Din Paradis, în deșert


desert

N-am pășit niciodată în paradis. Mi-am imaginat doar acea grădină cu frumusețea virgină, nemodificată de mâna omului.
Probabil că Dumnezeu a dorit să păstreze intactă imaginea paradisului gândită de El, fără a-și asuma riscul schimbării acestei imagini de către om. De omul căzut. N-a vrut să împartă drepturile de autor cu nimeni. Altfel, paradisul risca să devină o caricatură, apreciată, probabil, doar apelând la estetica urâtului.
Lăsând și paradisul la discreția omului, asemeni pământului, cel dintâi loc ar fi putut avea înfățișarea tristă a lumii de azi, cu ape poluate și păduri decapitate, cu animale sălbatice împotriva omului și cu omul ridicând mâna împotriva animalelor. Cain ar fi vărsat sângele fratelui său, Abel, în paradis.
Fiindcă paradisul e locul odihnei și al relaxării, al sublimului, ce nu mai putea fi păstrat. Prin cădere, omului îi era destinată o altfel de viață – bărbatul aștepta o viață marcată de suferința provocată de trudă și transpirație, iar femeia, o viață a suferinței nașterii copiilor. Astfel, n-am mai fi avut reprezentarea idealului, fiindcă totul ar fi devenit „o apă și-un pământ”.
La sugestiile șarpelui, omul s-ar fi apucat cu siguranță să maltrateze și natura paradisului. Și de aceea Dumnezeu l-a izgonit, salvând paradisul de amprentele și urmele pașilor săi și ai urmașilor lui, incapabili să mențină frumusețea originară.
Și noi – tu și cu mine, am maltratat paradisul. L-am ciopârțit prin durerea ce ne-am provocat-o singuri, până ce n-a mai fost paradis, ci infern. Atunci m-ai părăsit și am ajuns în deșert.
Interesant cum primele rezultate ale motorului de căutare consacrat (google) oferite cuvântului „paradis”, nu au de-a face cu sensul originar al său. I se atribuie semnificații mercantiliste, gastronomice, turistice. Abia la a treia pagină, apare poezia lui Lucian Blaga, Paradis în destrămare, ce începe cu versurile:

„Portarul înaripat mai ţine întins
un cotor de spadă fără de flăcări.
Nu se luptă cu nimeni,
dar se simte învins.”

E semn că paradisul e pustiu și nelocuit. Nimeni nu mai dorește cu adevărat paradisul, nimeni nu mai luptă pentru a ajunge acolo. Mai există oare, vreo femeie, ce dorește să aducă paradisul în viața unui bărbat?
Îngerul responsabil cu paza intrării în paradis șomează plictisit. Nu mai luptă cu vreun om care-ar veni să redobândească minunatul loc dăruit primilor strămoși.
Știi, fiecare bărbat e un Adam în relație cu o Evă. Suntem un tandem indivizibil. Fiecare din noi este jumătatea componentă a întregului, ce conferă sens și împlinire fiecărei părți componente.
Luați separat, despărțiți, suntem incompleți. Ne lipsește celălalt. Cunoaștem asta prin aceea că, atunci când există în proximitatea noastră, celălalt umple marea absență. Astfel, celălalt este marea prezență după care tânjim cu toată ființa noastră, ce vrea să se interconecteze, cu toți atomii și receptorii lui, la atomii și receptorii corespunzători ai celeilalte ființe.
Ne dorim contopirea cu celălalt. Ne dorim contopirea identităților, simțurilor și ființelor noastre, singularul „eu”, devenind, astfel, „noi”, rodul de mai târziu al acestei contopiri – copilul/copiii, fiind expresia imuabilă a eternei contopiri dorite în geneza relației. De ce mulți dintre noi se răzgândesc și uită eternitatea dorințelor incipiente?
Nu știu dacă pentru tine am fost vreodată Adam. Nici dacă-ți doreai eterna contopire cu mine. Pentru mine, tu ai fost Eva, ființa cu care-mi doream tandemul etern al iubirii. Erai singura femeie la care visam, singura variantă a sufletului meu. Prin tine am ajuns să cunosc Paradisul. Sufletul meu era în Paradis atunci când ne sărutam sau ne îmbrățișam cu acea strânsoare ce-mi oferea acea beatitudine.
Oare de ce ea și numai ea, femeia, aduce în viața unui bărbat paradisul? Să fie de la asemănarea de forme – rotunde, dintre paradis și femeie? Căci nu-mi imaginez un paradis pătrat, nici dreptunghiular, nici rombic. Cum nu-mi pot imagina existența vreunei femei cu linii drepte. În orice caz, doar formele rotunde ale unei femei sunt atrăgătoare în ochii unui bărbat. Dar sufletul unei femei, oare ce formă are? Cel mai probabil, e sferic. Altfel, cum ne-ar putea face fericiți, pe noi, bărbații?
Când ai plecat, ai luat Paradisul cu tine: cu apă și verdeață, cu triluri de păsărele și răsărituri de soare, cu palmierii la umbra cărora ne adăposteam de arșiță. Ai lăsat în locul lui deșertul – un spațiu întins, (…)    continuarea în continuarea capitolului este în cartea Din Paradis, în deșert, o carte ce poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

coperta cartea mea

Paradisul îndrăgostirilor, deșertul despărțirilor


poze indragostiti (132)

M-am întrebat adesea, de ce ni se îngăduie deșertul despărțirilor? De ce Dumnezeu, în providența Sa, permite întâlnirea și investirea noastră în relații ce nu ne duc la destinație? De ce a trebuit să mă-ntâlnesc cu tine și să trăim, în zadar, tot acel timp în așteptarea zilei când ne vom uni viețile la altar, în fața spectatorilor? De ce n-am fost asemeni lui Adam și Evei? De ce ni s-a refuzat privilegiul de a ști că (nu) suntem unul pentru celălalt? De ce nu ne îndrăgostim și nu ne căsătorim cu persoana de care-am fost îndrăgostiți prima oară?
Am motive serioase să-mi pun astfel de întrebări.
Nici unor foști colegi de facultate nu le-a fost mai ușor.
Să-ți povestesc:

Nu ai fost singura persoană la care m-am aruncat cu gândul la acea zi deosebită pe care sora lui Radu Popa o visa din clasa întâi. Nu ai fost prima persoană cu care am trăit paradisul îndrăgostirii și nici deșertul despărțirii.
Îmi amintesc că, în primul an de facultate, m-am îndrăgostit de Roxana. Nu era prima fată de care mă îndrăgostisem. Dar a fost fata cu care am avut prima relație. Era o studentă ce se dorea eminentă, la medicină. Nu știu ce m-a atras la ea. Probabil puritatea. Era o ființă simplă și curată sufletește. Nu epata prin forme trupești pe care ea să le scoată în evidență, nici printr-o frumusețe trivială, accentuată prin cosmetizare. Era șatenă, părul lung și drept, ochii căprui, comunicativă și mică de statură. Am avut o relație scurtă, de ordinul câtorva luni, căreia i-a pus capac un coleg de-al meu de facultate, Carol, care „mi-o suflase”, profitând de neînțelegerile noastre și, probabil, de incapacitatea mea de a-i oferi un răspuns concret la întrebarea „când vrei să te căsătorești?”.
Incapacitatea de a răspunde la această întrebare a fost și mobilul ultimei noastre despărțiri. Îți amintești?
Nu ajunsesem la stadiul iubirii cu studenta de la medicină, nesiguranța relației împiedicând oarecum nașterea iubirii. Astăzi, Roxana este căsătorită cu Carol și, cu siguranță, dacă va citi aceste rânduri, va deschide și ea, asemeni mie, sertarul amintirilor în care mă va regăsi: naivul și slabul student înalt cât o ușă, care s-a aventurat să o curteze.
Gândindu-mă la ea, dar și la tine, nu am reușit nici până azi să înțeleg lejeritatea unei femei de a se muta dintr-o relație în alta, asemeni trecerii unui tren prin două stații apropiate.
V-a lipsit, amândurora, liniștea unor momente de reculegere întinse pe luni bune, cu scopul reabilitării universului interior și al elaborării bilanțului relației bușite în zidul dur al realității și ignoranței voastre.
Ați sărit în brațele altui bărbat de parcă acesta ar fi fost Hristos, Mântuitorul, sau bărbatul visurilor voastre. Parcă n-ați mai simțit un bărbat la zero milimetri distanță de voi. V-a trecut atât de repede trauma produsă de ruptura ultimei relații, încât mă întreb: chiar aveați resurse interioare pentru următoarea?! Mă îndoiesc serios. Le-ați livrat bărbaților gogoși tăvălite în zahăr pudră amestecat cu zahăr vanilat.

O alta a fost Eleonora. Mă-ndrăgostisem de chipul ei brunet, cu ochii negri, privirea melancolică și mersul lent, vorbirea calmă și caldă. S-a întâmplat în urma despărțirii de Roxana.
Dorind s-o surprind plăcut și s-o sensibilizez, am încercat să-i dăruiesc un ceas, o jucărie de pluș și-o carte poștală. Îmi amintesc reacția ei: imprevizibilă, abruptă și rece. M-a respins, asemeni unei adolescente la care vine un moșneag bărbos, urât, neglijent cu propria înfățișare și mirosind a alcool.
A păstrat cartonul, dar a refuzat ceasul și jucăria de pluș. Ceasul era un simbol al trecerii timpului, căruia, probabil, nici azi nu-i conștientizează ireversibilitatea. Nici azi nu realizează, probabil, că anii se duc, iar fiecare an care trece lasă în urma sa doar amintirea.
Timpul îi confiscă, cu fiecare an care trece în singurătate, un an de iubire pe care-l putea trăi, dacă atunci, în acea iarnă, accepta căldura și dorința sufletului meu. I-am și spus că e prima și ultima mea încercare cu ea. Și m-am ținut de cuvânt. Probabil nu am fost nici primul, nici ultimul băiat care s-a îndrăgostit de ea. Și, probabil, n-am fost nici primul, nici ultimul față de care ea, Eleonora, a reacționat așa.
Astăzi, tânjește, poate, după o relație stabilă cu cineva, privind la colegele ei care și-au construit o viață de familie, iar ea încă nu-și leagănă copilul. Oare când…?

Patricia a fost o altă brunetă pe care am (…)         continuarea capitolului în cartea Din Paradis, în deșert, o carte ce poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

coperta cartea mea

33% REDUCERE la cartea Din Paradis, în deșert


-33%

Fiindcă știu că unii din voi vă doriți demult să intrați în posesia cărții mele, Din Paradis, în deșert, dar bugetul nu vă permite, în perioada 1 octombrie – 4 octombrie a.c. doresc să facilitez achiziționarea unei cărți și vă ofer un discount de 33% la cumpărarea unei cărți. Astfel, prețul cărții se reduce de la 14,9 lei la doar 9,9 lei + taxele poștale !!! STOC LIMITAT!!!

Comercializez cartea și în formula 3 + 1 GRATIS!!!

Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

coperta cartea mea

Pentru a continua tradiția după-amiezelor de miercuri, redau un nou fragment din această carte:

Paradisul studenției mele

A fost un paradis atipic. Comparat cu paradisul dăruit de Dumnezeu lui Adam și Evei, gândit inițial cu o durată nedeterminată, paradisul studenției mele avea o „izgonire” programată: la sfârșitul studiilor.
A fost paradisul comediei, al clipelor hazlii trăite cu diversele personaje ce mi-au fost colegi.
A fost paradisul îndrăgostirilor și al despărțirilor. Cu atâtea femei în proximitatea ta, ca tânăr bărbat în devenire, puteai rămâne imun?
Râd și acum când îmi amintesc acea perioadă.
Evidențiez secvențele emblematice, folosindu-mă de câteva personaje:

Radu Popa. Venea din Ardeal. A fost unul din colegii mei de cameră. Primele amintiri cu el se leagă de niște oale. Pe unul din rafturile destinate cărților, Radu Popa își etalase taciturn un set de oale. De la cea mai mică – pesemne proiectată să joace rolul unui ibric pentru ceai sau cafea, până la cea mai mare – puteai găti în ea suficientă ciorbă pentru toți colegii de cameră.
Nu era un om rău. Se enerva și se urnea greu din loc. Era, oarecum, asemeni mie: o pasăre măiastră nocturnă. Când majoritatea studenților dormea, el studia cărțile necesare elaborării lucrărilor premergătoare examenelor.
La cursuri, avea multe întrebări. Avându-l pe Radu în sală, profesorii nu aveau o misiune ușoară. Cursurile profesorilor se transformau, de la simple expozeuri, într-un soi de dezbateri, provocate de întrebările imprevizibile ale studentului Radu Popa, care-și vântura două degete, pentru a semnala, frecvent, că „am o întrebare”. Semănau cu dezbaterile politice televizate ce au ca protagoniști reprezentanți ai diverselor partide politice.
Gestul ridicării celor două degete, completat de semnalarea verbală a dorinței de a chestiona profesorul, de-acum exasperat de-atâtea neclarități și dubii, l-a transformat pe Radu într-un comic. Unul de situație, dar și de caracter. Era interogatorul de serviciu. Oricât de clar și de plenar gândită era expunerea, Radu Popa avea întrebări. După un oarece timp, te pufnea râsul instant privindu-l pe Radu cu degetele ridicate, în așteptarea acceptului de adresare a unei noi întrebări.
După o noapte de nesomn, dimineața, înainte de a se deplasa la cursuri, cu ticsitul „autobuz-conservă” al liniei „178” sau „601”, Radu Popa obișnuia să „testeze” dacă șosetele mai puteau fi purtate. Le mirosea. Pur și simplu le mirosea. Dacă le lua tot pe alea, îl auzeai cu de-acum celebrul „mai merg o tură”.
Că veni vorba de vestimentație, nu știu dacă devenea nostalgic după anii regimului comunist. Dar, probabil, „cel mai iubit fiu al poporului”, Nicolae Ceaușescu, îi trezea o doză consistentă de nostalgie: el purta o șapcă ceaușistă. Diferența o făcea poziția purtării șăpcii, fără cozoroc în față, ci la spate, asemeni unui jucător de baschet din campionatul american.
Nu pot să uit clipa când, nemulțumit de cum îmi îndeplineam sarcinile de serviciu atunci când îmi venea rândul la curățenie în cameră, ardeleanul devenea un legiuitor ad-hoc și decreta:

– De azi, cine nu dă cu mătura pe jos (pe-atunci aspiratorul era un moft) și nu duce gunoiul, în ziua când este de serviciu, până la miezul nopții, va suporta ca pedeapsă aterizarea coșului de gunoi în patul său.

Zis și făcut. Au trecut zilele și, într-una din ele, îmi vine rândul să fac curat în cameră. Uit că sunt de serviciu și, întorcându-mă în cameră după miezul nopții, privesc oripilat coșul de gunoi răsturnat pe cearșaful patului meu. Nu mă înfurii. Remediez situația neplăcută prin a duce gunoiul afară. Dar, asemeni unui jucător de counter strike, aștept ziua când stimabilului coleg Radu Popa îi va veni rândul la curățenie. Ca prin minune, în acea zi, el uită că trebuie să se ocupe de camera, și, surpriză! Roata s-a întors! Privește, cu ochii mari, tăcut, deja enervat, coșul albastru răsturnat pe lenjeria sa de pat. Se descarcă prin a-mi lua șlapii și a-i arunca pe geam.
Într-o altă împrejurare, dimineața, grăbit să-mi beau ceaiul cu ceva pâine și salam cu muștar, pentru a nu întârzia la cursuri, fug repede-repede la toaletă și revin, cu aceeași viteză. Mă așez la masă și dau să iau o gură de ceai. Mă opresc, asemeni unui om lovit de o bâtă în moalele capului. Am lăsat ceaiul dulce și l-am găsit sărat. Radu Popa îmi băgase un pumn de sare și zâmbea pe sub mustăți. Dar nu m-am lăsat dator. Într-o situație identică, într-o altă zi, ardeleanul grăbit uită de ceai, fuge la toaletă și se întoarce. Constată că ceaiul său e sărat. Sărat bine. Îi băgasem sare cu dobânda aferentă.
Ștrandul Crângași era aproape de cămin. Am prins șmecheria cum și când să intrăm fără să plătim bilet: prin gardul care avea o gură generoasă, după miezul nopții. Nici nu știai care cu care ești, lângă cine stai și câți oameni sunt. Era semi-întuneric și-ți dădea impresia că ești undeva, într-o poiană. Radu era și el cu noi, o mână de colegi ce ne-am îndemnat și-am tras unii de alții pentru a merge la ştrand, în acel miez de noapte imprevizibil. Nici bine nu ajungem, că Radu sare „cap” în bazin. Și iese la suprafață cu fruntea și nasul julit, asemeni unui personaj, cu chipul urât, din Star Trek.

Alex Dorin, bucovinean de-al meu, merită pomenit. Am fost colegi de cameră. Era un băiat îngrijit, ce nu testa gradul de prospețime al ciorapilor după miros, ci după „numărul orelor de funcționare”, ca la avioane. Somnul „de frumusețe” era respectat, de parcă era încă bebeluș, iar punctualitatea era punctualitate.
Diminețile erau foarte stresante și totodată enervante pentru Alex. Devenise o tradiție ca dimineața să-i adresez veșnica și exasperanta întrebare: „ce cursuri avem azi/ce curs avem acum?” S-a ajuns până într-acolo încât, vecinii de peste drum de palier – ardeleni amândoi – exasperați de glasul meu baritonal ce repeta aceeași întrebare matinală cu volum ridicat, să pună, când și când, pe gaura din tocul ușii prin care trecea firul radio-ului cu circuit închis, câte o petardă ce bubuia în cameră.
Tot în tradiția camerei 114, în care am locuit pe toată perioada studenției, în patul insuficient de lung, degustam din pachetele cu mâncare venite de acasă. Personal dădeam iama în prăjiturile și plăcintele primite de Alex, iar el se vedea nevoit să-mi frâneze viteza de înfulecare a lor exclamând „ușor, ușor!” Dar, când veneau pachetele mele, îi lăsam pe toți să deguste.
Țin minte că, odată, Alex a făcut (…)

Din Paradis, în deșert – acum la dispoziția voastră


coperta cartea mea

Vicecampionului mondial la gimnastică, Alin Jivan, îi place să spună că Adam a preferat să fie izgonit din Paradis pentru a rămâne cu Eva. Pentru el izgonirea din Paradis a fost una grea, dar greutatea a fost îndulcită de proximitatea Evei.
Pentru mine, plecarea ”Evei” din viața mea a fost asemeni unei izgoniri din Paradis. A fost aidoma abandonării în deșert, probabil mai dure celei experimentate de Adam.

Am ales să transform handicapul existențial al singurătății survenite în urma despărțirii de cea mai iubită femeie, în ceva constructiv: auto-terapia prin scris.

Am ambalat, așadar, în coperțile acestei cărți, paradisul pierdut al relației cu cea mai iubită femeie. Am descris paradisul copilăriei și al studenției mele. Totodată, deșertul rămas în locul femeii iubite și în cel al copilăriei sau vieții studențești pierdute iremediabil.
Cartea are, probabil, un titlu neobișnuit. Nu (re)povestesc aici falimentul lui Adam şi-al Evei. Mă adresez fostei iubite, prin intermediul acestui jurnal al reflecțiilor în care vorbesc de falimentul iubirii noastre. Mai bine spus, al iubirii ei pentru mine. Sau, poate, şi ea ar putea vorbi de falimentul iubirii mele pentru ea. Dar eu n-am abandonat lupta. Ea, însă, da.

Nu ezit să vorbesc şi despre alte iubite care au ceva fundamental în comun cu ea: despărţirea de mine. Fiecare despărţire a fost pentru mine ca o alungare din paradis. Ca o abandonare în deșert.

Pătrund, aşadar, în trecut. Nu pentru a retrăi gratuit experienţele, ci pentru a NU UITA experiențele ce mi-au marcat viața, pentru a diminua riscul repetării lor.

Porecla „conjugalul”, primită din partea simpaticului profesor Ferenc Vasas , are, în sfârșit, prin această carte, o semnificație deplină. Prin aceea că vorbesc aici despre viaţa mea sentimentală. Pentru că, da, sunt un tip sentimental. Nu vă ascund că sunt atras de feminitate încă din clasa întâi. Dar prima relaţie am avut-o târziu, abia în primul an de facultate, la 19 ani.

N-aş putea spune că fac un harem cu numărul celor cu care-am fost în relaţie de-atunci. N-am avut (foarte) multe relaţii. După ce n-au mai fost cu mine, majoritatea iubitelor şi-a găsit rapid jumătatea. Au sărit repede în altă barcă. Am fost, probabil, o pistă de lansare spre cerul fericirii lor de după… despărţire. Sau, poate, introducerea unui film a cărui acţiune a continuat în alt film, cu alte personaje, în alt cadru.
De ce-au plecat femeile din viaţa mea? Unele de nervi. Altele de ciudă. De insatisfacție. Unele aveau aşteptări de domeniul ştiinţifico-fantastic. Spre exemplu, unele îşi doreau un bărbat perfect. Dar, au realizat pe parcursul călătoriei romantice, că cel de lângă ele e…IMPERFECT. Vorbeşte şi râde, uneori, zgomotos. E încăpăţânat și copilăros, alteori. Are o personalitate puternică şi nu-i uşor de manipulat. Dar defectele mele nu intră în nicio contradicţie cu faptul că (le-)am iubit.

Știți, e interesant cum, la primele întâlniri, celălalt ne apare cu o imagine deosebită. Îl percepem cu un soi de aureolă, cu o pereche de aripi îngerești. Aproape are un chip desprins din iconografie. Dar, e utopia care ne va dezamăgi enorm. Ne va împiedica maturizarea reală, necesară unei relaţii „de perspectivă”.

Pe măsură ce timpul trece, chipul celuilalt se transformă. Se dez-divinizează. Devine uman, real, palpabil, cu imperfecţiuni. Are riduri şi coşuri. Apar umbre ce contrastează lumina aureolei de altădată.

Dintr-o dată, ea realizează că este aici, pe Pământ, unde oamenii sunt imperfecţi. Îşi dă seama că ai defecte. Și pleacă de lângă tine. Apoi continuă să creadă că pajul ce a agăţat-o cu emfază a venit de sus, special pentru ea. Crede în zile cu răsărituri şi apusuri ce au o tentă de roz. Pereţii dormitorului în care visează sunt zugrăviţi în roz. Iar gustul vieții ei va fi de-acum doar dulce. Până într-o zi, asemeni celei în care s-a trezit la realitate atunci când era cu tine, iar povestea cu defectele şi imperfecţiunile va re-apărea în prim-plan…
Fiecare despărţire ne marchează. Lasă un ecou în rezervorul hodorogit al iubirii ce are nevoie de vindecare divină pentru a oferi (din nou) maximul de iubire de care dispuneam odinioară şi pe care cel de lângă noi şi-l doreşte.

Iniţial, am început scrierea acestei cărţi fără să mă gândesc la un public. Pe parcursul călătoriei, am simţit nevoia. Şi am găsit. Dacă bărbaților, în afara plăcerii de a citi, le va fi greu să rămână cu ceva util din citirea acestei cărți, doamnele şi domnişoarele vor rămâne, sper, cu un beneficiu rar: acela de a intra în intimitatea gândirii unui bărbat. Al unui bărbat ce a trăit despărţirea de femeia iubită şi a scris aceste rânduri.

Adolescenților și tinerilor care încă nu au ajuns în miezul experiențelor adulte, al suferințelor profunde cauzate de întâlnirea cu universul sexului opus, le-ar putea folosi rândurile acestei cărți, prin aceea că pot învăța, la timp, din experiența mea, fără a o mai trăi pe propria lor piele.

Ce s-ar putea petrece în mintea şi sufletul unui bărbat după despărțirea de femeia iubită? Ce-ar putea „măcina” mintea şi inima unui bărbat după o astfel de experiență? Citiți această carte.

Dacă, în urma lecturării acestei cărţi, o femeie va putea înţelege şi cunoaşte mai bine gândirea partenerului ei, unul din obiectivele acestei cărţi va fi atins. Dacă, în tăcerea lui prelungă, atunci când ea caută cel mai intens răspunsurile unor întrebări, va găsi câteva orizonturi noi care o vor ajuta să înţeleagă ce se petrece cu bărbatul ei şi să-şi ofere răspunsuri, n-am scris în zadar.

Cine își dorește să afle mai multe despre această carte, este rugat să parcurgă cuprinsul de mai jos.

Cine își dorește un exemplar, este rugat să lase un comentariu (pe Facebook – în privat/ blog) care să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre.
Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf  🙂

Costul cărții este de numai 14,9 lei/143 pagini.

CUPRINS

Despre autor ……………………………………………………………….9

Reacţii ………………………………………………………………………11

Mulțumiri ………………………………………………………………….15

Dragi cititori ………………………………………………………………17

I. NOI

Fosta mea dragă iubită ………………………………………………..23
Deja te-ai logodit? ………………………………………………………25
Oameni fără memorie? ……………………………………………….26
De ce ne oprim, oare, din iubit? ……………………………………27
Am înnebunit? …………………………………………………………..28
Despre pantoful uriaş ………………………………………………….28
O dragoste totală? ………………………………………………………29
Ce-a fost, oare, în capul meu? ……………………………………..30
Regrete? ……………………………………………………………………32
Amintiri cu ceai şi biscuiţi …………………………………………..34
Amintiri cu tei şi peşte ………………………………………………..35
Obiectele copilăriei mele …………………………………………….36
Gusturi şi parfumuri din copilăria mea ………………………….38
Infernul primilor ani de şcoală ……………………………………..40
Paradisul studenției mele …………………………………………….42
Despre plimbarea de vineri ………………………………………….48
Vom învăța vreodată să iubim? ……………………………………50
Voiai un Luceafăr? …………………………………………………….51
Două înmormântări și o dorință ……………………………………52

M-ai iubit? ………………………………………………………………..54
Mi-a fost cel mai puțin frică de moarte, astăzi ……………….57
Paradisul îndrăgostirilor, deșertul despărțirilor ………………60
Absenţa succesului – o formă de eşec a relaţiei noastre? …70
Din Paradis, în deșert ………………………………………………….71
Din nou e 14 februarie ………………………………………………..75
Trei partituri ale inimii ………………………………………………..76
O duminică cu invitații de nuntă, cărți poștale și scrisori …79
Filosofia „de unică folosință” ………………………………………86

II. REFLUXURI CONJUGALE

Experiența omului divorțat ………………………………………….91
Reflecții la cinci ani după divorț …………………………………..92
Ce-am înţeles din ce (nu) este căsătoria ………………………..95
Căsătoria ca puşcărie cu sistem (semi)deschis ……………….96
Despre nevoia ca ea să fie mama lui ……………………………..98
Pentru cei (încă) necăsătoriţi ……………………………………….99
Susţinerea emoţional-afectivă …………………………………….101
Concepţia despre lume şi viaţă …………………………………..103
Ura nu naşte copii …………………………………………………….106
Accesoriile fiinţelor umane ………………………………………..107
Când moare iubirea… divorţăm ………………………………….109
O problemă fundamentală ………………………………………….111
O imagine după divorţ ………………………………………………112
Luxul umilinţei ………………………………………………………..114
Altă imagine după divorţ …………………………………………..116
Speranţa de la sfârşit …………………………………………………117
Imaginea femeii care iubeşte şi câteva secrete ale succesului conjugal …………………………………………………………………..118
Mi-e frică, mi-e frică, să dorm singurică… …………………..123

Jurnalul unei seri după divorţ …………………………………….125
Jurnalul unei seri conjugale ……………………………………….126
Vila, Merțanul și lingura de ciorbă ……………………………..127
Nokia E51 și ceasul deșteptător ………………………………….130
Autostrada iubirii și handicapul sufletesc… ………………….131
Papucii familiei Împiedichescu …………………………………..133
Lopata și târnăcopul iubirii ………………………………………..134
Temperatura existențială la două luni de… ruptură ………136
Asistența tehnică, scenariul și regia conjugală ……………..137

La final ……………………………………………………………………139

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………143

 

Câteva din reacțiile stârnide de această carte:

 

Cezar este un căutător. El se află permanent în „căutarea timpului pierdut” dar regăsit, reevaluat, din perspectiva copilului zburdalnic, al adolescentului mereu îndrăgostit, al tânărului mereu perfecționist. Timpul, șlefuit de asperități, asemeni unui diamant, într-un katharsis al spiritului, al emoțiilor, ca într-o pendulare perpetuă între alb și negru, între tristețe și bucurie, între nefericire și fericire.
Toată această zbatere a sufletului exprimă, de fapt, bucuria și forța de a trăi, o fibră și o febră interioară adevărate, credința și speranța. Autorul cărții este asemeni unui copac cu ramuri puternice, pe alocuri cu crengi distorsionate, în căutarea Luminii, dar sub ale cărui ramuri se ascund nu numai păsări ale Paradisului, dar și insinuanta adiere a vântului din deșert, sub care Adam și Eva perpetuează, la infinit, povestea nesfârșită a celor două jumătăți ale sferei, care nu totdeauna se îmbină perfect. Dar ce-ar fi perfecțiunea fără imperfecțiune? Ce-ar fi Dumnezeu fără om și omul fără Dumnezeu?
Cezar este și un biruitor – în ceea ce privește „monitorizarea” propriilor conflicte – restabilind, dar și restaurând, în cele din urmă, pacea și armonia. Cel puțin așa pare, până în momentul când suspectează, la orizont, apariția altor dușmani, care trebuie învinși (dacă nu cumva sunt aceiași): compromisul, ipocrizia, minciuna, lipsa de interes pentru înnoire a sinelui, care se reflectă atât în cuplu cât și în societate.
Dat fiind acest uluitor mesaj către cel care va răsfoi cartea și care n-o va lăsa din mână decât pentru un moment de respiro meditativ, de surpriză, că, iată, povestea lui poate fi și povestea ta, că tot ceea ce e omenesc ne unește dincolo de cuvinte, de fapte, de gânduri, că nimeni nu este în totalitate perfect sau imperfect, fericit sau nefericit, că ceea ce ne unește este aspirația spre ideal, spre perfecțiune; că toate au un
numitor comun – IUBIREA – personajul simbolic al cărții, și că, de fapt, cu toții, una suntem.
Și cum să nu fie așa, când fiecare din noi suntem scântei divine, suntem nemuritori, iar faptul că știm aceste lucruri face din noi veritabile ființe universale.

Prof. Aspazia Balahură

***

Mărturisesc că m-am simțit adânc mișcat de cartea lui Cezar Pesclevei. Îi mulțumesc autorului pentru privilegiul de a o citi înaintea publicării! M-am lăsat purtat pe valurile unei călătorii pe marea învolburată a iubirii, încercând să-l însoțesc pe Cezar, să simpatizez cu el, să fiu critic față de el, dar, mai presus de toate, să fiu prezent cu el, alături de el. Și asta e frumusețea însemnărilor din această lucrare: nu te pot lăsa indiferent, te îmbie, te motivează și te împuternicesc să urci la bord. Chiar dacă știi că Titanicul iubirii naufragiază.
Cezar istorisește plin de curaj cum traversează o perioadă dificilă de viață: „Despărțirea din ultima perioadă de femeia iubită m-a dărâmat complet. Nu atât despărțirea-n sine. Și că ea, la două săptămâni după despărțire, în ciuda a ceea ce-mi spunea și mă făcea să cred că nu mă va schimba cu un alt bărbat – fiindcă, „nu pot trăi fără tine”, s-a aruncat în brațele unui alt bărbat. Am simțit că sunt în vale. Că n-am putere să mai urc. Că sunt neputincios”. Orice despărțire este asemenea unui doliu. Ne „prilejuiește” trecerea prin tristețea și solitudinea pierderii. Dar nu „despărțirea” e elementul resimțit de Cezar ca fiind cel mai dureros, ci înlocuirea, substituirea lui cu un altul, la un interval considerat drept scurt. Evident, în inima lui s-au născut întrebările lezării valorii de sine: „oare nu am fost suficient de bun?”, „ce n-am avut eu și a avut celălalt?”, „cu ce a fost el mai bun?”, „ce n-am putut oferi din ceea ce ea avea nevoie?”. Toate sunt chestiuni demne de a fi analizate introspectiv, pentru că ele ar putea explica un tipar relațional
care poate suporta schimbări în bine, spre evitarea, atât cât ține de el, a eșecurilor în iubire. Pentru noi, cititorii, e utilă extragerea învățămintelor, însușirea acestei pilde: putem răni și din preaplinul revărsării iubirii sau din preaplinul nevoii de a ne simți iubiți – adesea două fațete ale aceleiași monede –; putem facilita despărțirea celuilalt de noi când mergem prea repede și nu în ritmul mersului împreună, care este ritmul celui mai lent.
Cu puțin înainte de sfârșitul cărții, mi-am pus întrebarea: „Ce va face Cezar acum? Va continua să se îndrăgostească, cu aceeași inocență și încredere nestrămutată în iubire, sau se va opri aici?” Răspunsul l-am găsit curând: „Sunt singur. Cu sufletul în așteptare. În așteptarea iubirii.” (Cezar Pesclevei). Fereastra spre iubire rămâne deschisă, chiar dacă, inerent, vor intra deopotrivă cu soarele și aerul proaspăt, musculițe, țânțari și alte lighioane înaripate zumzăitoare. Dar până la venirea primăverii, e încă întuneric și rece. Dar până la începerea unui nou capitol din cartea dragostei, lui Cezar îi revine sarcina de a pune punct acestui capitol, ducându-și doliul până la capăt, iar nouă, cititorilor scrierilor lui, ne revine datoria de a-i fi aproape, cu tăcerea și prezența noastră.
Lectură plăcută tuturor!

Andrei Pătrîncă,
medic specialist psihiatru,
consilier analitic-existențial în supervizare

***

Chiar de la începutul lumii, Adam a demonstrat că Eva a fost paradisul lui. Acesta a ales să călătorească împreună cu Eva prin deșertul lacrimilor și-al pașilor pe nisip, decât să se bucure singur de frumusețea inegalabilă a Edenului. Fără oaze, fără verdeaţă, fără orizonturi și fără drumuri trasate.
Cezar a avut și el paradisul lui. De fapt, Cezar este omul care plantează flori cu scopul de a transforma fiecare grădină într-un Eden, într-un Paradis personal. Fuga, sau mai bine zis,
izgonirea din paradisul iubirii sale, este o călătorie interesantă, captivantă, și chiar dacă deșertul nu oferă un peisaj viu, Cezar îl colorează atât de bine, încât trăiești din plin senzația că povestea lui de viață curge ca un râu cristalin peste sufletul însetat.
Trebuie să recunosc că am savurat din plin sinceritatea și farmecul cu care a descris fiecare perioadă din viața lui. Am avut impresia că am intrat în grădina casei din copilărie și că am mirosit pomii și florile. Am văzut cu ochii mei ceasul marca Slava primit de la mama lui, care s-a oprit odată cu viața ei și toate celelalte obiecte din copilărie.
Cezar m-a făcut să iubesc mai mult Paradisul și să apreciez cu toată existența mea dragostea Domnului Hristos, care a lăsat pentru câteva momente atmosfera divină pentru a suferi împreună cu mine în deșertul vieții.
Această carte nu se concentrează pe eșecul unei iubiri, ci pe drumul pe care izgonitul îl parcurge continuând să lupte pentru paradisul iubirii sale.
Aștept cu nerăbdare următoarea carte… Din deșert, în Paradis.

Alin Jivan, vicecampion mondial la gimnastică

IMG_0030

Reacții la… Din Paradis, în deșert


coperta cartea mea

Afară plouă. E rece. Sunt singur. Dar mă bucur că săptămâna viitoare îmi voi vedea al doilea ”copil” – a doua mea carte, Din Paradis, în deșert – născut la tipografie.
Vă redau reacțiile câtorva persoane după lecturarea cărții:

Cezar este un căutător. El se află permanent în „căutarea timpului pierdut” dar regăsit, reevaluat, din perspectiva copilului zburdalnic, al adolescentului mereu îndrăgostit, al tânărului mereu perfecționist. Timpul, șlefuit de asperități, asemeni unui diamant, într-un katharsis al spiritului, al emoțiilor, ca într-o pendulare perpetuă între alb și negru, între tristețe și bucurie, între nefericire și fericire.
Toată această zbatere a sufletului exprimă, de fapt, bucuria și forța de a trăi, o fibră și o febră interioară adevărate, credința și speranța. Autorul cărții este asemeni unui copac cu ramuri puternice, pe alocuri cu crengi distorsionate, în căutarea Luminii, dar sub ale cărui ramuri se ascund nu numai păsări ale Paradisului, dar și insinuanta adiere a vântului din deșert, sub care Adam și Eva perpetuează, la infinit, povestea nesfârșită a celor două jumătăți ale sferei, care nu totdeauna se îmbină perfect. Dar ce-ar fi perfecțiunea fără imperfecțiune? Ce-ar fi Dumnezeu fără om și omul fără Dumnezeu?
Cezar este și un biruitor – în ceea ce privește „monitorizarea” propriilor conflicte – restabilind, dar și restaurând, în cele din urmă, pacea și armonia. Cel puțin așa pare, până în momentul când suspectează, la orizont, apariția altor dușmani, care trebuie învinși (dacă nu cumva sunt aceiași): compromisul, ipocrizia, minciuna, lipsa de interes pentru înnoire a sinelui, care se reflectă atât în cuplu cât și în societate.
Dat fiind acest uluitor mesaj către cel care va răsfoi cartea și care n-o va lăsa din mână decât pentru un moment de respiro meditativ, de surpriză, că, iată, povestea lui poate fi și povestea ta, că tot ceea ce e omenesc ne unește dincolo de cuvinte, de fapte, de gânduri, că nimeni nu este în totalitate perfect sau imperfect, fericit sau nefericit, că ceea ce ne unește este aspirația spre ideal, spre perfecțiune; că toate au un numitor comun – IUBIREA – personajul simbolic al cărții, și că, de fapt, cu toții, una suntem.
Și cum să nu fie așa, când fiecare din noi suntem scântei divine, suntem nemuritori, iar faptul că știm aceste lucruri face din noi veritabile ființe universale.

Prof. Aspazia Balahură

Mărturisesc că m-am simțit adânc mișcat de cartea lui Cezar Pesclevei. Îi mulțumesc autorului pentru privilegiul de a o citi înaintea publicării! M-am lăsat purtat pe valurile unei călătorii pe marea învolburată a iubirii, încercând să-l însoțesc pe Cezar, să simpatizez cu el, să fiu critic față de el, dar, mai presus de toate, să fiu prezent cu el, alături de el. Și asta e frumusețea însemnărilor din această lucrare: nu te pot lăsa indiferent, te îmbie, te motivează și te împuternicesc să urci la bord. Chiar dacă știi că Titanicul iubirii naufragiază.
Cezar istorisește plin de curaj cum traversează o perioadă dificilă de viață: „Despărțirea din ultima perioadă de femeia iubită m-a dărâmat complet. Nu atât despărțirea-n sine. Și că ea, la două săptămâni după despărțire, în ciuda a ceea ce-mi spunea și mă făcea să cred că nu mă va schimba cu un alt bărbat – fiindcă, „nu pot trăi fără tine”, s-a aruncat în brațele unui alt bărbat. Am simțit că sunt în vale. Că n-am putere să mai urc. Că sunt neputincios”. Orice despărțire este asemenea unui doliu. Ne „prilejuiește” trecerea prin tristețea și solitudinea pierderii. Dar nu „despărțirea” e elementul resimțit de Cezar ca fiind cel mai dureros, ci înlocuirea, substituirea lui cu un altul, la un interval considerat drept scurt. Evident, în inima lui s-au născut întrebările lezării valorii de sine: „oare nu am fost suficient de bun?”, „ce n-am avut eu și a avut celălalt?”, „cu ce a fost el mai bun?”, „ce n-am putut oferi din ceea ce ea avea nevoie?”. Toate sunt chestiuni demne de a fi analizate introspectiv, pentru că ele ar putea explica un tipar relațional care poate suporta schimbări în bine, spre evitarea, atât cât ține de el, a eșecurilor în iubire. Pentru noi, cititorii, e utilă extragerea învățămintelor, însușirea acestei pilde: putem răni și din preaplinul revărsării iubirii sau din preaplinul nevoii de a ne simți iubiți – adesea două fațete ale aceleiași monede –; putem facilita despărțirea celuilalt de noi când mergem prea repede și nu în ritmul mersului împreună, care este ritmul celui mai lent.
Cu puțin înainte de sfârșitul cărții, mi-am pus întrebarea: „Ce va face Cezar acum? Va continua să se îndrăgostească, cu aceeași inocență și încredere nestrămutată în iubire, sau se va opri aici?” Răspunsul l-am găsit curând: „Sunt singur. Cu sufletul în așteptare. În așteptarea iubirii.” (Cezar Pesclevei). Fereastra spre iubire rămâne deschisă, chiar dacă, inerent, vor intra deopotrivă cu soarele și aerul proaspăt, musculițe, țânțari și alte lighioane înaripate zumzăitoare. Dar până la venirea primăverii, e încă întuneric și rece. Dar până la începerea unui nou capitol din cartea dragostei, lui Cezar îi revine sarcina de a pune punct acestui capitol, ducându-și doliul până la capăt, iar nouă, cititorilor scrierilor lui, ne revine datoria de a-i fi aproape, cu tăcerea și prezența noastră.
Lectură plăcută tuturor!

Andrei Pătrîncă,
medic specialist psihiatru,
consilier analitic-existențial în supervizare

Chiar de la începutul lumii, Adam a demonstrat că Eva a fost paradisul lui. Acesta a ales să călătorească împreună cu Eva prin deșertul lacrimilor și-al pașilor pe nisip, decât să se bucure singur de frumusețea inegalabilă a Edenului. Fără oaze, fără verdeaţă, fără orizonturi și fără drumuri trasate.
Cezar a avut și el paradisul lui. De fapt, Cezar este omul care plantează flori cu scopul de a transforma fiecare grădină într-un Eden, într-un Paradis personal. Fuga, sau mai bine zis, izgonirea din paradisul iubirii sale, este o călătorie interesantă, captivantă, și chiar dacă deșertul nu oferă un peisaj viu, Cezar îl colorează atât de bine, încât trăiești din plin senzația că povestea lui de viață curge ca un râu cristalin peste sufletul însetat.
Trebuie să recunosc că am savurat din plin sinceritatea și farmecul cu care a descris fiecare perioadă din viața lui. Am avut impresia că am intrat în grădina casei din copilărie și că am mirosit pomii și florile. Am văzut cu ochii mei ceasul marca ”Slava” primit de la mama lui, care s-a oprit odată cu viața ei și toate celelalte obiecte din copilărie.
Cezar m-a făcut să iubesc mai mult Paradisul și să apreciez cu toată existența mea dragostea Domnului Hristos, care a lăsat pentru câteva momente atmosfera divină pentru a suferi împreună cu mine în deșertul vieții.
Această carte nu se concentrează pe eșecul unei iubiri, ci pe drumul pe care izgonitul îl parcurge continuând să lupte pentru paradisul iubirii sale.
Aștept cu nerăbdare următoarea carte… ”Din deșert, în Paradis”.

Alin Jivan, vicecampion mondial la gimnastică

P.S. Stați aproape și urmăriți-mi postările pe acest blog. Săptămâna ce vine voi comunica detaliile legate de preț și modalitățile de achiziționare a cărții.

Mă puteți contacta la: cezar_augustusjunior@yahoo.com sau/și 0727.318.457

P.S. 2 Dacă vă place ceea ce vedeți, dați un SHARE pe Facebook. Nu mă supăr 🙂

Din Paradis, în deșert – încă un fragment


Imagine Coperta carte

”Oare de ce ea și numai ea, femeia, aduce în viața unui bărbat paradisul? Să fie de la asemănarea de forme – rotunde, dintre paradis și femeie? Căci nu-mi imaginez un paradis pătrat, nici dreptunghiular, nici rombic. Cum nu-mi pot imagina existența vre-unei femei cu linii drepte. Dar sufletul unei femei, oare ce formă are? Cel mai probabil, e sferic. Altfel, cum ne-ar putea face fericiți, pe noi, bărbații? Când ai plecat, ai luat paradisul cu tine: cu apă și verdeață, cu triluri de păsărele și răsărituri de soare, cu palmierii la umbra cărora ne adăposteam de arșiță. Ai lăsat în locul lui deșertul – un spațiu întins, lipsit de strălucire (nu vedeam niciun ochi de apă). Peste tot nisip. Și-n aer, când bate vântul se ridică nisipul. Doar cerul a rămas albastru, semn că nu peste tot este nisip. Există speranța unui nou paradis, a unei noi Eve.

Și mi-a fost sete. Sete de îmbrățișări și sărutări. De atingerea mâinilor tale și de privirea ochilor tăi de un albastru abisal. Sete de afecțiune și mângâiere. Încă-mi este sete, încă am cerul gurii și al inimii uscat. Încă îmbrățișez perna și nu ființa iubită care tânjește după sufletul meu. Te-am lăsat să fii femeia templului meu; femeia sufletului meu, paradisul meu. Nu ai cerut niciodată să intri acolo. Te-ai limitat doar la a sta acolo, la intrare. Dar am dorit să intri. Și-ai poposit o vreme în templul meu. Iar eu mi-am închinat viața chipului tău. Te-am venerat. Ai luminat camera intimă (sufletul), până-n ziua când ai părăsit-o, lăsând o mare furtună de nisip în deșert. Trebuia să intuiesc de la-nceput că va fi o mare greșeală să pătrunzi aici. Cu plecarea ta am învățat că templul e locul în care nu trebuie să mai las pe nimeni să intre așa ușor.”