alex a făcut (…)

Continuarea în:

20150910_132428

Cartea poate fi comandată la prețul de numai 9,90 lei + eventuale taxe poștale, lăsând un mesaj în privat /blog sau Facebook sau cezar_augustusjunior@yahoo.com

La final


Untitled

Există uneori un mod ciudat de a reacționa în fața unei iubiri pierdute. Sau poate nu. Poate exilul în lumea ta, interiorizarea aceasta în care stai pasiv și refuzi să mergi mai departe, uitând chipul fostei iubite pierdut în trecut, e unul firesc, natural.
Fila unei iubiri nu se poate întoarce ușor. Și asta îți spune că ai iubit-o, că ai vrut-o pentru totdeauna. Că universul tău interior a prins conturul chipului ei, iar sufletul tău s-a atașat de umbra sufletului ei – un proces emoțional-afectiv ce-a fost inutil.
În ciuda dificultății de a-ți explica aceasta, știi că iubește un alt bărbat acum, sau, cel puțin, de dragul acestei imagini (inutile sufletului), mimează asta. Mai știi că acel bărbat o iubește sau, cel puțin, se preface că a ajuns într-un timp scurt la acel nivel înalt și totodată adânc al iubirii, iar ea crede asta.
Iubire înseamnă și să lași „pierdută” persoana în brațele altei persoane, chiar dacă ea a fost cea mai iubită femeie din viața ta.
Am învățat târziu că iubire înseamnă și să respecți decizia celuilalt de a nu te mai iubi și, efectiv, să nu mai cauți persoana iubită, chiar dacă plutești în deriva existenței tale până când, într-o zi, subnutrită prea mult, iubirea ta pentru ea va muri.
Iubirea înseamnă și să lași ușa trântită în nas închisă, pentru că nici Dumnezeu nu forțează voința liberă a unui om. Sunt mai presus de Dumnezeu?

Încă sunt singur. Cu sufletul în așteptare. În așteptarea iubirii. A unei iubiri veritabile care să înceapă și să nu se mai sfârșească; decât la sfârșitul lumii. La sfârșitul lumii unuia dintre noi, sau la sfârșitul civilizației umane descris de Apocalipsa.
Am mai trecut pe strada aceasta îngustă și întunecată a despărțirii. Doar persoana iubită diferă. Suferința e aceeași. Are același gust. Și aproape aceeași intensitate. Aceeași senzație și părere de rău. Nu doar natura are perioadele ei. Și viața are anotimpurile ei. Acum e iarnă și sper să nu rămână așa.
Trăiesc cu speranța că această carte nu va rămâne prima și nici ultima pe tema dragostei. Mormântul nu trebuie primit decât după o poveste de dragoste adevărată.
Moartea nu a răpit din lumea asta sufletul lui Romeo, nici pe-al Julietei. Fiindcă nici unul, nici celălalt, nu mai era un suflet solitar, separat. Deliciul morții a fost unul minim. Fiecare exista în comuniune cu celălalt. Moartea a primit un suflet și, ca expresie că acel suflet nu avea o existență solitară, a fost nevoită să primească și sufletul celuilalt. Moartea s-a bucurat doar de transferul celor două suflete în lumea de dincolo, nu de separația lor. Or, dacă murim ca iubiți, deodată, ce-avem de pierdut?
Moartea martirilor primelor secole ale creștinismului sau ai deținuților politici din închisorile comuniste, expresie a barbarismului omului față de om, nu a fost moartea sufletelor singure. Era moartea celor ce mureau (…)

continuarea fragmentului este în cartea Din Paradis, în deșert

.coperta cartea mea

Cartea poate fi comandată pe Facebook (https://www.facebook.com/pesclevei.cezar) – în privat/ blog, sau cezar_augustusjunior@yahoo.com)

Comanda trebuie să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre. Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf 🙂 Costul cărții este de NUMAI 14,9 lei.

Lopata și târnăcopul iubirii


tarnacop

De la comoda muncă de birou, în domeniul socio-uman, la vânzări, în firma socrului meu, ajunsesem la lopată și târnăcop, pe motiv de incompetență. Așa spuneau despre mine cumnatele mele („perfecte” de altfel), ce își doreau un trai comod la serviciu, odată cu venirea mea la firma socrului-boss. Era verdictul unui cumnat care cică era managerul firmei. Era un manager matinal, cu gândul în permanență la off-road, care evalua competențele angajaților săi, transpirând pe dealuri și-n păduri, cu motorul…
Acasă, în timpul liber, în vila somptuoasă a soției, mă relaxam, când într-o cameră, când în alta, după preferințe, scriind. Ce contrast! Să locuiești la o vilă, asemeni unui boss, să te plimbi cu un Mercedes, dar să muncești pe șantier asemeni unui om lipsit de educație, îmbrăcat în blugi uzați, cu bocanci în picioare și mănuși de tăvăleală în mâini!
Aici, pe domeniul socrului meu, săpam un șanț necesar pentru branșarea la apă. Era un șanț adânc de un metru și lat de aproximativ patruzeci de centimetri. Făceam treaba asta cu un coleg. Parcă săpam un tranșeu pentru un război ce urma să vină…
Hai că bine-ai mai ajuns! Dăi bătăi, ignoră bătăturile și transpirația ce curge șiroaie. Luptă, luptă! Ai o soție minunată care te vrea bărbat. Să dai la târnăcop și la lopată, că de altceva nu ești în stare în concepția ei. „Aici îți este locul”, îmi spune ea. Ok, bine, fie! Accept, ca o soluție provizorie. Accept târnăcopul și lopata. Să nu crezi că mi-e frică de muncă!
Gluma zilei venea tot din partea ei:
– Ieșim la plimbare? îmi spune spre seară…
– Nu sunt în stare, îi spun și… adio romantism, adio plimbare, dragă soție.
M-ai adus la târnăcop și lopată, la furcă și, mai târziu, la sapă de lemn și crezi că-mi mai arde de plimbare?! Tu, da, ești fata tatei, ai un loc călduț, la birou. Îți permiți să te plimbi! Eu sunt măscăriciul de serviciu al propriei mele identități. Nu îți este rușine să ieși cu mine pe stradă?
Nu ești antrenat. Dar azi așa, mâine așa, săptămâna viitoare tot așa și (…)

continuarea fragmentului este în cartea Din Paradis, în deșert.

coperta-din paradis in desert

Cartea poate fi comandată pe Facebook (https://www.facebook.com/pesclevei.cezar) – în privat/ blog, sau cezar_augustusjunior@yahoo.com)

Comanda trebuie să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre. Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf 🙂 Costul cărții este de NUMAI 14,9 lei.

Papucii familiei Împiedichescu


papuci

Fiecare din noi e un papuc. Asta e imaginea pe care o am la îndemână… Suntem un papuc împerecheat cu-n alt papuc, încălțând perechea de picioare ale unei persoane. Papucii sunt de diferite mărimi. Au culori și forme diverse. Sunt confecționați din materiale diverse.
Persoana joacă aici rolul de metaforă a unei relații. Mersul unei persoane este reușit, dacă papucul drept încalță piciorul drept, iar papucul stâng încalță vesel piciorul stâng. Fără să comenteze de ce e așa și nu altfel.
Pentru deliciul publicului, există și o altfel de potrivire: încălțămintea stângă se bagă în seamă și încalță piciorul drept, iar cea dreaptă piciorul stâng. Mersul picioarelor devine astfel unul deranjant. Degetele încep să doară, fiind strânse de nepotrivirea papucilor. Încep să apară bășici, iar rolul nepotrivit asumat de un papuc sau de celălalt, începe să fie dureros.
Spun acestea, gândindu-mă la relația mea de căsătorie eșuată. Papucul stâng, femeia, încerca să ia locul papucului drept, bărbatul. Încerca să fie rațiune supremă, bădărănism și agresivitate…
În diverse situații, când se încarcă cu nervi, femeia se transformă în terminator (o ipostază neîngăduită nici măcar bărbatului). Își întinde brațele pentru a te plesni. Încearcă să se urce pe tine asemeni unui tanc, pentru a-ți mutila figura și a ieși triumfătoare. Atunci relația se transformă din armonia unui colț de paradis, într-o caricatură. Una a unui iad pe pământ.
Relația începe să exerseze atunci (…)

continuarea fragmentului este în cartea Din Paradis, în deșert.

coperta-din paradis in desert

Cartea poate fi comandată pe Facebook (https://www.facebook.com/pesclevei.cezar) – în privat/ blog, sau cezar_augustusjunior@yahoo.com)

Comanda trebuie să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre. Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf 🙂 Costul cărții este de NUMAI 14,9 lei.

Autostrada iubirii și handicapul sufletesc…


handicap

Autostrada iubirii nu a fost prea lungă. Iubirea nu a ținut șnur. Problemele au apărut încet, dar sigur, mai repede decât mă așteptam… Viteza amețitoare cu care rulam cu bolidul tinereții, pe autostrada conjugală, una ignorantă și neștiutoare, a fost rapid schimbată. Nu mai ajungeam atât de ușor, ca odinioară, de la serviciu, amândoi, direct în pat, de parcă altceva mai bun, mai fascinant și mai de dorit nu exista pe lume.
Pe autostrada vieții noastre de cuplu au început să apară de-acum porțiuni cu drum în lucru. Acolo, încetineam viteza mașinii noastre până la limita evitării oricărui pericol. Ulterior, după rezolvarea conflictului, măream viteza progresiv, depășind porțiunea de drum aflată în reparații, cu speranța că nu vom mai întâlni un alt blocaj care să ne forțeze să reducem viteza. Aiurea! Nu trecuse mult timp și apărea o altă zonă de drum ce necesita reparații.
Cea mai degradată porțiune de drum s-a format când ea mi-a spus că nu mai vrea amor! Cel puțin nu oricum! Nu mai conta dacă vroiam sau nu, dacă mă simțeam pregătit. Ea își dorea să concepem un copil! Din femeia care ți se dăruia, necondiționat, cu tandrețe și afecțiune, aceasta începuse să mă condiționeze…
Trupul este o dimensiune legată indivizibil, până la moarte, de suflet! Ce credeți că s-a întâmplat în sufletul meu când femeia îmi spune că de azi începe să mă priveze de amor? Din acel moment, pe autostrada iubirii noastre apăruse un imens blocaj ireversibil! Am tras mașina pe dreapta. Am abandonat-o acolo, undeva, la începutul drumului vieții noastre. Am scos triunghiul reflectorizant din portbagaj și l-am pus în spatele mașinii. A încremenit acolo. Și azi, când scriu aceste rânduri, este tot acolo. S-a depus praful pe mașină. Au venit ploile, au spălat mașina, dar autostrada nu s-a deblocat. A rămas la fel de blocată. Iar s-a depus praful și iar a plouat. În zadar. Lacrimile nu mai puteau face nimic. Nu mai sensibilizau. Nu mai urneau nimic. Autostrada a rămas blocată. Șantajul a distrus relația! Fiindcă fără sentiment – acesta era distrus, deja – actul sexual e un pur lucru mecanic sec.
Recunoșteam că dobândisem un soi de handicap mai necunoscut Direcției de Asistență socială care eliberează certificatele de handicap cu gradul corespunzător persoanei ce suferă de o anumită dizabilitate. E un handicap mai puțin vizibil, mai discret. Un handicap sufletesc, care produce multă suferință posesorului și persoanei care până mai ieri, era cea mai dragă ființă din univers! Un handicap ce te împiedică să mai iubești și te încăpățânează în starea aceea ce te deterrmină să nu te mai poți dărui! Coloana vertebrală a sufletului s-a fracturat iremediabil!
Trupul ei, (…)

continuarea fragmentului este în cartea Din Paradis, în deșert.

IMG_0056

Cartea poate fi comandată pe Facebook (https://www.facebook.com/pesclevei.cezar) – în privat/ blog, sau cezar_augustusjunior@yahoo.com)

Comanda trebuie să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre. Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf 🙂 Costul cărții este de NUMAI 14,9 lei.

Nokia E51 și ceasul deșteptător


e51

O discuție telefonică consultativă, între mine și soția. Eu, adresându-mă ei:

– M-am gândit mai bine, doresc să-mi schimb cartea de identitate.
– Să nu o faci, nu te prosti, nu mă fă de râs, ripostă ea.
– Ba da, vreau să dorm liniștit la noapte, fără riscul ca cineva să facă un credit la bancă pe numele meu, cum s-a mai întâmplat…!
Mi-a închis telefonul.

Discuția apărea în contextul unei comenzi făcute pe internet, în care furnizorul produsului comandat mi-a cerut o imagine scanată a cărții mele de identitate. I-am trimis-o, regretând apoi.
Trec câteva minute. Primesc un sms de la ea. Îmi scrie câteva rânduri urâte. Și termină prin a-mi spune că dacă merg la poliție să îmi schimb cartea de identitate, ea mă denunță. Începusem deja, de o bună perioadă de timp, să mă simt în pielea așa numitei victime a degradării umane…
Ulterior, mă sună și îmi repetă pe un ton apăsat și ridicat, parafrazându-mi ceea ce mi-a scris în mesajul anterior…
În următoarea fracțiune de secundă de la finalizarea convorbirii telefonice, mi-am pierdut controlul. Am trântit de beton telefonul mobil, un Nokia E51, de care eram atașat. Era un telefon costisitor și, pe lângă rolul propriu-zis de terminal telefonic, juca și rolul ceasului deșteptător. Ziua aceea a fost ultima zi în care am auzit ceasul deșteptător la acel telefon.
M-am întrebat, într-un monolog tensionat, ce se întâmplă cu mine? Unde voi ajunge cu această femeie? A fost un semnal de alarmă (…)

continuarea fragmentului este în cartea Din Paradis, în deșert.

Cartea poate fi comandată pe Facebook (https://www.facebook.com/pesclevei.cezar) – în privat/ blog, sau cezar_augustusjunior@yahoo.com)

Comanda trebuie să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre. Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf 🙂 Costul cărții este REDUS de la 14,9 lei la numai 9,9 lei.

IMG_0056

Vila, Merțanul și lingura de ciorbă


M_Id_397282_Mercedes

Ziarele și revistele de scandal încearcă să privească pe gaura cheii familiilor bogate. Doresc să le vadă mișcările, reacțiile și replicile în orice moment. Încearcă să le surprindă mai ales în momente compromițătoare. Pentru că orice element senzațional produce audiență.
Puțini sunt cei „adoptați” de un clan cu un statut material și financiar bine conturat. Mulți râvnesc să ajungă acolo. Puțini din cei ce nu ajung se gândesc mai profund la implicațiile statutului de persoană adoptată de o astfel de familie.
După o relație de prietenie relativ scurtă, m-am căsătorit. M-am trezit lăfăindu-mă într-o vilă imensă, de curând renovată, cu un merțan în garaj (ambele cadouri de nuntă), cu locul de muncă sub nas. Boierie curată! Dintr-o cameră de cămin pe care o împărțeam cu alți colegi, am ajuns în provincie să împart o casă întreagă cu soție cu tot.
În familiile bogate situația nu e chiar atât de roz precum își imaginează unii. Centrul de greutate al unor astfel de familii, sau, cel puțin, al familiei în care am existat cât am fost căsătorit, îl reprezintă banii – obiectivul fundamental al respirației, existenței și activităților curente al acestor familii. Relațiile – altele decât cele familiale, sunt chestiuni periferice, care au ca scop tot banii!
Soacra ca soacra, era o femeie în general ok. Își vedea de „lungul nasului”. Dar să-l vedeți pe socru. Mmm, ce personaj interesant. I se potrivea un ginere rupt din peisajul grupărilor interlope, care să-i aplice corecțiile fizice necesare, când situația o cerea. Să-i schimbe cineva poziția verticală, bipedă, cu una orizontală, caracteristică animalelor de companie.
În viziunea lui, nu aveai voie să gândești și să vorbești altfel decât gândea și vorbea el. Nu aveai voie să ai altă opțiune politică sau religioasă, diferită de a sa. Altfel, „ai grijă, Ioane…”, mi-a spus într-o zi, avertizându-mă… când „interceptase” ceea ce debitasem într-o discuție particulară cu un coleg de muncă… M-a amenințat voalat cu pierderea locului de muncă…
Mare rău se produce când în căsătoria copiilor se bagă părinții unuia sau ai celuilalt. Complicele acestei situații este chiar soțul care le permite părinților să se bage în propria căsătorie! În cazul meu, socrul a generat cel mai mare rău prin spiritul său dictatorial ce nu se limita doar la afacerea pe care o controla, ci se extindea asupra copiilor lui, asupra opțiunilor și alegerilor lor.
Culmea grijii părintești față de scumpa lui fiică s-a dezvăluit într-o seară geroasă de ianuarie. A venit (…)

continuarea fragmentului este în cartea Din Paradis, în deșert.

Cartea poate fi comandată pe Facebook (https://www.facebook.com/pesclevei.cezar) – în privat/ blog, sau cezar_augustusjunior@yahoo.com)

Comanda trebuie să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre. Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf  🙂 Costul cărții este de numai 14,9 lei.

IMG_1557