Despre bărbați, pentru femei


barbat femeie

Noi, bărbații suntem ființe simple – nu simpliste. În general avem aceleași tipuri de nevoi materiale și emoționale, asemeni vouă, femeilor, cu excepția nevoii de a primi flori, de a ni se deschide ușa la intrarea în bloc, casă/vilă, mașină etc.
Nu avem simțul estetic și simțul ordinii atât de pronunțat ca în cazul femeilor (deși am întâlnit ființe feminine care sunt o excepție de la această ”regulă” – dacă poate fi una de acest tip). Avem în minte ținte, obiective acțiuni mai importante decât să aranjăm lenjeria de pat dimineața, să ne spălăm farfuriile sau să ne strângem masa după ce am mâncat.
Ne alegem partenerele pe considerente pragmatice ce țin de persoană, nu de avuția ei – cum o faceți majoritatea dintre voi – cum ar fi: frumusețe, capacitatea de a comunica eficient, hărnicie, curățenie etc.
Când vă dăruim flori o facem nu pentru că ne face plăcere să oferim flori (deși e posibil să existe și bărbați cărora le plac florile…) ci pentru că vouă vă place să primiți flori.
Nu ne plac înclinațiile mercantiliste pe care o parte din voi, femeile, le aveți, dar nu avem ce face dacă ni s-a pus pata pe acea femeie…. Practic, dacă o femeie materialistă este vânată de un bărbat (conștient de modul de a fi al acelei femei), este pentru că ea are ceva proriu ființei ei de oferit și e posibil să prezinte interes pentru el doar atât timp cât ea mai are de oferit acel ceva. Și reciproca rămâne valabilă… În genul acesta de ”asociere” conjugală nu există iubire, ci doar o serie de tranzacții…
Când se gândește la o parteneră pe termen nedeterminat cu care să ”tranzacționeze” și sentimente, nu doar plăceri pasagere, un bărbat nu va alege o femeie ”ușoară” indiferent de înfățișarea ei ”bestială”. Se va întreba dacă ea poate fi mama copiilor lui.
(va continua)

Reclame

Așa reușesc să fac și treburile gospodărești care-mi displac


ajutor-in-bucatarie-uite-cu-ce-poti-inlocui-detergentul-ca-sa-scoti-vase-ca-noi_size1

Există treburi care nu-mi plac. Pur și simplu urăsc momentul când trebuie să fac și chestii care-mi displac. Ca un burlac ce sunt, nu am cu cine împărți sarcinile gospodărești. Toate sarcinile casei îmi revin mie. Inclusiv cele legate de momentul când intru în bucătărie și privesc chiuveta plină cu vase, masa plină ”cu de toate”, ce trebuie debarasată, pet-urile ”uitate” pe jos, șutate involuntar, ce ajung în celălalt capăt al bucătăriei. De asemeni, deschid ușa dulapului în care am pus coșul de rufe și realizez că hainele din el trebuie sortate pe culori și apoi aruncate în mașina de spălat.
Nu mă apuc imediat. Căci nu am chef. Devin ad-hoc propriul meu psiholog, iau un pix, îmi notez pe agendă obiectivele și acțiunile gospodărești ce trebuie atinse și mă auto-motivez să le fac. Sunt sarcini probabil nepotrivite unui bărbat. Dar ce să fac? Trebuie făcute în totaliatate de mine. Așa reușesc să fac și treburile gospodărești care-mi displac.
Privesc rândurile albastre scrise pe foaia crem a agendei: a ieșit un contrast frumos cu acțiuni programate ce trebuie puse-n practică. Cu greu mă urnesc. Dar, într-un final, sortez hainele, le arunc în mașină, pun detergent, anticalcar și balsam. Apoi pornesc prima mașină. Deschid și robinetul din bucătărie, iau în mână prima farfurie… și în câteva ceasuri treaba e gata.

Dragul meu turnător


dragul meu turnator

Gabriel Liiceanu surprinde. E unul din acei autori ai căror cărţi, odată luate între mâinile ce menţin coperţile deschise, sunt lăsate cu greu pe măsuţă.

Dragul meu turnător, e o surpiză plăcută ce fascinează prin curajul de a pătrunde în paginile arhivate ale propriului Dosar de urmărire, naturaleţea şi dezinvoltura cu care îşi descrie gândurile, emoţiile şi sentimentele trăite în urma studierii acestui dosar, dublate de înfăţişarea turnătorului său, un declarat ateu „de mic”, cu „vocea moale, stinsă, fără inflexiuni şi accente părea că se modelase pe trupul împuţinat şi adus de spate” (pag. 27), pe care Gabriel îl reîntâlnise în biroul său din Casa Scânteii, mastodontul stalinist ce adăposteşte Editura Humanitas. Omul cu pielea albă, întinsă, a cărui chip se asemăna cu un mulaj, din ceară, golit de sânge, după cum îl văzuse Gabriel Liiceanu, venise să discute vânzarea propriilor acţiuni deţinute la editură, de teama morţii apropiate, datorită vârstei înaintate (83 ani) şi conştientizarea imposibilităţii ulterioare de cheltuire a banilor deţinuţi în respectivele acţiuni.

liiceanu

Pătrund incisiv în cartea maestrului Liiceanu şi uit spaţiul în care mă găsesc – metroul, şi staţia la care trebuie să cobor.

Recunosc – Liiceanu a fost şi este unul din mentorii mei într-ale scrisului, accesibil prin intermediul cărţilor sale, pe care le-am devorat, uneori cu o plăcere nebună. Confisc, uneori, puţin din stilistica lui creatoare, atât cât mă pricep, în scrierea propriilor mele articole pe care le public pe blogul personal.

Mă gândesc serios să public o carte în formatul acesta, al scrisorilor, adresate femeilor pe care le-am iubit de-a lungul timpului, fără să dau nume. Nu cu scopul de a retrăi ce-a fost în poveştile mele de dragoste, ci cu acela de a înţelege, la rece, ce-a fost. A fost, sau n-a fost, iubire? M-am apucat, deja, de treabă. Vom vedea ce va ieşi.

EDITORIAL de-ntâi ianuarie


editorial

E bătrână istoria umanității. Și noi, cei care (mai) suntem în viață, am ajuns în 2013 și trăim prezentul continuu al existenței. Cine știe cât va mai exista Planeta Pământ și oamenii ce respiră și se mișcă, care încotro, pe suprafața ei?! Ignor amuzat fiecare predicție legată de sfârșitul lumii, punând zvonurile pe seama dorinței de a epata a promotorilor și a intereselor financiare ce se rotesc pe axul acestor zvonuri. Și, nu în ultimul rând, știind că doar Dumnezeu cunoaște sfârșitul fiecărei persoane și a întregii umanități. În rest, oricine ar fi și oricum s-ar numi ”profeții” sfârșitului lumii, nu pot spune decât că sunt niște șarlatani.

Avem în față un nou an, o nouă agendă pe care o putem scrie cu obiective și acțiuni. Obiective și acțiuni gospodărești, profesionale, financiare, familiale, afective, spirituale etc. În toate acestea, e necesar să știm unde vrem să ajungem la sfârșitul anului și că trebuie să planificăm bine fiecare zi, să nu irosim niciun ceas, pentru a ajunge cu succes ACOLO… Cel puțin asta îmi doresc eu: să planific bine timpul anului 2013 și să ajung la destinațiile dorite. Fiindcă timpul se plimbă cu un bolid ultrarapid pe autostrada istoriei, trebuie să (ne) stabilim din timp destinațiile și stațiile vieților noastre. Fiindcă ceva neplanificat, are șanse mari să fie ratat!

Fotografii de ieri, fotografii de azi…


Personajele ce trăiau pe vremea când încă erau la modă aparatele de fotografiat clasice, cu film, şi fotografiile scoase în camera obscură pe hârtie fotografică – deşi mai terne decât cele scoase de aparatele digitale, erau mai vii, mai pline de strălucire şi de viaţă. Acum privesc la fotografiile digitale. Cele făcute de mine, sau postate de alţii pe facebook. Compar. Fotografiile de ultimă generaţie sunt mai reuşite, mai clare. Dar, parcă, oamenii sunt mai lipsiţi de viaţă ca oricând. Au privirile triste în ciuda zâmbetelor livrate instant. Nu mai au timp de viaţă, decât de planuri, obiective şi acţiuni… Nu-i aşa că noi, oamenii, ne-am înstrăinat unii de alţii şi doar pozăm o aparenţă ipocrită pentru a nu ne speria de cât de singuri şi egoişti suntem în realitate?