Dragul meu turnător


dragul meu turnator

Gabriel Liiceanu surprinde. E unul din acei autori ai căror cărţi, odată luate între mâinile ce menţin coperţile deschise, sunt lăsate cu greu pe măsuţă.

Dragul meu turnător, e o surpiză plăcută ce fascinează prin curajul de a pătrunde în paginile arhivate ale propriului Dosar de urmărire, naturaleţea şi dezinvoltura cu care îşi descrie gândurile, emoţiile şi sentimentele trăite în urma studierii acestui dosar, dublate de înfăţişarea turnătorului său, un declarat ateu „de mic”, cu „vocea moale, stinsă, fără inflexiuni şi accente părea că se modelase pe trupul împuţinat şi adus de spate” (pag. 27), pe care Gabriel îl reîntâlnise în biroul său din Casa Scânteii, mastodontul stalinist ce adăposteşte Editura Humanitas. Omul cu pielea albă, întinsă, a cărui chip se asemăna cu un mulaj, din ceară, golit de sânge, după cum îl văzuse Gabriel Liiceanu, venise să discute vânzarea propriilor acţiuni deţinute la editură, de teama morţii apropiate, datorită vârstei înaintate (83 ani) şi conştientizarea imposibilităţii ulterioare de cheltuire a banilor deţinuţi în respectivele acţiuni.

liiceanu

Pătrund incisiv în cartea maestrului Liiceanu şi uit spaţiul în care mă găsesc – metroul, şi staţia la care trebuie să cobor.

Recunosc – Liiceanu a fost şi este unul din mentorii mei într-ale scrisului, accesibil prin intermediul cărţilor sale, pe care le-am devorat, uneori cu o plăcere nebună. Confisc, uneori, puţin din stilistica lui creatoare, atât cât mă pricep, în scrierea propriilor mele articole pe care le public pe blogul personal.

Mă gândesc serios să public o carte în formatul acesta, al scrisorilor, adresate femeilor pe care le-am iubit de-a lungul timpului, fără să dau nume. Nu cu scopul de a retrăi ce-a fost în poveştile mele de dragoste, ci cu acela de a înţelege, la rece, ce-a fost. A fost, sau n-a fost, iubire? M-am apucat, deja, de treabă. Vom vedea ce va ieşi.

Anunțuri

Reflecții privind cuplul conjugal


cuplu-tinandu-se-de-mana11 (1)

Reflectam astăzi la relația de cuplu și la inflația de rupturi, divorțuri și despărțiri din ultimii ani ce-au survenit la nivelul acestui tip de relație în societatea umană europeană și americană. Am fost creați și ”distribuiți” de Dumnezeu în cele două genuri – feminin și masculin – pentru a ne potrivi și coexista într-o relație de dragoste, acea forță care ne ține, sau ar trebui să ne țină, împreună, relația bărbat-femeie fiind un dat, invenția Creatorului.

Cred că ceea ce ar spori succesul cuplului conjugal ar fi o anumită percepție, probabil forțată, artificială, identică cu cea pe care o avem vis-a-vis de relația părinți-copii sau noi-Dumnezeu. Indiferent de evoluția/involuția acestor relații, statutul celor două tipuri de relație și ecuația în care fiecare parte componentă din fiecare tip de relație, rămâne neschimbat. Indiferent de cum se vor comporta copiii față de părinți sau părinții față de copii, copiii se vor numi în permanență descendenții părințilr lor, iar părinții vor rămâne pentru totdeauna creatorii copiilor. Indiferent de cum se vor raporta la Dumnezeu, noi, oamenii, vom rămâne pentru totdeauna ființele create de Dumnezeu, Creatorul nostru.

În cazul îndrăgostiților/persoanelor căsătorite, situația stă altfel. O decizie, o greșeală, o răzgândire, pot schimba statutul persoanelor implicate într-o relație. Dacă am percepe și aceste ultime tipuri de relație amintite, diferit, întărindu-le cu mai multăresponsabilitate și cu refuzul de a ne gândi la despărțire/divorț, probabil, rezultatele ar fi altele. Dar, se pare, și la nivelul relațiilor am preluat mentalitatea consumeristă, de unică folosință – nu mai reparăm ce s-a stricat. Înlocuim produsul.