Din nou e 14 februarie


cupidon

Azi e 14 februarie. Un nou Valentin va-nsufleți inimile îndrăgostiților.
Îți amintești ce făceam, în anii aceeia pătrunși de romantismul nostru naiv, de 14 februarie? Ne scriam cărți poștale cu texte frumoase, rupte din Cartea nescrisă a idealurilor (nu căutați cartea, ea nu există), pe care doream să le-avem în viețile noastre. Ne promiteam o iubire ce nu va apune niciodată. O iubire pe care s-o sărbătorim și când ne vom sprijini în baston, târându-ne corpurile îmbătrânite de timp, cu sufletele încă îndrăgostite. Vorbe frumoase pe care s-a depus praful, sau bucăți de carton rupte și aruncate la groapa de gunoi a orașului, impregnate de sevele urât mirositoare ale resturilor de mâncare aruncate din restaurante.
Într-o zi de 14 februarie te-am cerut de nevastă. Și ai acceptat. Dar nu te-a ținut prea mult dorința de-a te mărita cu mine. Câteva crize au fost suficiente să te dea înapoi într-un hal în care ai renunțat cu totul la idee. Azi „rumegi” ideea de-a te mărita cu altul. Chiar se va întâmpla? Și dacă da, cât timp vei rezista măritată?
Iată ce am scris ieri, pe blogul personal:

Mâine e o zi specială. Una care-mi aduce, asemeni mării, cu fluxuri și refluxuri, câteva amintiri… Dar e mort. E mort Valentin. De trei zile stă în sicriu așa. Aștept o minune, dar ea întârzie. Și n-o mai aștept. M-am hotărât! Mâine duc mortul la cimitir. Fără niciun ritual. Fără niciun popă. Fără niciun pastor.
Nici Cupidon nu e departe de starea lui Valentin. E în comă, la reanimare. E întreținut în viață de aparate ale speranței că, într-o zi, își va reveni la misiunea de odinioară și va fi bine.
În anii trecuți, de 14 februarie, m-am bucurat cu Valentin la masă. În lumina palidă și romantică,     continuarea capitolului este în cartea Din Paradis, în deșert, o carte ce poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

IMG_1557

Reclame

Mi-l învie cineva pe Valentin?


trandafir

Mâine e o zi specială. Una care-mi aduce, asemeni mării, fluxuri și refluxuri, câteva amintiri… Dar e mort. E mort al meu Valentin. De trei zile stă în sicriu așa. Aștept o minune, dar ea întârzie. Și n-o mai aștept. M-am hotărât! Mâine duc mortul la cimitir. Fără niciun ritual. Fără niciun popă. Fără niciun pastor.

Nici Cupidon nu e departe de starea lui Valentin. E în comă, la reanimare. E întreținut în viață de aparate ale speranței că, într-o zi, își va reveni la misiunea de odinioară și va fi bine.

În anii trecuți, de 14 februarie, m-am bucurat cu Valentin la masă. În lumina palidă și romantică, la restaurant, în două rânduri. Valentin ne privea în ochi cu acea strălucire ce te făcea să crezi că fericirea asta va fi în fiecare an. Că va dura toată viața. Dar s-a înșelat. Ziua de mâine va fi diferită. Nu vom mai sta cu Valentin la masă. Voi fi cu el la groapă.

Sunt șanse slabe de înviere mâine. Dar, probabil, după îngropăciune, asemeni lui Hristos, plictisit să stea în locuința morților, Valentin va învia. Deși sunt sceptic: Valentin nu e Dumnezeu. Deci… Dar, dacă totuși va reveni printre oameni, va avea, oare, puterea, să răstoarne greutatea țărânei pentru a putea ieși la suprafață?  

Draga mea fostă iubită,


punkt

Nu mai trăiesc în trecut. Sufletul meu s-a liniştit. La ce bun să mai consum trăiri cu tine, o fiinţă ce a schimbat macazul pe o altă linie a vieţii, pentru care expresia „noi” nu mai reprezintă decât o linie moartă pe care am tras, pentru totdeauna, trenul relaţiei noastre?

Revin în trecut nu pentru a trăi, căci acolo nu se mai poate trăi. Spre viitor ne îndreptăm spre a trăi. Spre trecut, schimbăm în marşarier, doar pentru a înţelege.  

Iertată-mi fie asemănarea cu unul din mentorii mei, Gabriel Liiceanu, care se-ntreabă dacă „există oare om neîndrăgostit de propriul lui eu şi, prin el, de saga aventurilor lui? Aşadar, ne iubim păţaniile de-o viaţă, chiar şi cu tot ce e neplăcut sau suferinţă în ele, ni le iubim numai şi numai pentru că sunt ale noastre.” (Dragul meu turnător, ed. Humanitas, pag. 21). Aceasta şi pentru că, tot Liiceanu oferă o explicaţie a iubirii pentru „păţaniile de-o viaţă” prin aceea că „avem obiceiul să integrăm întâmplările în ţesăturile de semnificaţii ale vieţilor noastre, pentru a le face să participe la alcătuirea acelui pachet final de sensuri pe care îl numim „destin” ” (Idem, pag. 22).   

Revin în cimitirul timpului (trecutul) – nu cred că exagerez folosind cuvântul acesta, „cimitir”, locul în care se „parchează”, la doi metri adâncime, trupurile celor ce au existat cândva pe Pământ, în aşteptarea învierii promise de Hristos. Cum a fost posibilă acceptarea de către mine a „încremenirii în proiect” a fiinţei mele, ce s-a datorat sabotajului, determinat şi el la rândul lui de lipsa credinţei în această relaţie? Cum am putut să fiu atât de naiv şi să te cred în acel 14 februarie, când, potrivit tradiţiei importate de la americanii tăi iubiţi, se declară dragoste eternă celuilalt, de parcă s-ar cunoaşte viitorul şi taintele nepătrunse ale inimii?!

Atunci îmi scriai, albastru pe alb şi roz, pe bucata de carton cumpărată de la vre-o librărie ce a făcut şi ea, asemeni restaurantelor, profit cu această ocazie, rândurile unui regal sentimental:  

„Cu fiecare zi care trece, îmi este din ce în ce mai greu să trăiesc departe de tine.

Îmi doresc…

…în fiecare dimineaţă să mă trezesc privindu-ţi chipul, iar seara să mă odihnesc în braţele tale

… să îţi fiu alături în toate momentele vieţii

… să îmbătrânim împreună

… să te am aproape pentru totdeauna.”

Păreau a nu avea termen de valabilitate. Părea a se termina cu-n „happy end” dar, asemeni „sărbătorii iubirii” (cum i se mai spune), şi lucrurilor comerciale vândute în această zi, se pare că şi declaraţiile de iubire expiră într-o zi, dacă nu sunt rezultatul unei iubiri veritabile, sau, autorul lor băuse, probabil, ceva tărie, la sugestia lui Valentin, îmbătat şi el de peisajul îndrăgostiţilor ce se-ndreptau spre restaurantele ticsite de-atâtea perechi venite să celebreze romantismul lor etern.

Urmează un nou Valentines day, când vei repeta povestea cartonului pe care vei aşterne, din nou, rând după rând, promisiunile unei (noi) iubiri eterne în lumina palidă a lumânărilor, într-un restaurant cochet de provincie, sau, cine ştie, în buricul târgului din Centrul vechi al Capitalei. Te vei autoplagia?