Jurnal de 3 dimineața


the_persistence_of_memory_-_1931_salvador_dali

E trecut de 3 dimineața. Nu am somn. Tocmai m-am apucat să scriu. Nu știu ce idei voi lua ”la ocazie” cu mașina gândirii, în acestă dimineață liniștită. Ceasul atârnat de peretele din stânga mea ticăie. Doar sunetul claviaturii laptopului meu și al ceasului strică liniștea. Ba nu. Mint. Și ventilatorul minuscul din carcasa calculatorului portabil se achită responsabil de sarcina încuviințată de fabricant.
Când era să mă opresc, realizez că nu sunt singurele care contrastează cu liniștea nopții. Câțiva patrupezi ai nimănui latră. Și când mă gândesc că părea o liniște intactă până am ascultat-o și, ca într-un domino, una câte una, am remarcat câte o ”piesă” ce fac ca liniștea camerei să nu fie adâncă asemeni celei din cimitire.
M-am așezat în fotoliu. În fața mea stau neclintite rafturile umplute cu cărți. Unele sunt deja parcurse. Altele așteaptă să le iau între palme. Azi mi-am propus să termin cartea celebrului Dale Carnegie, Secretele succesului (o recomand cu fierbințeală) și să încep o alta. Ceva din domeniul autobiografic. Vreau să simt viața cum ”curge” prin ”venele” unei cărți. Vreau ceva real, autentic, lipsit de imaginația fantasmagorică ce asezonează cărțile SF sau romanele închipuite.

Momente de seară


centrul-vechi

București. Centrul vechi. Mă plimb, solitar, fără direcție. Lume multă. Admir oamenii – o paletă diversă de culori în mișcare. Contraste între culori și chipuri. Remarc cel puțin trei continente… Îmi place să observ cuplurile. Asta pentru că, probabil, îmi doresc și eu… combinația el-ea. Oamenii care iubesc sunt mai frumoși. În ochii lor se joacă acea scânteie… Oamenii singuri sunt mai puțin frumoși. Sau, cel puțin, frumusețea lor e ternă. Lipsește scânteia și zâmbetul acela… În locul lor e-un gol.
Doi clovni încearcă să atragă ”donatori”. O statuie vivantă întruchipează fetița cu chibrituri. Mă întâlnesc cu un cunoscut, schimbăm câteva vorbe și ne hotărâm să măsurăm aleile împreună. Ne hotărâm….ne îndreptăm spre metrou.

Secvențe din jurnalul serii


jurnall

      În seara asta am fost pentru a doua oară din acest an la alergat în parc. Era semi-întuneric. Mă-ntreb ce gânduri erau în mintea trecătorilor sau celor ce alergau în parc, văzându-mă alergând cu o carte în mâna stângă? Probabil eram un caraghios. Ce legătură există între alergat și cartea inconfortabilă, ținută strâns – pentru a preveni alunecarea din mână și pierderea ei?
Am considerat că timpul pierdut în călătoriile cu metroul trebuie investit în ceva. E-aiurea să stai cu privirea fixă, admirând pereții albi și tavanul trenului ce scârțâie pe șinele ceaușiste. Sau chipurile oamenilor, vestimentația și siluetele lor. Nu neg: îmi place să admir chipul angelic al vre-unei domnișoare, chit că risc să visez apoi la chipul ei, pe care-l caut în amintirile recente, izbit fiind de golul din viața mea ce se vrea umplut de existența chipului încă negăsit…
În ce altceva s-ar putea investi acel timp petrecut în tunelele bucureștene, dacă nu în cititul unei cărți? Și pe cine altceva dacă nu pe Vladimir Pustan puteam să-l citesc? – unul din puținii oameni care mențin Adevărul în reanimare pe suprafața terestră a României.
Am lecturat din cartea Trezește-mă când moartea-i la fereastră, în care autorul vorbește de accidentul soției sale și de spitalizarea ei – dacă am priceput bine. În timp ce citeam despre speranță, un ”cimitir al corăbiilor noastre”, m-am oprit din alergatul pe rândurile paginii și-am privit în jur. M-am ciocnit de privirile rigide, triste și îndreptate-n jos, spre podea, ale călătorilor. Miroseam aerul ignoranței, a nepăsării și a unui ”cadavru” a reațiilor umane. Oare oamenii aceia mai sunt vii în materie de reacții?

Trezeşte-mă-când-moartea-i-la-fereastră
Priveam figura unui tânăr ce venea parcă dintr-o altă lume, una de laborator în care se dorește, probabil, crearea omului nepăsător la ce se-ntâmplă în proximitatea lui, în viața semenilor lui. Oare sunt mulți români în a căror chip s-a-nmormântat zâmbetul, speranța, păsarea, dorința de implicare și-a apărut în loc albeața fulgilor de gheață?
Venind de la alergat, am coborât din metrou satisfăcut că am făcut ce mi-am propus și, pășind prin praful străzii am ajuns acasă cu gândul la duș.

În mol


20131225_203857

Știam de la teve că molurile din București sunt deschise. Și, uite-așa, de plictiseală, am intrat într-un mol. În mol, lume multă. Unii patrulau, alții patinau, alții mâncau. M-am așezat la o masă cu câțiva prieteni și priveam cum ei înfulecau chimicalele de la Mc. Apoi, am luat-o la pas mărunt să facem kilometri pe lângă vitrinele viu colorate. Ne-am mai băgat nasul în vreo două magazine de ceasuri. N-am făcut prea mulți, dar au fost bune și sutele de metrii făcuți cu-al meu compas.

La Istanbul


IMG_0361

Am fost pentru o scurtă vizită, la sfârșitul acestei săptămâni, în Turcia, la Stanbul, cum spunea regretatul Jean Constantin în ecranizarea romanului ”Toate pânzele sus”, scris de Radu Tudoran. Nu am reușit să văd prea multe – mi-am promis că voi reveni la Istanbul…

Am rămas uimit de patriotismul poporului turc. Capitala Turciei se remarcă remarcat printr-o mulțime de steaguri roșii arborate cu mândrie în vântul toamnei târzii.

Istanbulul seamănă cu Bucureștiul la capitolul aglomerare urbană și rutieră. Cu Roma la capitolul străduțe înguste, pe care ambulanța stresează șoferii cu ai ei semnale specifice.

Mi-au plăcut fațadele deschise la culoare ale clădirilor înalte și foarte înalte ce oferă mega-orașului Istanbul un aspect splendid.

Primele ținte ale mele au fost acelea gastronomice. Am căutat să cumpăr șhaorma. Am cumpărat un soi de șhaorma formată din pâine, carne de pui, verdețuri și roșii. Nu am văzut șhaorma oferită în lipie și nici cu atâtea ingrediente ca cele servite de șhaormeriile autohtone. N-am ratat balclavaua, foarte dulce și foarte sățioasă. În localul unde am cumpărat baclavaua cred că lucrau două românce. Era evident că sunt românce, dar se prefăceau că nu cunosc limba română.

La un complex cu buticuri ce comercializau țoale, româncele nu negau că sunt românce, vorbind cu dezinvoltură graiul dulce românesc, refuzând să-mi vândă la auzul că nu cumpăr en-gross. M-au impresionat pleiada de buticuri și magazine cu piese auto. Nu mi-a venit să cred multitudinea de magazine ce comercializează piese auto.

Unele localuri din Istanbul seamănă cu cele provinciale sau mărginașe Bucureștiului, bărbații venind aici pentru socializare și petrecerea timpului liber la un ceai tare turcesc.

Orașul este presărat, din loc în loc, cu minarete ce se înalță maiestoase spre cerul stăpânit de Alah, având o înfățișare deosebită noaptea, când fațadele clădirilor sunt luminate cu diverse nuanțe ale luminii, fiind un adevărat paradis perceptiv în traversarea orașului.

Vă redau câteva fotografii surprinse în Istanbul:

IMG_0237 IMG_0293 IMG_0298 IMG_0301 IMG_0310 IMG_0311 IMG_0314 IMG_0317 IMG_0333 IMG_0335 IMG_0345 IMG_0349 IMG_0354 IMG_0356 IMG_0360 IMG_0361 IMG_0366 IMG_0387 IMG_0389 IMG_0395 IMG_0399 IMG_0403 IMG_0409 IMG_0419 IMG_0428 IMG_0434 IMG_0437 IMG_0438 IMG_0473 IMG_0482 IMG_0484 IMG_0485 IMG_0487 IMG_0491 IMG_0492

La vulcanii noroioși


20130601_195559

20130601_201440_12

20130601_201937_16

20130601_204555

20130601_210700_3

20130601_210713_1

20130601_210728_2

20130601_211040_8

În acest sfârșit de săptămână am fost la Buzău să văd vulcanii noroioși. Am auzit de ei de prin școala generală și curizitatea a rămas latentă până acum, când a devenit manifestă și-am pornit la drum. La un moment dat, într-o intersecție,  care nu avea indicatoare, în apropierea obiectivului turistic, am fost nevoit să întreb un localnic în ce direcție s-o iau. Atunci, mintea mea, asemeni unei cutii de viteze automate ce schimbă vitezele fără intervenția șoferului, mi-a zburat la d-na Udrea și la miliardele de euro păpate (pe ce?). La frunza aia ce a costat ENORM. La telegondole și la… nimic. Doar astea au fost, probabil, investițiile doamnei Udrea în materie de turism, lăsând la o parte bla-bla-bla-urile diplomatice, demagogice și birocratice. Voi știți și alte obiective atinse de d-na (ex)ministru? Nu era mai bine ca domnia ei să plătească un designer isteț cu maxim 1000 euro (chiar mai puțin) și restul să investească în indicatoare și marcaje, să nu fi fost nevoit să opresc mașina, ca în Evul Mediu și să întreb unde, încotro? Nu era mai bine s-o mai rărească cu telegondolele și să avem valuri doar la Marea Neagră nu și pe drumul asfaltat ce duce spre vulcani? Cred c-ar fi fost mai bine. Îmi place ideea de a explora ”Grădina carpatină”, cum le sugera străinilor, dar mă tem că un simplu slogan, fără drumuri, indicatoare și alte asemenea, pun în dificultate incursiunea în această ”grădină” și faptul că nu avem suficienți turiști occidentali, se datorează faptului că o exclamație, o frunză și o minte blondă sunt insuficiente pentru atragerea turiștilor. Și mă tem că d-na Udrea și-a plimbat în zadar fundul cu S class-ul de acasă spre minister, retur, a poluat degeaba atmosfera cu imensul motor de minim 3000 cmc și a făcut de toate, numa’ ce trebe n-a făcut. Îmi este dificil să înțeleg de ce în România s-au investit o groază de bani în multe prostii și chestii inutile, iar  în cele fundamentale, necesare, cum sunt drumurile, indicatoarele, agricultura, sănătatea, educația, atragerea investitorilor străini etc., mai puțin sau deloc.

GUSTURI ȘI PARFUMURI din copilărie


20130501_135348

Veioza muzicală din living mi-a atras astăzi atenția. E una din achizițiile făcute de mama, acum mulți ani în urmă. I-am armat mecanismul iar ea m-a bucurat cu melodia vioaie ce mi-a deschis sertarul amintirilor copilăriei mele. M-am dus cu gândul (din nou) la copilărie. La gusturile și parfumurile ei.

Am avut o copilărie bogată, suprasolicitată perceptiv de atâtea parfumuri și gusturi care au rămas imortalizate în memorie.

Îmi amintesc cum primăvara, bunica și mama îmi răsfățau papilele gustative cu ciorbe, salate sau spanac, gătite din legume proaspete, pe care le savuram cu o poftă ce te-ar fi făcut să crezi că n-am mai mâncat de trei luni și jumătate. De fapt, eram, și încă sunt, un pofticios ce-și mânca felurile preferate de mâncare cu o poftă enormă, asemeni lui Rex, câinele primit de bunica din partea unei rude care a răbdat mult de foame până să vină la noi.

Îmi plăcea să-mi apropii nasul de pomii ce explodaseră de-atâta floare. Cireșul, vișinul, mărul, părul, înmiresmau grădina din fața și spatele casei bunicii iar mai târziu trandafirii, din a căror petale ieșea o dulceață foarte delicioasă, toate acestea transformau proprietatea bunicilor într-un colț de Paradis.

Nu pot uita perii din fața casei ce rodeau niște fructe atât de zemoase, dulci și parfumate, încât aș fi mâncat o pară dintr-o singură mușcătură pentru a o lua pe următoarea până ce burta suprasaturată de atâtea pere, trăgea un imens semnal de alarmă prin durere. Și mă opream. Astăzi perii nu mai există. S-au uscat și au fost tăiați de un fierăstrău care habar n-a avut ce ”făbricuțe” de fructe delicioase taie, gustând doar din lemnul sec și uscat prin a cărui canale și nervuri nu mai trecea acum seva perilor regretați.

Tot vara savuram căpșunii cu zahăr pe care-i culegeam cu mare plăcere. Țin minte că odată, la vârsta de cinci-șase ani, i-am auzit pe bunici vorbind de buruienile din căpșuni ce trebuiesc smulse. Dorind să le fac o surpriză, pe când ei erau plecați cu treburi prin sat sau în orașul din apropiere (nu-mi aduc aminte cu exactitate), m-am apucat să smulg buruienile, fără să realizez că smulg și căpșunii… Surpriza a fost neplăcută… ”Producția” de căpșuni în anul acela a fost compromisă. Am savurat în acel an, foarte puține căpșuni amestecate cu zahăr.

Îmi făcea o plăcere deosebită să mă opresc și să miros florile de tei de la poartă. Undeva, în iulie, teiul înnebunea cu florile lui ce emanau parfumul în exces ce te-mbăta și aproape te adormea, instantaneu. Probabil, Tudor Gheorghe ar fi cântat altceva în locul salcâmilor înnebuniți lângă teiul de la poartă…

Parfumul ierbii proaspăt cosite îmi aduce aminte de serile în care jucam ”ascunsa” sau ”pac-pac” cu vecinii. Când venea căldura, primăvara, până toamna târziu, chiar și iarna (dar mai puțin), strada bunicii era însuflețită de glasul copiilor din vecinătate ce se jucau până noaptea târziu fără griji și fără stres. Nici iarna nu lipseau urmele în zăpadă ale camarazilor mei de joacă și de trăsnăi ce ieșeau pentru a se da cu sania sau a juca hochei pe lacul lui Sorin. Eram Nicu, Dani, Cristi, Tibi, Pavel, Vasile, Dani 2, Radu, Gabi, eu și alții. Astăzi, strada e tăcută. Iarna doar urmele roților mașinilor și pașii mari ai adulților marchează zăpada străzii din fața casei. Sunt puțini copii…

La sfârșitul verii ne făceam mâinile negre de iodul nucilor aproape coapte, al căror miez era mâncat hulpav cu ajutorul unor cuțitașe ce scobea miezul din cojile ce țineau încă strâns pojghița verde.

Toamna respiram parfumul păpușoiului proaspăt tăiat și adus în snopi de pe câmp, cu căruța fretelui bunicii, baricadând curtea casei cu snopi, așteptând să fie luat fir cu fir pentru a fi debarasat de știuleții ce urmau a fi depozitați în pod. Am prins vremurile acelea când se făcea clacă la desfăcatul păpușoiului. Vecinii veneau azi la tine, până te ajutau să termini tot porumbul. Mâine, poimâine, mergeai tu la următorul vecin care te-au ajutat. Și tot așa…

Îmi plăcea să miros aburul emanat din ceaunul imens pus pe foc cu multe prune-n el, pentru a scoate, după multe ore de stat pe foc, povidla, gemul acela foarte dens, dulce-acrișor, pe care nu l-am mai gustat demult. Și aici era un soi de clacă. Erau câte două-trei familii care puneau în același ceaun prune pentru a fierbe împreună. Se împărțeau în pregătirea și gătirea magiunului, apoi împărțeau rezultatul depozitat în găleți.

Îmi plăcea cnegli-ul umplut cu prune sau vișine, colțunașii umpluți cu aceleași fructe, merele la cuptor, cozonacul de Paști sau de Crăciun copt în cuptorul pe lemne special construit pentru asta, în care admiram cum ard avionașele făcute din foile cărților scrise de Stalin sau Lenin, luate din biblioteca bunicului.

Iarna simțeam zilnic parfumul lemnelor de foc aduse în casă într-un coș împletit din nuiele de bunica care punea, de obicei, focul și ”parfumul” fumului ieșit pe horn. Simt și acum, parcă, parfumul bradului împodobit în Ajun, înainte să treacă Moș Crăciun pe la mine cu ceva jucării teleghidate, banane și dulciuri. Vă vine să credeți că până la 11-12 ani, am crezut în existența lui Moș Crăciun?!

Nu pot uita nici parfumul porcului proaspăt sacrificat și pârlit cu paie coborâte din șură, de diverși măcelari ce s-au perindat de-a lungul timpului în curtea și grădina bunicilor, care făceau cârnatul de casă ce umplea curtea, din afumătoare, cu al său parfum inconfundabil pe care îmi venea să-l mănânc din aer. Era preparatul pe care-l doream cel mai mult. Pe care-l mâncam cel mai hulpav, alături de o cană de ceai, cu pâine și muștar, seara, când pregătirile ce însoțeau tăierea porcului erau pe sfârșite în bucătăria umplută cu vase, cratițe, farfurii și multă carne.