MARE RISIPĂ!


CATEDRALA

Să cheltuiești sute de milioane de euro pentru pereții ce vor primi eticheta cu inscripția Catedrala Mântuirii Neamului și a căror spațiu interior se va umple doar la Paști sau la Crăciun, că doar atunci sunt umplute bisericile ortodoxe din România, e o mare risipă. Asta într-o țară în care educația și sănătatea e în comă, sărăcia e la cote alarmante, iar economia e K.O. Ne mai lipsește un mastodont cu o etichetă în genul: Tribunalul Judecății Neamului. Și avem de toate. Ce-o fi (fost) în capul Patriarhului Daniel? Care e diferența între cel din urmă și Ceaușescu? Măcar în vremea lui nea Nicu se produceau diverse bunuri ce ajungeau la export și existau bani. Dar azi, când am împrumutat o groază de bani de la americani, ideea acestui proiect mi se pare nocivă, probabil, un ”bonus” de lemne puse pe focul iadului economic din România.

Mă întreb cui va servi mastodontul acesta al grandomaniei șefilor slujitorilor Domnului? Denumirea asta bombastică cine a scornit-o? Că preotul contribuie la mântuirea credincioșilor, fără de care aceasta nu se poate realiza, se mai poate accepta, deși, în Sfânta Scriptură scrie clar, negru pe alb, că Hristos e singurul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, Singurul Mânturitor și că doar la El există mântuire. Dar să spui imensa aberație și inepție în denumirea unui lăcaș de cult ce va concura cu Palatul Parlamentului alias Casa Poporului și unde vei putea, probabil, să întorci tirul în majoritatea timpului, e inacceptabil. E o sfidare a inteligenței și realității sociale din România în care numărul bisericilor e aproximativ dublu comparativ cu numărul școlilor. Mai bine se investeau banii în școli, spitale, clinici, centre sociale, cantine sociale, fundații, proiecte pentru rezolvarea unor probleme sociale. Construcția inconștienței și ignoranței fețelor bisericești seamănă cu achiziționarea unui Rolls-Roice, Bentley sau Maybach, oricare din aceste mașini de lux, de cineva care locuiește în cort sau o colibă la marginea pădurii și hoinărește zilnic prin pădure la cules de ciuperci pentru a le vinde și a reuși să supraviețuiască. Asta e România reală. Demagogii(le) sunt penibili(e).

Anunțuri

Copii de ieri, copii de azi


happy_children

 

”Copilăria fără internet a fost cel mai frumos cadou pe care mi l-a făcut viața!” este maxima găsită pe pagina de socializare a unui ”amic” virtual, ce mi-a ridicat la fileul gândirii mingea unor idei pe care le-am dezvoltat în legătură cu perioada copilăriei mele, versus cea a copilăriei copiilor de azi.  

Sunt frumoși, simpatici, mai inteligenți în comparație cu cei din generația mea, totuși, copiii de azi nu mai au oportunitatea copiilor de ieri. Stilul de viață al copiilor contemporani, cu permisiunea adulților, s-a schimbat fundamental. Juniorii de azi nu mai trăiesc aventura jocurilor din spatele blocului și nici incursiunea în micile jungle din gârlele de la țară unde îmi petreceam copilăria, în special vara.

Copiii de azi nu știu ce e aia „pac-pac”, și nici ”ascunsa”, două din jocurile copilăriei preferate de mine. Nu știu ce e aia să mergi la furat de căpșuni sau de cireșe, nici împușcatul cu carbit de Paște. Asta fiindcă se ascund în jungla virtuală, mult mai periculoasă decât ”jungla” gârlei din satul bunicilor. Și pentru că totul a trecut din proprietatea nimănui în aceea privată.

Copiii de azi au o copilărie sintetică, tristă, banală și izolată. Ei se bucură de mărunțișurile periculoase pentru mintea și sufletul lor, livrate prin monitorul calculatorului sau al televizorului – două din instrumentele majore de manipulare și dezinformare contemporană.   

Când eram copil nu am citit multe povești, și nici nu mi s-au citit prea multe, dar am trăit o poveste veritabilă, reală, în care se mișcau picioarele cu care pășesc și azi  – aceea a unei copilării pline de aventură și peripeții.

Din nefericire, cred, copiii de azi nu citesc povești și nici nu trăiesc povestea vieții lor, silueta ce proiectează umbre în mișcarea aventurilor inocente și neinițiate.

În prezent scena pe care copiii își joacă propriile lor personaje e artificială, departe de reflectoarele publicului spectator adhoc constituit: sufrageria locuinței, camera lor sau spațiul de joacă din mall. Natura șomează, fiind absentă din viața micilor  scenariști, regizori și a micilor personaje mai consumatoare de conținut informațional și social virtual ca niciodată.

Mă înteb care va fi traiectoria devenirii copiilor de azi spre adulții de mâine? Care va fi impactul copilăriei pe care o trăiesc, în viitor, peste două sau trei decenii?  Care va fi entuziasmul cu care își vor trăi viața? Oare nu se vor plictisi cu același stil de viață care nu va mai ascunde niciun mister la un moment dat, fiind un perpetuum ”anotimp”,  fără o schimbare superioară?

Reflecții asupra învățământului românesc


invatamant

Realizez, uitându-mă la școlarul de ieri cu mintea adultului de azi, că învățământul românesc ieșit din comunism încă plătește tribut mentalității bolșevice. Și o va face mult timp, până ce în vârful sistemului educațional vor apărea oameni cu o altă mentalitate. Una pragmatică, care va regândi sistemul din temelii, va scoate munții de informații inutile și vor include informațiile compatibile cu piața muncii, încercând chiar o diviziune a informațiilor specifice înclinațiilor fiecărui elev în parte.   

Accentul excesiv pus pe acumularea de informații și nu pe formarea persoanei, de profesorii insuficient de motivați și incapabili să motiveze, să justifice și să conștientizeze elevii în privința utilității viitoare a materiilor predate și însușite de elevi – iată garanția eșecului adultului de mâine – dacă acesta nu întâlnește între timp câțiva oameni inteligenți și motivați care vor reuși să facă ceea ce n-au reușit zeci de dascăli din sistemul educațional mioritic: să ofere câteva linii formatoare.

Mă gândesc la perioada când eram elev și mai târziu student. Am cunoscut multe cadre didactice și prea puțini Profesori. Profesorul trebuie să fie asemeni unui medic care salvează din punct de vedere educațional și profesional adultul de mâine care azi e un copil sau adolescent inconștient și lipsit de motivație, oferindu-i, bine dozat, fără a risca o supra-doză, informațiile necesare supraviețuirii în viața reală de mâine, încercând să-l formeze, să-i defrișeze jungla infantilă pentru a face loc spațiului necesar formării și acumulării.   

Profesorilor din România le lipsește dezvoltarea personală care să-i ajute să conștientizeze abordările ineficiente și carențele, poziția și rolul pe care-l au în viața copiilor cu care interacționează pentru a putea ”construi” cu succes oamenii de mâine.

Școala românească nu scoate tâmpiți, cum spunea mister prezident Băsescu on ză televijăns, ci doar oameni slab pregătiți pentru viața socială și profesională.  

Comunism vs capitalism (autohton). Reflecții și perspective


În comunism se mima interesul total al statului față de cetățean, concretizat printr-o protecție socială și economică minimală: statul comunist îți oferea o locuință și un loc de muncă. Aveai un salariu (bunicel) cu care te puteai descurca și, cu puțin efort și ”învârteală” reușeai să ai în frigider diverse sortimente de ale gurii. Ce îmi place la sistemul comunist e faptul că reprezentanții săi erau interesați ca toți cetățenii să fie angajați în procesul de producție.

Fratele bunicii mele este analfabet. Nu știe să citească. Nici să scrie. În ciuda acestor carențe, a avut un loc de muncă în perioada comunistă și acum are statutul de pensioar.

Când vorbești de faptul că statul îți asigură o oarecare protecție socială prin susținerea locurilor de muncă, prin investiții, poți spune că statul, respectiv contractul social era funcțional.

Acum și cei cu studii superioare au dificultăți serioase în a-și găsi și menține un loc de muncă. Fiindcă statul nu mai face investiții. Dimpotrivă! Și pentru că școala românească se aseamănă cu Banca Națională: produce maculatură. Banca tipărește bani, iar școala tipărește diplome! Sunt atâtea universități, facultăți și organizații care organizează cursuri finalizate cu o diplomă, hârtie cu care nu prea mai poți face nimic în România.

Zilele acestea urmăream știri legate de profesorii șpăgari de la Universitatea Bioterra, București.

În comunismul autohton se construia.

În capitalismul autohton, pe baza unor argumente slabe, se demolează. Cine va stinge lumina în România?

Școala de asistență socială s-a reînființat după căderea regimului comunist. Asistența socială nu exista atunci. Acum avem asistență socială, școală de asistență socială, asistenți sociali etc., dar problemele sociale persistă și se înmulțesc.

Suntem martorii unui soi de realitate schizofrenică în România: discrepanța între veniturile românilor obișnuiți și costurile, cerințele vieții se măresc pe zi ce trece.

Suntem o societate a cărui stat nu investește în oameni, nici în domenii care nu-i aduc bani! Mai grav este că nu mai susține nici sectoarele profitabile! ”Privatizează” tot! Vrea să scape de tot! Nu a învățat lecția vânzării sectorului petrolier. Vrea să ofere pe nimic aurul și chimia. Și devine o autoritate ce încasează taxe și ipozite uriașe, fără a mai face ceva constructiv. 

România nu este nici stat socialist (dovada: nepăsarea statului față de cetățenii lui, natalitatea în scădere etc.), nici capitalist (dovada: distrugerea prin ”privatizare” a reprezentantelor productive: fabricile și absența susținerii întreprinzătorilor completată de perceperea de taxe și impozite foarte mari).

Suntem Republica Corcitură România, fiindcă însumăm o combinație a trăsăturilor negative ale celor doua sisteme socio-economice amintite mai sus: nepăsarea capitalistă față de oameni, amestecată cu sărăcia socialistă. Ce iese de aici? Un monstru care-și conturează zilnic corpul și își urâțește chipul de la stadiul cu o doză minimalistă de dramă, dezgust în prezent, până la fizionomia ce îmbină groaza maximă, în următorii zece ani.

Probabil că peste zece ani, în acest capitalism dezaxat, în această formă modernă de stat, vom trăi zile mai ”negre” decât cele din prezent. Ne vom întoarce la condițiile perioadei pre-industriale. Nu pentru că nu vor mai exista mașini, centrale de apartamente pe gaz, calculatoare etc. Dar, venitul unei familii va fi total insuficient pentru întreținerea nevoilor ei de bază, probabil că ne vom reîntoarce la pământ, și-l vom săruta, asemeni personajului rebranian, Ion, ca pe unica sursă, pentru a cultiva singuri legumele și fructele necesare meselor zilnice. Facultatea va redeveni un lux, ca și școala gimnazială sau liceală, contractarea unui credit pentru achiziționarea unei locuințe va fi imposibil de realizat,  iar la teve vom auzi prezentatori de știri care vor citi pe prompter ceea ce scria Richard Wurmbrand în perioada detenției sale politice de-acum câteva zeci de ani:  ”salariile nu fuseseră niciodată așa de mici. Se legiferase ziua de muncă de opt ore, dar lucrai douăsprezece ore ca să-ți îndeplinești ”norma”; apoi munca ”voluntară” și conferințele despre marxism nu mai lăsau timp pentru viața de familie. Pe de altă parte, într-un apartament locuiau două sau mai multe familii.” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Ed. Stephanus, București 2007, pag. 104)     

 

Drama mea, drama ta și drama celorlalți


Ne place, uneori, să credem că drama noastră e cea mai mare. Totuși, când auzim că cineva s-a îmbolnăvit, că are leucemie sau cancer iar noi suntem sănătoși, realizăm că ceea ce experimentăm noi e o joacă de copii. Că adevărata dramă nu e marcată de tristețea sau depresia unei despărțiri sau absenței cuiva în viața noastră. Marea dramă începe pentru cineva atunci când, la orizont, de dimineața și până seara, realizează că, în camera sa, ticăie discret ceasul numărătorii inverse…

Cât suntem în viață, fără să simțim presiunea numărătorii inverse, încă putem iubi, încă putem începe povestea unei mari iubiri… Dar când a început numărătoarea inversă, cred că universul acelei persoane prinde alte sensuri, realitatea simplificându-se până la câteva elemente fundamentale… Totul este diferit. Și cred că nimic material nu mai oferă semnificație acelei persoane.

În situația celui cu numărătoarea inversă… cred că mi-aș reproșa că nu am iubit suficient, că am investit prea puțin timp pentru tandrețe, pentru oameni și apropiați. Mi-aș reproșa timpul irosit…fără iubire…

Imagini din vest


Nu rămâne decât să vă imaginați… Nu am făcut fotografii. Convertesc în cuvinte ceea ce am văzut. Am fost în Germania. Mi-am schimbat puțin părerea despre nemți… Se spune că nemții sunt reci. Fals! Unul din angajații autohaus-ului care mi-a vândut mașina era foarte uman, foarte cald sufletește, deschis, cu simțul umorului, dispus să petreacă timp. Nu tot ce face se reduce la bani, afaceri și alte astfel de chestii. Nu toate acțiunile sale sunt ghidate de agendă! Îmi spunea că petrece timp cu prietenii. Că bea bere. Că își împarte timpul și cu prietena. Are 40 de ani și nu se gândește să se căsătorească.

Lipsa fotografiilor de care vă spuneam la începutul acestor rânduri nu se leagă de neamțul despre care vă vorbeam. Mi-ar fi plăcut să fotografiez Praga unde eram în trecere venind dinspre Germania. Am văzut o parte din Praga. M-a atras arhitectura clădirilor și culorile fațadelor. Dar și Cehia a fost sub comunism! Deci, argumentul că la noi este cum este fiindcă am fost sub comunism, pică!La noi încă există multe blocuri cu fațade cenușii! Autostrăzile sunt o realitate exprimată în mulți kilometri la cehi. La noi…doar simbolic, să nu se poată spună că nu avem autostrăzi. La cehi regina șoselelor este Skoda. Băieții slavi au și de ce să prefere o Skoda! Are stil, este elegantă, este de bun simț, are un design aparte. Loganul? Hmmm… La noi, pe fondul unui snobism, șoselele sunt dominate de BMW-uri. Vă place BMW-ul? Chiar vă reprezintă pe toți BMW-ul? Nu pot spune că e o mașină urâtă, dar parcă să-ți iei BMW, când e plin pe străzi și în parcări de o astfel de marcă, miroase a lipsă de originalitate, o reconfirmare a psihologiei noastre axată pe copiere, pe lipsă de conștientizare și asumare a unicității exprimată în gusturi, opțiuni și alegeri… Am vrut să fiu diferit. Mi-am luat o Skoda, nu un BMW, de care sunt super încântat! E spațioasă, e grațioasă, nu are unele linii ca ”din topor” ca la BMW, e performantă, e nervoasă când o calc adânc pe pedală… Să vedeți ce zbârnâiam cu 200 la oră pe autostradă! Îmi rămâne să depășesc câteva BMW-uri pentru a demonstra că există și alte mașini, cel puțin la fel de performante ca celebrul bolid hitlerist divinizat de români… Am apreciat bunele maniere ale europenilor din vest atât în societate cât și pe șosele: nu era nevoie să blițez pentru ca cel din fața mea, care circula cu o viteză inferioară vitezei cu care trebuia să circule pe banda de lângă axul autostrăzii, să se transfere pe cealaltă bandă.

Ciocolata şi viaţa


Îmi place mult ciocolata. De fiecare dată când savurez ultima bucată din ciocolata pe care am început-o cu câteva minute înainte, am impresia că am servit-o prea repede şi rămân cu un gol ce poate fi umplut doar cu încă… De fiecare dată când epuizez cele 100 gr. din această delicatesă îmi spun că mai vreau şi sunt tentat să cumpăr sau să desfac o a doua ciocolată pentru a-mi satisface papilele gustative ce-mi transmit că nu a fost destul…

Viaţa se poate asemăna cu ciocolata. O trăim, o consumăm cu un apetit crescut, bucată cu bucată. Şi sunt momente când ne dor dinţii, semn că dantura trebuia prezentată Medicului stomatolog pentru prevenţia de rigoare. Când a rămas ultima „bucată”, spunem că viaţa a trecut prea repede (Aşa spun cei ajunşi la bătrâneţe).

Dacă ar fi să rezum viaţa la cei 25 de ani pe care-i am şi să îmi imaginez că asta e toată viaţa mea, sunt în asentimentul celor ce spun că ea, viaţa, s-a scurs prea repede. Şi gândesc că nu trecerea vieţii mă îngrijorează, că nu momentul în care următoarea clipită terestră care să o preceadă pe următoarea, ce nu mai vine, ar trebui să ne îngrijoreze. Ci modul în care ne scriem istoria vieţii, clipită de clipită. Personal, mă întristează uneori trăirea ce nu este în conformitate cu Cartea cărţilor. În zadar cultiv un ritual şi subscriu cu cei ce frecventează regulat o Biserică dacă în intimitate cultiv o viaţă spirituală bolnavă sau inexistentă – decedată demult, poate înainte de a se naşte, fără aerul respiraţiei spirituale necesar întreţinerii acestei vieţi. E în zadar mimarea socială a religiunii. Asta pentru că Dumnezeu nu priveşte la forma fiinţelor umane cât la conţinutul lor.

Cât de îngustă trebuie să fie mintea mea pentru a crede că e suficientă o formă confesională fără conţinutul relevant şi semnificativ respectivei forme pe care mi-o însuşesc la un moment dat sau pe care o cultiv frecvent? Pentru cei ce experimentează doar o formă, va veni o vreme ce se aseamănă cu peisajul curent din preferatul parc bucureştean, Herăstrău, un peisaj de toamnă cu covoare multicolore de frunze căzute îngălbenite şi uscate, cu pomi singuratici şi o concluzie privitoare la anii vieţii trecuţi, în stilul înţeleptului Solomon: „Nu găsesc nici o plăcere în ei”!