Meditație la 37 de ani


37

Azi am împlinit 37 ani. Parcă ieri eram un copil și azi sunt mai aproape de 40 de ani, ca niciodată. Nu cred că am fost lipsit de inteligență până acum, ci mai degrabă am mimat prostia în anumite situații (unii ați mușcat-o, știu! Să vă fie de bine (sic!) ). Ce cred că mi-a lipsit cel mai mult de-a lungul anilor a fost încrederea în Dumnezeu și am exagerat cu încrederea investită în (unii) oameni. Încrederea în unii oameni s-a dovedit a fi falimentară, limitată și lipsită de fundament. Nu am priceput de multe ori că viitorul nu depinde de oameni decât într-o mică măsură, limitată.
Pierderi? Desigur! Am pierdut multe de-a lungul anilor: timp, bani, încredere, energie, transpirație inutilă…
Câștiguri? Desigur! Clipe trăite, sănătate, împlinirea unor vise, experiență.

Schimbare


sosete colorate

Până nu demult (în urmă cu doi ani), dacă m-ai fi întrebat ce culoare de șosete prefer, ți-aș fi răspuns clar, hotărât și fără nicio ezitare: albe (la adidași)! Acum prefer șosetele colorate, cele colorate, dar nu din alea simple, ci cu nuanțe de culori bine asociate – exact ca cele din poza de mai sus.
Se pare că nu am fost ocolit de schimbare ci, asemeni altor oameni, m-am schimbat și eu: la nivel de preferințe culori la șosete.

În materie de schimbare, îmi vine în minte schimbarea imbecilă și nejustificată a unor români plecați peste granițele țării: uitarea altor români. A mea, în speță. De parcă au ieșit din filmul prost numit România (am în minte contextul socio-economico-politico românesc) sau au pășit deja în paradis și nu se vor mai întoarce niciodată în România. Păi Anglia a ieșit oficial din UE prin așa numitul BREXIT, iar viitorul nu sună deloc bine pentru imigranții din Anglia (deprecierea lirei datorată recesiunii economice ce bate la ușa Angliei, cumulată cu creșterea inflației ce va avea ca efect creșterea prețurilor, va face ca viața din UK să devină dificilă și neprofitabilă). Și mi-e că anul viitor va începe emigrarea, în sens invers, a românilor, în Românika. Nu vreau să fiu înțeles greșit. Nu va fi o emigrare totală în sens invers, dar cred că în următorii ani urmează o revenire în valuri-valuri a românilor în țara lor natală. Ce vei face tu, român prostuț revenit în România cu coada-ntre picioare, care te ferești de mine sau de alți români? Te vei preface că totul este în regulă? Vei motiva lipsa de reacție la mesajele pe care ți le-am trimis pe Facebook? Hmmm, cred că atunci eu voi fi cel care nu te voi mai (re)cunoaște, vei fi un străin pentru mine. Nu am înțeles și nu reușesc să înțeleg nici acum genul acesta de schimbare care a marcat unii români. Nu înțeleg genul acesta de izolare și de ”muțenie”.

Am privit admirativ sau mai bine spus cu invidie polonezii din occident. Cine a emigrat în Anglia, spre exemplu, a văzut cu siguranță această imagine la job în pauzele de masă: masă, polonezi așezați în jurul mesei, dialogând frenetic în timp ce-și serveau micul/prânzul/cina. Românii? Împrăștiați în sala de mese asemeni unor cioburi ale unei vaze de flori ce tocmai s-a spart. Și ne mai întrebăm de ce noi, românii avem soarta pe care-o avem?! Ha!

Întrebat de mine, un polonez a motivat prin următorul cuvânt cheie unitatea polonezilor: supraviețuirea (în străinătate).

Reflecții la început de an 2020


chernobyl-cover-1200x480

La început de an 2020 citesc o carte despre Dezastrul de la Cernobîl scrisă de Svetlana Alexievici și reflectez asupra secolului XX: un secol marcat de războaie mondiale, deportări în lagăre de concentrare (nazist și stalinist), deținuți politici (în spațiul sovietic, inclusiv România cu al ei ”fenomen Pitești” – scris simbolic, pentru că a fost valabil în toate pușcăriile comuniste din Sighet, Aiud, Gherla, Râmnicu Sărat sau Pitești, evident, în care intelectualii care gândeau diferit de doctrina promovată de sistemul bolșevic erau întemnițați pentru ”reeducare” și spălare brutală a creierelor) și dezastrul atomic din 1986 din Cernobîl.
Nu sunt convins că secolul XXI e diferit în esență de secolul XX. Îndrăznesc să scriu că secolul XXI e asemeni unei oglinzi a secolului XX care deformează elementele marcante enumerate mai sus, sau, între cele două secole există o lentilă sau un tunel prin care cele două secole ”colaborează”…
Secolul XXI se prezintă astfel:
– A fost marcat deja de războaie mondiale (dar nu în forma cunoscută din secolul precedent, ci sub formă economică, războaie din care o parte majoritară a fost perzantă: populația, iar o alta, minoritară, a câștigat (o mână de oameni care dețin controlul mondial) – vezi ”criza” mondială din anul 2008, spre exemplu;
– Există deportări masive: numai din România au emigrat peste 5 milioane de personae în toate țările Europei occidentale, America, Canada sau Australia. Polonia, Lituania, Letonia, Republica Moldova etc. reprezintă alte țări din care s-a emigrat… Dar nu Stalin, nici Hitler, au fost cei care au ordonat deportările secolului XXI, ci realitatea economică precară din țările de origine, corupția și percepția conform căreia nu există un viitor în aceste țări;
– Există multă manipulare și spălare de creiere atât în mass-media, discursurile politice cât și în politicile anumitor companii private;

– Înrobirea populației prin instabilitatea economică cumulată cu creditarea masivă a acesteia;

– Continuarea procesului de sărăcire a țărilor mici pentru transformarea populației active în forță de muncă emigrantă pentru occident;

– Dacă Primul Război Mondial din secolul XX a fost generat de un eveniment istoric apărut probabil fără intenția vreunui stat (asasinarea arhiducelui Austriei, Franz Ferdinand, la Sarajevo), asupra ”atacurilor” turnurilor gemene din New York din 11 septembrie 2001, planează în prezent multe suspiciuni privind autenticitatea acestora…
– Dacă secolul XX a fost un secol al ororilor și dezastrelor vizibile, ușor de identificat, secolul XXI se prezintă mai degrabă ca un secol în care toate ororile persistă subtil și pot fi identificate în detalii, unele mai puțin sesizabile la o primă vedere;
– Comunismul în forma, doctrina, dinamica și trăsăturile lui caracteristice a fost dărâmat în țările satelit ale Uniunii Sovietice, dar, în esență, controlul securistic persista în secolul XXI, mai perfid și mai bine pus la punct ca în secolul XX (vezi cartea lui George Orwell, 1984), iar libertatea autentică de expresie este cenzurată în secolul XXI când contravine marilor interese internaționale (vezi cenzura marca Facebook sau cazul lui Julian Assange sau Edward Snowden).
Într-un secol XXI al subtilității, așteptați-vă la orice din partea statului, a companiilor angajatoare sau a societății umane. Personal cred că secolul XXI va fi marcat de Al Treilea Război Mondial care va avea loc în Valea lui Iosafat, denumită și a Armaghedonului, război descris de ultima carte din Sfânta Scriptură, Apocalipsa și va urma cipuirea masivă a populației, descrisă tot de Apocalipsa.
Vin vremuri grele… Înțelepciune și mult discernământ vă doresc!

Foto sursă: https://radioromaniacultural.ro/documentar-cernobil-31-de-ani-dupa-dezastru-efectele-catastrofale-asupra-sanatatii-versus-rezervatie-radiologica-a-biosferei/

Nunta anului 2018 – impresii


marriage harry

Patru miliarde de perechi de ochi au stat lipiți de sticla ecranelor pentru a vedea ceremonia anului 2018: căsătoria Prințului Harry cu noua ducesă de Sussex, Meghan. Nu am făcut excepție și am stat în fața teve-ului, fiind surprins de simplitatea miresei și naturalețea ei. Limuzinele vechi marca Bentley sau Rolls-Royce nu m-au surprins. Era previzibilă apariția lor,  sau poate nu: absența fondului de ten întins cu șpalu și a bijuteriilor în exces. Nu fițe. Nu silicoane. Nu decolteu îndrăzneț – semn că tipologia femeii tunate cu zonele erogene la vedere, atât de vânate pe meleagurile Mioriței, nu prezintă interes pentru salonul regal britanic. Se schimbă moda, sau e doar o chestiune izolată? Femeia tunată pierde teren în fața femeii naturale, fără silicoane și fond de ten întins în strat gros? Cu siguranță a pierdut teren. Cel puțin la casa regală a Marii Britanii unde ambele ducese (a prințului William și, mai nou, a prințului Harry) sunt cât se poate de naturale, iar femeile care mai visau la titlul de ducesă asociat casei regale britanice se pot de-acum reorienta…

Apare un mare DAR… pe plaiurile dâmbovițene carpato-danubiano-pontice, femeile au învățat ceva din evenimentul acesta? Nu cred! Româncele (unele din ele) nu vor renunța la bisturiu și ”curcubeu”. Vor continua să-și mărească airbegurile, să mute coloratura curcubeului de pe cer pe suprafața feței și să facă economie la materiale… aducând ”economia de consum” și în galaxia interpersonală.

Așteptăm o Românie înfricoșătoare?


o-america-infricosatoare_1_fullsize

Am găsit-o întâmplător pe un site specialializat cu vânzarea cărților. Mi-a atras atenția. Am comandat-o și…am terminat de citit.

Este o carte fascinantă, ”fără perdea” – dar fără limbaj trivial – ușor diluată. Per ansamblu a fost o investiție bună de timp. O carte care prezintă America dincolo de paravan, contrabalansând cu imaginea de vis a acestei țări din mintea unora: visul american care este, pe alocuri un coșmar cu care n-ai vrea să te-ntâlnești.

”O americă înfricoșătoare” mă duce cu gândul acum la realitatea unei potențiale Românii înfricoșătoare, nu atât în privința violurilor ci în cea a unui dezastru economic și a unui exod masiv al românilor, ceea ce ar transforma România în Detroitul de altădată, în care au mai rămas doar ”bătrânii, bolnavii și cei lipsiți de mijloace – adică cei care sunt prea săraci, prea descurajați sau prea handicapați ca să se ducă  în altă parte” (pag. 232).

Aceasta poate deveni realitatea din România următorilor 5-10 ani dacă stăm pasivi – cei care stau – fără să ieșim în stradă și să protestăm împotriva încercării de erdoganizare a României, începută subtil cu această ordonanță de urgență a Guvernului Grindeanu!

Singurătatea mea și bucuria proștilor


 single

     Inițial, nu am intenționat să scriu pe tema noii mele singurătăți. Nici să mă las inspirat de aceasta  în scrierea unei noi cărți. Inițial, mi-am propus ca în timpul cât voi avea statutul de bărbat singur, să nu atrag atenția maselor prin transmiterea de mesaje în eter.

Dar, am aflat că există persoane pentru care ultima mea despărțire stârnește bucurie. Și mă întreb cum e această bucurie? Cu siguranță, acest gen de bucurie nu este unul firesc. E bucuria prostului – impropriu spus bucurie – acea exaltare vecină cu o oarecare manifestare din zona patologică, ce nu contribuie la articularea construcției interioare a acelor persoane. Bucuria prostului  e bucuria omului inconștient de realitatea despărțirii pe care o poate experimenta chiar el. El, prostul.

Ei bine, nu mă stresează bucuria prostului. Nu mă face să mă simt mai puțin valoros. Istoria ne demonstrează că oricine poate experimenta o despărțire. Fiecare a experimentat diverse eșecuri și nimeni nu se poate lăuda cu un parcurs impecabil al vieții.

Sunt un bărbat puternic și valabil pe care viața nu l-a pus la podea pentru totdeauna. Nu m-am dat bătut niciodată! M-am ridicat după fiecare eșec și am mers mai departe, mai puternic decât eram în ziua precedentă. Pentru că ceea ce nu te doboară, te face mai puternic. Îți conferă o articulație din oțel suplimentară structurii interioare.

Nu am 66 ani, ci 33. Există speranța și perspectiva unei relații care să evolueze la nivelul următor.

La final, persistă o întrebare: când voi avea o nouă relație care va avansa la statutul de mariaj, voi, proștilor, veți savura paharul amar al propriei voastre prostii?

Despre vânzarea terenului agricol către străini


camp

Citesc despre subiectul cumpărării de terenuri agricole de către străini. Asta înseamnă că românii își vând terenurile. În viziunea mea, este o greșeală strategică majoră a statului și a românilor (ca să scriu elegant), posibilitatea cumpărării de terenuri agricole autohtone de către străini. Personal, NU VOI VINDE NICIODATĂ TERENUL AGRICOL PE CARE-L VOI MOȘTENI.

Luând ca reper trendul vânzării masive a terenurilor agricole din România, terenul agricol care acum aparține bunicii, va ajunge o insulă românească într-o mare proprietate multi-națională. Cred că asta se va întâmpla în maxim 10 ani. Sunt curios cum voi fi vrăjit de potențialii cumpărători? Voi dori să privesc în ochi frustrarea italienilor când le voi respinge ofertele cu mândria că sunt românul care nu-și vinde pământul. Pentru că pământul NU SE VINDE. Este o parte din identitatea mea de român. Proprietatea articulează mai bine relația dintre tine și calitatea de a fi român. Ce mai rămâne din identitatea mea fără terenul agricol din câmp?

Știu, veți fi tentați să gândiți despre mine că am devenit patetic. Dar, totuși, la ce vă veți întoarce dacă sistemul economic în forma pe care îl cunoașteți va ajunge într-un colaps prelungit? Cum veți mai obține o bucată de pită dacă ați vândut sau veți vinde și ultima palmă de teren agricol pe care-l dețineți?