O țară numită ROMÂNIA


romaniaaa
O țară numită România: ajunsă o rablă cu emblemă, sclipici și aparat improvizat de aruncat praf în ochii populației naive, fără roți și cu motor ce merge-ntr-un piston – ăla pus în mișcare doar de Dumnezeu și încercarea (eșuată) a demagogilor politici de a o prezenta ca o mașină de fițe, pe care o vor toți în garajul lor.
 
O țară numită România: trădată și vândută pe firimituri, cu praful depus peste cărțile de istorie și peste onoarea marilor OAMENI DE STAT avuți de-a lungul secolelor.
 
O țară numită România: o colonie populată cu oameni incapabili să organizeze o revoltă națională care să bage frica în trădătorii de neam și țară.
 
Asta e imaginea conturată în mintea mea după atâtea tragedii din ultimele luni (sinucidere Calea Victoriei, Colectiv, Ekeng etc.).

Scurte reflecții privind consumerismul


consumerism1

Urăsc consumerismul. Urăsc ritmul amețitor al schimburilor de orice pe care îl cultivă unii: de la haine, telefoane, încălțăminte, laptopuri și până la motoare, mașini sau diverse accesorii. Nu pricep risipa asta de resurse de dragul ”breaking-news-ului” din viața personală, de dragul înnoirii continue. Sau, poate, sunt eu demodat. Am rămas, probabil, cu mulți pași în urma trendului. Dar ce-aș câștiga dacă m-aș lăsa dus de val? Cred că mai degrabă aș pierde. Aș pierde bani. Inutil. De aceea încă păstrez perechea de pantofi cumpărată la Roma în 2009 – dați cu cremă, arată încă bine. N-am abandonat nici perechea de adidași Nike cumpărată în 2008 (cu care alerg), nici telefonul mobil Nokia E72 achiziționat în 2010 – încă funcționează…
În seara asta discutam cu un amic pe tema telefoanelor mobile. Îmi spunea că nu voi rezista să nu-mi achiziționez și eu un Iphone 6 sau un Samsung S6. Nu, i-am spus. S3-ul meu are doi ani și dacă mă va mai ține doi, voi considera că ”și-a făcut datoria pe deplin”. ..
Probabil că datorită următoarelor rânduri mă veți lua de prost. De prostul ăla din proverbul în care se spune că ”moare de grija altuia”. Totuși, mă întreb, când vor reuși unii să (mai) economisească? Când le va veni mintea la cap ălora cu BMW X6 ce locuiesc în chirie într-o garsonieră? Dar puștanilor fără nimic în cap dar cu ultimul tip de Iphone în buzunar?
Ce e aia economisire? Păi este atunci când, din venitul câștigat într-o lună, te străduiești să nu cheltuiești tot. Greu. Știu. Dar nu imposibil. Am realizat că se poate. Și este necesară economisirea. Că dacă te prinde o problemă imprevizibilă, ce faci? Te împrumuți? De la cine? Banii sunt foarte scumpi!
Și, la final, o ultimă idee: în ritmul ăsta cu care noi și contemporaneitatea noastră autohtonă și occidentală consumăm, copiilor, nepoților și strănepoților – dacă va mai îngădui Dumnezeu viața temporală – ce le va mai rămâne?

Reflecții pe marginea atentatelor de la Paris


paris

Europa fierbe. Filmul atentatelor începute alaltăieri la Paris, soldate cu 15 victime irecuperabile, din care 10 jurnaliști, confirmă persistența nesiguranței (și) în secolul XXI. Atentatele au fost angajate în numele islamului, fiind motivate de caricaturizarea profetului Mahomed de jurnaliștii publicației Charlie Hebdo.

Cu siguranță, acțiunile celor care au ucis în numele lui Allah sunt dezaprobante. Dar nici opera jurnaliștilor de la Charles Hebdo nu este acceptabilă, chiar dacă este publicată în virtutea libertății de exprimare. Libertatea are limitele ei, limite legate de libertatea și respectul valorilor celorlalți semnatari ai contractului social, care, încălcate, schimbă tema libertății cu cea a abuzului.

Da, categoric da: caricaturizarea profetului islamic de către jurnaliștii publicației Charles Hebdo s-a dovedit a fi un abuz costisitor. Jurnaliștii au plătit cu viața lor. Nimeni nu trebuie să-și permită excesul de libertate. Altfel, când acest tip de exces se face în raport cu anumite comunități ce au un potențial agresiv excesiv, cum este comunitatea musulmană în care există facțiuni radicale, extremiste, fundamentaliste, situația la nivel local și global poate degenera.

Secolul XX, marcat de nazism și comunist, a fost supranumit cel mai sângeros secol din istorie. Milioanele de evrei, români, ucraineni sau țigani au fost uciși în numele filosofiei naziste și comuniste. De asemeni, două războaie mondiale au devastat întreaga Europă.

Începând cu 11 septembrie 2001, când au căzut simbolurile americane și până acum două zile, civilizația occidentală a secolului XXI este pusă din nou sub semnul unui mare semn de întrebare urmat de un altul, de exclamare.

Mai mult, viitorul este incert. Au apărut zvonuri ce anunță atentate în Marea Britanie, SUA și alte țări. Pe ce planetă trăim? Spre ce ne îndreptăm? Cât de aproape/departe este perioada descrisă de Apocalipsa? Putem vorbi de civilizația europeană ca fiind una utopică? Mai putem identifica un loc de pe Terra unde este ”bine” în adevăratul sens al cuvântului?

Reflecții la împlinirea celor 31 de ani


31

Am terminat de scris încă un an cu viața mea. Înaintez în istorie. Trăiesc. Sunt încă contemporan cu ea și cu viața. De azi, încep scrierea unui nou an. Câți vor mai fi? Doar Dumnezeu știe. E cert doar că am apucat să trăiesc 31 de ani. Sunt mulțumit că prin harul și îndurarea lui Dumnezeu am ajuns aici. Sunt bucuros că n-am trecut prin experiența vre-unui accident auto, nici prin cea a unei afecțiuni medicale grave. Exersez secretul mulțumirii, acela de a fi mulțumit cu ceea ce am acumulat până acum și aici. Nu mă aventurez prea tare cu așteptările, cu capu-nainte, în viitor, pentru ceva ce, probabil, nu voi avea vreodată…

N-am înțeles nici până la această vârstă de ce, la onomastica cuiva, lumea se bucură? Practic, sărbătoritul marchează prin ”baieramul” oferit amicilor dispariția unui an din puținii ani pe care-i trăiește pe acest pământ. Oare nu s-ar potrivi mai degrabă condoleanțele?

Ce mă nemulțumește la 31 de ani? Nu sunt convins c-am întâlnit femeia care să-și articuleze iubirea ei pentru mine, de o voință puternică. Nici pe cea care să-și ancoreze iubirea de credința puternică în Dumnezeu și în relație.

Înainte să plece din viața mea, ea nu s-a întrebat dacă este/a fost cea mai iubită femeie de mine? Nici dacă va fi cel puțin la fel de iubită de următorul bărbat? În felul acesta, probabil, ea poate rata iubirea vieții ei…

Sunt bucuros că am terminat de scris cartea în care vorbesc de  paradisul pierdut al relației cu cea mai iubită femeie și paradisul copilăriei sau al studenției mele. Totodată, deșertul rămas în locul femeii iubite și în cel al copilăriei sau vieții studențești pierdute iremediabil. Nu (re)povestesc aici falimentul lui Adam şi-al Evei. Mă adresez fostei iubite, prin intermediul acestui jurnal al reflecțiilor în care vorbesc de falimentului iubirii noastre.

Nu ezit să vorbesc şi despre alte iubite care au ceva fundamental în comun cu ea: despărţirea de mine.

Fiecare despărţire a fost percepută de mine ca o alungare din paradis. Ca o abandonare în deșert.

Sunt în plin proces de publicare al cărții. Lucrez la ultimele detalii necesare publicării și sper ca în cel mai scurt timp, cartea mea să vadă lumina tiparului.

Dacă vreți să-mi urați ceva, vreau să-mi spuneți orice, dar nu mai repetați deja exasperantul și mult-plagiatul ”la mulți ani”. Să vedem cât de creativ sunteți.

Viktor Yanukovych, corijent la istorie?


President-Viktor-Yanukovich-300x214

 

Dacă nu te numești Putin sau Kim Jong-Un, ci Președintele unei țări medii numite Ucraina, a te împotrivi maselor revoltate folosind ordine de exterminare a propriilor cetățeni, dovedește că n-ai învățat nimic din istorie.

Fostul Președinte al Ucrainei, Viktor Yanukovych, n-a învățat nimic din trecut. Înainte să tragă în propriul popor, Yanukovych trebuia să gândească bine de tot înainte… Cunoscând structura interioară dârză, ar fi fost un gest înțelept să cedeze.

Galeria de portrete ale istoriei recente, arată că sunt acțiuni ce se pot întoarce cu efect de bumerang în fruntea unui lider de stat ce se crede Dumnezeu pe pământ.

Ceaușescu Nicolae a sfârșit-o tragic. La fel și Saddam Hussein sau Muammar Gaddafi : dramatic, asemeni unor animale hăituite.

Yanukovych? În cel mai fericit caz, va ajunge în fața Tribunalului Penal Internațional de la Haga. Trebuia să-i fie clară ideea că Uniunea Europeană își dorește Ucraina în sfera ei de influență iar în contextul unei populații ce-și dorește integrarea în UE, influența Rusiei este serios pusă sub semnul întrebării urmat de-un alt semn, al exclamării.

Mă-ntreb ce fel de consilieri a avut Yanukovych? Credea că el va fi o excepție, iar morții din Euro-maidan îi vor descuraja pe viii rămași după baricade? S-a înșelat și într-un final a abandonat… și-a fost ”concediat” de Parlament.

Aștept cu nerăbdare România anului 2015…

Reflecţii la (re)vizionarea filmului Titanic


titanic

Sunt pe canalul 3, la Pro Tv. Rulează Titanicul. Revăd finalul filmului, acela dedicat scenelor de salvare a pasagerilor de pe celebrul vapor care s-a scufundat datorită coliziunii cu aisbergul ce nu a fost remarcat la timp de echipajul vasului responsabil cu vegherea. 

Se spune că Titanicul avea mărimea a trei terenuri de fotbal, în lungime şi înălţimea unei clădiri cu 11 etaje, fiind considerat în momentul lansării la apă că e imposibil de scufundat.

Se mai spune că unul din membrii echipajului se lăuda că nici Dumnezeu n-ar putea scufunda acest “vapor”, cel mai mare construit vreodată până atunci.

Dumnezeu are umor şi demonstrează că oricât de sigur ar părea ceva, fără El, sunt şanse mari ca acel ceva să eşueze. Reciproca poate fi valabilă? Oricât de nesigur ar părea ceva, cu Dumnezeu acel ceva are şanse de reuşită?

Când Titanicul se scufundă, se rupe-n două, iar luminile se sting datorită unor scurt-circuite, orice efort uman se dovedeşte a fi inutil. Tot ce-ţi mai rămâne este îndurarea lui Dumnezeu şi speranţa că, în ciuda faptului că tu nu te (mai) poţi salva, că nu mai ai resurse, că nu prea mai poţi face ceva, Dumnezeu poate avea AS-ul în mânecă care te poate ajuta.

E posibil ca în biserici să nu fie suficiente bărci de salvare sau, multe din bărcile de salvare existente sunt sparte, unii oameni să înţeleagă că pentru unele păcate ale lor nu mai există salvare, că Hristos a murit şi a înviat ca să ierte doar o parte din păcate, doar pe acelea uşoare, pe care orice om le poate ierta altui om care i-a greşit şi o parte din acei oameni cărora li se fură speranţa iertării şi salvării din partea altor oameni, prin aceea că li se spune că pentru ei nu mai există iertare sau reabilitare, se pot pierde, iar pierderea aceasta va fi, probabil, decontată în veşnicie de „hoţii” care (le-)au furat SPERANŢA…