Draga mea fostă iubită,


punkt

Nu mai trăiesc în trecut. Sufletul meu s-a liniştit. La ce bun să mai consum trăiri cu tine, o fiinţă ce a schimbat macazul pe o altă linie a vieţii, pentru care expresia „noi” nu mai reprezintă decât o linie moartă pe care am tras, pentru totdeauna, trenul relaţiei noastre?

Revin în trecut nu pentru a trăi, căci acolo nu se mai poate trăi. Spre viitor ne îndreptăm spre a trăi. Spre trecut, schimbăm în marşarier, doar pentru a înţelege.  

Iertată-mi fie asemănarea cu unul din mentorii mei, Gabriel Liiceanu, care se-ntreabă dacă „există oare om neîndrăgostit de propriul lui eu şi, prin el, de saga aventurilor lui? Aşadar, ne iubim păţaniile de-o viaţă, chiar şi cu tot ce e neplăcut sau suferinţă în ele, ni le iubim numai şi numai pentru că sunt ale noastre.” (Dragul meu turnător, ed. Humanitas, pag. 21). Aceasta şi pentru că, tot Liiceanu oferă o explicaţie a iubirii pentru „păţaniile de-o viaţă” prin aceea că „avem obiceiul să integrăm întâmplările în ţesăturile de semnificaţii ale vieţilor noastre, pentru a le face să participe la alcătuirea acelui pachet final de sensuri pe care îl numim „destin” ” (Idem, pag. 22).   

Revin în cimitirul timpului (trecutul) – nu cred că exagerez folosind cuvântul acesta, „cimitir”, locul în care se „parchează”, la doi metri adâncime, trupurile celor ce au existat cândva pe Pământ, în aşteptarea învierii promise de Hristos. Cum a fost posibilă acceptarea de către mine a „încremenirii în proiect” a fiinţei mele, ce s-a datorat sabotajului, determinat şi el la rândul lui de lipsa credinţei în această relaţie? Cum am putut să fiu atât de naiv şi să te cred în acel 14 februarie, când, potrivit tradiţiei importate de la americanii tăi iubiţi, se declară dragoste eternă celuilalt, de parcă s-ar cunoaşte viitorul şi taintele nepătrunse ale inimii?!

Atunci îmi scriai, albastru pe alb şi roz, pe bucata de carton cumpărată de la vre-o librărie ce a făcut şi ea, asemeni restaurantelor, profit cu această ocazie, rândurile unui regal sentimental:  

„Cu fiecare zi care trece, îmi este din ce în ce mai greu să trăiesc departe de tine.

Îmi doresc…

…în fiecare dimineaţă să mă trezesc privindu-ţi chipul, iar seara să mă odihnesc în braţele tale

… să îţi fiu alături în toate momentele vieţii

… să îmbătrânim împreună

… să te am aproape pentru totdeauna.”

Păreau a nu avea termen de valabilitate. Părea a se termina cu-n „happy end” dar, asemeni „sărbătorii iubirii” (cum i se mai spune), şi lucrurilor comerciale vândute în această zi, se pare că şi declaraţiile de iubire expiră într-o zi, dacă nu sunt rezultatul unei iubiri veritabile, sau, autorul lor băuse, probabil, ceva tărie, la sugestia lui Valentin, îmbătat şi el de peisajul îndrăgostiţilor ce se-ndreptau spre restaurantele ticsite de-atâtea perechi venite să celebreze romantismul lor etern.

Urmează un nou Valentines day, când vei repeta povestea cartonului pe care vei aşterne, din nou, rând după rând, promisiunile unei (noi) iubiri eterne în lumina palidă a lumânărilor, într-un restaurant cochet de provincie, sau, cine ştie, în buricul târgului din Centrul vechi al Capitalei. Te vei autoplagia?      

   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri