Așteptăm o Românie înfricoșătoare?


o-america-infricosatoare_1_fullsize

Am găsit-o întâmplător pe un site specialializat cu vânzarea cărților. Mi-a atras atenția. Am comandat-o și…am terminat de citit.

Este o carte fascinantă, ”fără perdea” – dar fără limbaj trivial – ușor diluată. Per ansamblu a fost o investiție bună de timp. O carte care prezintă America dincolo de paravan, contrabalansând cu imaginea de vis a acestei țări din mintea unora: visul american care este, pe alocuri un coșmar cu care n-ai vrea să te-ntâlnești.

”O americă înfricoșătoare” mă duce cu gândul acum la realitatea unei potențiale Românii înfricoșătoare, nu atât în privința violurilor ci în cea a unui dezastru economic și a unui exod masiv al românilor, ceea ce ar transforma România în Detroitul de altădată, în care au mai rămas doar ”bătrânii, bolnavii și cei lipsiți de mijloace – adică cei care sunt prea săraci, prea descurajați sau prea handicapați ca să se ducă  în altă parte” (pag. 232).

Aceasta poate deveni realitatea din România următorilor 5-10 ani dacă stăm pasivi – cei care stau – fără să ieșim în stradă și să protestăm împotriva încercării de erdoganizare a României, începută subtil cu această ordonanță de urgență a Guvernului Grindeanu!

Singurătatea mea și bucuria proștilor


 single

     Inițial, nu am intenționat să scriu pe tema noii mele singurătăți. Nici să mă las inspirat de aceasta  în scrierea unei noi cărți. Inițial, mi-am propus ca în timpul cât voi avea statutul de bărbat singur, să nu atrag atenția maselor prin transmiterea de mesaje în eter.

Dar, am aflat că există persoane pentru care ultima mea despărțire stârnește bucurie. Și mă întreb cum e această bucurie? Cu siguranță, acest gen de bucurie nu este unul firesc. E bucuria prostului – impropriu spus bucurie – acea exaltare vecină cu o oarecare manifestare din zona patologică, ce nu contribuie la articularea construcției interioare a acelor persoane. Bucuria prostului  e bucuria omului inconștient de realitatea despărțirii pe care o poate experimenta chiar el. El, prostul.

Ei bine, nu mă stresează bucuria prostului. Nu mă face să mă simt mai puțin valoros. Istoria ne demonstrează că oricine poate experimenta o despărțire. Fiecare a experimentat diverse eșecuri și nimeni nu se poate lăuda cu un parcurs impecabil al vieții.

Sunt un bărbat puternic și valabil pe care viața nu l-a pus la podea pentru totdeauna. Nu m-am dat bătut niciodată! M-am ridicat după fiecare eșec și am mers mai departe, mai puternic decât eram în ziua precedentă. Pentru că ceea ce nu te doboară, te face mai puternic. Îți conferă o articulație din oțel suplimentară structurii interioare.

Nu am 66 ani, ci 33. Există speranța și perspectiva unei relații care să evolueze la nivelul următor.

La final, persistă o întrebare: când voi avea o nouă relație care va avansa la statutul de mariaj, voi, proștilor, veți savura paharul amar al propriei voastre prostii?

Despre vânzarea terenului agricol către străini


camp

Citesc despre subiectul cumpărării de terenuri agricole de către străini. Asta înseamnă că românii își vând terenurile. În viziunea mea, este o greșeală strategică majoră a statului și a românilor (ca să scriu elegant), posibilitatea cumpărării de terenuri agricole autohtone de către străini. Personal, NU VOI VINDE NICIODATĂ TERENUL AGRICOL PE CARE-L VOI MOȘTENI.

Luând ca reper trendul vânzării masive a terenurilor agricole din România, terenul agricol care acum aparține bunicii, va ajunge o insulă românească într-o mare proprietate multi-națională. Cred că asta se va întâmpla în maxim 10 ani. Sunt curios cum voi fi vrăjit de potențialii cumpărători? Voi dori să privesc în ochi frustrarea italienilor când le voi respinge ofertele cu mândria că sunt românul care nu-și vinde pământul. Pentru că pământul NU SE VINDE. Este o parte din identitatea mea de român. Proprietatea articulează mai bine relația dintre tine și calitatea de a fi român. Ce mai rămâne din identitatea mea fără terenul agricol din câmp?

Știu, veți fi tentați să gândiți despre mine că am devenit patetic. Dar, totuși, la ce vă veți întoarce dacă sistemul economic în forma pe care îl cunoașteți va ajunge într-un colaps prelungit? Cum veți mai obține o bucată de pită dacă ați vândut sau veți vinde și ultima palmă de teren agricol pe care-l dețineți?

FLASH-URI LA 33 DE ANI


33
Timpul zboară… și-am împlinit 33 de ani. O vârstă pe care-am împlinit-o, parcă, prea devreme: încă nu am maturitatea pe care mi-aș fi dorit-o pentru 33 de ani… Dar timpul nu întreabă. Te aduce la vârsta dorită de el cu precizia unui chirurg care taie minutele, orele, zilele și anii vieții cu al său bisturiu nemilos.
 
Realizări până la această vârstă?
Nu am prea multe. Iar cele pe care le am le consider fără rezonanță. Aș nota două: curajul de a mă autoevalua și a recunoaște cât de mult mai am de lucrat cu mine însumi. De asemeni, curajul de a fi eu însumi și de a fi propriul limbaj, abandonând mai mult și mai mult tiparul altora.
 
Sunt un tip a cărui labirint interior a rămas cu cicatricele unor experiențe și care și-a înfruntat anumite frici. Nu pe toate…
Cele mai dure experiențe și cei mai duri oameni cu care am interacționat nu m-au învins! Dimpotrivă! Au contribuit la transformarea unui Cezar mai puternic și mai rezistent.
 
Îmi place cum sună vârsta 33…Îmi apare asemeni unei combinații ce ascunde un mister greu de elucidat.

Scurte reflecții în Ajunul Crăciunului


craciunuLLL

Ascult sunetul clopotelor din oraș cum se propagă în aer. Mă inspiră. Mă apuc să scriu. Mă întreb: bat clopotele de înmormântarea societății lacome, decăzute și inumane în care trăim, societate ce se aseamană cu un montagne-russe pe șinele căruia vagoanele se îndreaptă spre un sfârșit inevitabil?

E 24 decembrie, suntem în ajunul Crăciunului. În curând, colindătorii vor mișuna pe ulițele satelor si orașelor din România, pentru-a vesti nașterea Mântuitorului care-a venit inutil pentru majoritatea lumii care nu se va intersecta cu această realitate…

E prea mult scandal, prea mult fum și foc de război. Prea multă moarte! Sunt prea mulți nebuni îndoctrinați care omoară în numele unui ”adevăr”… Liderii politici sunt fără răspunsuri și soluții la probleme.

O parte a liderilor religioși, de marcă, cad pradă păcatelor care-i descalifică, dar continuă să clămpănească, asemeni caprei însoțite de cei care ne vor ura de Anul Nou, de la amvoane, ținându-se bine de scaune, de parcă s-au născut cu ele… Paradoxal, unii din ei, promoveaza adevărul, dar fug de el, asemeni unor inconștienți.

Mi-e teamă că (încă) bântuie umbra bolșevismului în România și în unele culte religioase, dacă nu în toate…

Citesc, de câteva zile, cartea așa numitului broker fugar, Cristian Sima (Marea spovedanie a brokerului fugar), și mă fascinează. Probabil, autorul este o excepție a realității unei vorbe din liceu care spunea că nu poți să fii bun la română și la matematică totodată. Omul excelează la ambele.

La final, îmi zboară gândul la caltaboș și cozonac, semn că nu am scăpat de asocierea sărbătorii cu bucatele expuse pe masă de majoritatea mioritică…

 

Gânduri matinale


rasarit-de-soare1

Uneori, viața este dificilă, marcată de perioade amprentate cu piedici și situații nedorite. Geografia vieții are uneori Everesturi, alteori Groape Mariane. Tentația proximă este aceea de a privi doar impedimentele. Tindem să ne înțepenim privirea doar pe aspectele cu înfățișarea nasoală. Oare am putea vedea dincolo de imaginea izbitoare?
Ați încercat vreodată să găsiți beneficiile perioadelor dificile? V-ați întrebad dacă nu cumva situația negativă X sau Y are rolul de a vă pregăti pentru ceva pozitiv?
Pe mine m-au călit toate experiențele indezirabile. M-au maturizat. Momentele proaste m-au întărit. Am ieșit mai puternic la final. Și oamenii cu care ”m-am fript” m-au învățat să filtrez mai bine viitoarele întâlniri. Totuși, nu mi-am pierdut încrederea în oameni. Acum ofer încrederea doar cu rezervă. Dar o acord, fiindcă există oameni cu care merită ”să te riști”. Dar sunt puțini. Poate prea puțini. O parte însemnată ”e pe șmechereală”. Mai ales în București.
Nu știu dacă exagerez spunând că nu mai există ceva care să mă surprindă în rău. În bine, aștept să fiu surprins. Aștept să mi se întâmple multe – în bine.

Meditație de luni


90

Este luni. Nu am chef de nimic. Probabil nici de respirat n-aș avea; e bine că respirația e setată pe ”pilot automat”. Scuzați cacofonia – n-am găsit o exprimare mai potrivită – cuvânt ce are și el, asemeni asocierii de cuvinte din propoziția anterioară, o alăturare deranjantă de sunete. Iertare!
Mint. Am băut un pahar ccu apă minerală. Pentru el m-am mișcat.
Parcă săptămâna a luat-o lent din loc. Parcă nu ar face tandem indistructibil cu timpul ce a luat-o razna: azi e luni și mâine e…vineri, un sfârșit de săptămână și un nou început de…săptămână.
Mi-e foame. Dar mi-e lene și să mănânc. Burta e-o boxă… Ce remediu există pentru lene? Probabil un șut în fund. Dar nu e nimeni să mi-l dea. Să mi-l dau singur? Sau mai bine nu. Să mă iau de guler și să vin în fața oglinzii unde să-mi admir siliueta de 1,98 supusă unui autointerogatoriu pe tema lenei?
Soarele a răsărit dimineața. El nu e leneș ca mine. Nici ploaia bat pariu că nu e leneșă, dar vrea să se convingă că a luat o pauză suficient de lungă încât atunci când va îndrăzni să ne deranjeze, fi-vom plictisiți deja de soare. Sau nu! Noi nu ne plictisim de soare, fiindcă are grijă luna ca soarele să ia o pauză… Dar și asta e-o rutină plictisitoare… Dar ce, dacă ne vizitează și ploaia, nu tot rutină devine?
Dar nu s-a instaurat, totuși, o lene totală în mine. Pe Facebook am intrat. Energic! Dacă Facebook-ul ar da de mâncare…
Am început memoriile lui George Bush. Sunt interesante. Îmi țin motivația în priză. Dar mi-e lene…
Mi-e lene. Un remediu aveți?