Secvențe din jurnalul serii


jurnall

      În seara asta am fost pentru a doua oară din acest an la alergat în parc. Era semi-întuneric. Mă-ntreb ce gânduri erau în mintea trecătorilor sau celor ce alergau în parc, văzându-mă alergând cu o carte în mâna stângă? Probabil eram un caraghios. Ce legătură există între alergat și cartea inconfortabilă, ținută strâns – pentru a preveni alunecarea din mână și pierderea ei?
Am considerat că timpul pierdut în călătoriile cu metroul trebuie investit în ceva. E-aiurea să stai cu privirea fixă, admirând pereții albi și tavanul trenului ce scârțâie pe șinele ceaușiste. Sau chipurile oamenilor, vestimentația și siluetele lor. Nu neg: îmi place să admir chipul angelic al vre-unei domnișoare, chit că risc să visez apoi la chipul ei, pe care-l caut în amintirile recente, izbit fiind de golul din viața mea ce se vrea umplut de existența chipului încă negăsit…
În ce altceva s-ar putea investi acel timp petrecut în tunelele bucureștene, dacă nu în cititul unei cărți? Și pe cine altceva dacă nu pe Vladimir Pustan puteam să-l citesc? – unul din puținii oameni care mențin Adevărul în reanimare pe suprafața terestră a României.
Am lecturat din cartea Trezește-mă când moartea-i la fereastră, în care autorul vorbește de accidentul soției sale și de spitalizarea ei – dacă am priceput bine. În timp ce citeam despre speranță, un ”cimitir al corăbiilor noastre”, m-am oprit din alergatul pe rândurile paginii și-am privit în jur. M-am ciocnit de privirile rigide, triste și îndreptate-n jos, spre podea, ale călătorilor. Miroseam aerul ignoranței, a nepăsării și a unui ”cadavru” a reațiilor umane. Oare oamenii aceia mai sunt vii în materie de reacții?

Trezeşte-mă-când-moartea-i-la-fereastră
Priveam figura unui tânăr ce venea parcă dintr-o altă lume, una de laborator în care se dorește, probabil, crearea omului nepăsător la ce se-ntâmplă în proximitatea lui, în viața semenilor lui. Oare sunt mulți români în a căror chip s-a-nmormântat zâmbetul, speranța, păsarea, dorința de implicare și-a apărut în loc albeața fulgilor de gheață?
Venind de la alergat, am coborât din metrou satisfăcut că am făcut ce mi-am propus și, pășind prin praful străzii am ajuns acasă cu gândul la duș.

Reclame

Începe războiul jurnaliştilor?


pora

Citesc şi-aproape mă crucesc http://www.nasul.tv/2014/01/17/andreea-pora-apel-catre-jurnalistii-onesti-protestati-public-si-dezavuati-linsajul-mediatic/ că „Andreea Pora, redactor sef adjunct al Revistei 22, este supusa de cateva zile unui linsaj mediatic fara precedent de trustul lui Dan Voiculescu. Prezenta joi seara la emisiunea lui Robert Turcescu, Andreea Pora a lansat un apel catre toti jurnalistii corecti pe care ii indeamna sa se alature unui protest public si dezavuarii acestor practici.”

Ce sens are…? Mă întreb: există jurnalist corect în ţara asta? EXISTĂ?! Există jurnalist dedicat 100% adevărului în România? EXISTĂ?! Există trust de presă dedicat adevărului şi numai adevărului? Se face jurnalism autentic pe tarlalele mioritice? SE FACE?! NU SE FACE! FIECARE JURNALIST ŞI TRUST DE PRESĂ SE ÎNREGIMENTEAZĂ ÎNTR-O POLITICĂ EDITORIALĂ PE CARE O RESPECTĂ CU SFINŢENIE. POLITICA EDITORIALĂ DICTEAZĂ „ADEVĂRURILE” CE TREBUIESC CREZUTE ŞI PROMOVATE! Adevărul „confecţionat” în laboratorul fiecărui trust nu este 100% real. Cu siguranţă, fiecare adevăr ce patinează pe sticlă este real în parte, dar, cu siguranţă nu exprimă realitatea în totalitate. Adevărul promovat de fiecare canal tv din România este un obiect cu care oamenii inteligenţi din faţa reflectoarelor şi a camerelor numiţi jurnalişti, se joacă şi încearcă să-l prezinte aşa cum le convine lor, să fie pe placul proprietarului postului de televiziune. Cu siguranţă ceva îi „scapă” adevărului prezentat. Nu ne rămâne decât să aflăm ce anume.

Nu cumva, 99% din adevăr devine o perfidă minciună?

Bine că d-na Pora a făcut un apel către jurnalişti. Ar fi fost penibil să-i implice pe toţi cetăţenii României. Fiindcă acest război, dacă se poate numi aşa, este doar al jurnaliştilor. Ce sens avea să-i bage în oală pe oamenii simplii pe care nu-i reprezintă acest război? Fiindcă da, este un război al jurnaliştilor, doar al jurnaliştilor poziţionaţi pe barricade diferite, care n-au decât “să-şi scoată ochii” şi să meargă la proteste, până vor înţelege că nu ajută la nimic acest război, fiindcă niciunul din ei nu promovează adevărul absolut. Dimpotrivă!

DE CE SE UITĂ POPORUL LA ANTENA 3?


ANTENA 3

Care este rețeta audienței ridicate a Antenei 3? Pe scurt, ideea prezentării adevărului ca poveste. O poveste din care Antena 3 nu lipsește, fiind un personaj cheie din propria povestire, personajul pozitiv din mentalul colectiv al poveștii ”România și Președintele ei”. Celălalt personaj, evident negativ, ”omul rău”, este Traian Băsescu, omul pe care Antena 3 îl înjură (aproape) zilnic, dar, paradoxal, ”omul rău” este cel care le oferă o pâine anagajaților acestui post de televiziune prin aceea că numele său magnetizează atenția telespectatorilor. Altfel spus, dacă Băsescu Traian nu exista, probabil, nici audiența actuală a Antenei 3 nu exista.

Succesul Antenei 3 rezidă în capacitatea de a crea personajul pozitiv ”Vocea Poporului Român” pe care publicul îl crede și îi urmărește mișcările de scenă, seară de seară, în special la emisiunea Sinteza zilei prezentată de Mihai Gâdea.

Inconsecvența Antenei 3 constă în aceea că nu se implică suficient și în povestea ”România și Puterea Roș-Albastră” ce coexistă celei remarcate mai sus – și nu, nu despre Steaua București sau fotbal e vorba, ci despre USL, puterea politică actuală pe care nu o văd metamorfozându-se în FORȚA SCHIMBĂRII POZITIVE, așa cum poza în campania electorală. Are, poate, o față mai umană. Este, probabil, mai puțin abuzivă cu mass-media potrivnică. Dar, în esență, sărăcia, pesimismul, doza de speranță într-o schimbare satisfăcătoare, nu s-au modificat consistent.

E clar: ne trebuie O NOUĂ FORȚĂ POLITICĂ, cu o mentalitate schimbată, care să joace un status-rol mai activ, mai centrat pe mulțime. Fiindcă impresia mea rămâne neschimbată: după lovitura de stat din 89, nu am avut pe scena realității economico-sociale o forță politică în favoarea noastră, toate partidele și combinațiile politice perindate la cele două palate și-au văzut fundamental de ecuația lor existențială și de sfera lor mercantilistă.

Pentru a supraviețui aici, în România, trebuie să gândești creativ. Simpla posedare a unui loc de muncă este, de cele mai multe ori, o încercare ce nu-ți oferă prea multe beneficii.

Reflecții privind adevărul…despre noi


balanta

Toți ascundem realități despre noi înșine pe care nu vrem să le știe toată omenirea. Fiecare a avut/are gradul personal de corupție.  Adevărul te eliberează, într-adevăr. Îți oferă senzația că ai scăpat de povara unei chestiuni pe care acum nu o mai duci singur. Dar ai grijă ce spui, cum spui și mai ales cui spui ceva de valoare din istoria vieții tale. Sinceritatea e o calitate rară dar un adevăr te poate costa (prea) scump. Și ești prea sărac să plătești prețul unor adevăruri spuse din ignoranță. În jur sunt mulți corbi răpitori și sunt adevăruri și realități (despre tine) pe care trebuie să le mânuiești cu atenție. Nu trebuie să taci fiindcă ești o persoană ascunsă, ipocrită sau cu o identitate dublă, ci fiindcă sunt oameni care efectiv vor fi ignoranți cu secretele destăinuite. Cărora pur și simplu nu le pasă de faptul că te pot răni grav prin faptul că desecretizează ceva. Alții te vor ataca cu ceea ce vor afla de la tine. Trebuie să te întrebi, atunci când cineva îți adresează întrebări de taină, cu ce scop o face? Cu ce îl/o ajută să cunoască acele realități despre tine? Oricum, intimitățile tale nu se încadrează la capitolul cultură generală – rafturile bibliotecilor și librăriilor riscă să cedeze de atâta literatură. Nu folosesc termenul de intimitate doar cu sensul propriu. Mă refer la tot ceea ce există undeva în ființa ta interioară și în mintea ta și conține vulnerabilitate. Un adevăr pe care-l încredințezi unei persoane nepotrivite, incapabile să păstreze în tăcere, în ascuns, o informație, se poate transforma într-o grenadă sau pumnal cu care acea persoană te poate ucide! Practic, viața ta poate sta în mâinile acelei persoane care te poate șantaja la discreție și ulterior distruge. Îți poate distruge viața socială, emoțională sau profesională. Am fost un mare naiv în privința acestor realități, dar am realizat asta în ultimii ani. Pur și simplu au fost oameni în care aveam încredere dar care au încercat să mă șantajeze cu ceea ce au aflat.

Lumea e foarte curioasă. Dacă vrei să evaluezi capacitatea unei persoane de a păstra secretele tale, testeaz-o. Aproape toți par mielușei nevinovați ce vor să îți fie prieteni. Dar testele vor arăta cine îți este prieten cu adevărat. Livrează-le ”pe tavă” ”prietenilor” secrete închipuite de tine și ai răbdare. Așteptă să vezi dacă acele persoane vor respecta secretul sau îl vor destăinui! Ai răbdare să vezi ce vor face cu ceea ce au aflat despre tine.

Noi și filosofia de unică folosință


521937_583818171637992_1833601422_n

Am văzut imaginea aceasta pe facebook. Exprimă un mare adevăr. Bunicii noștri chiar aveau relații stabile. Și ei experimentau conflicte. Dar nu divorțau. Pentru ei chiar este valabilă condiția expusă de oficioșii care i-au căsătorit: ”la bine și la rău”. Îi am în minte pe bunicii din partea mamei. Credeți că în casa lor n-au existat certuri și conflicte? Căni sparte și nervi? Ba da! Credeți că bunica nu era orgolioasă, iar bunicul nu avea felul lui de-a fi? Ba da! Credeți că bunica nu-i dădea bunicului ordine? Ba da! Bunica era asemeni unui general în casă. Bunicul era ofițer în armată și comanda acolo, bunica comanda acasă.  :)))

Din nefericire, noi trăim într-o altă perioadă, când am extins filosofia ”de unică folosință” – neplăcută oricum – întâlnită, probabil, pentru prima dată în anii 90, de la bunurile venite din occident, (în special enervanta și firava veselă sau amabalajele de suc și apă minerală, toate din plastic), la oameni și relații, la persoanele dragi cu care am construit relațiile. Aproape că încep să cred că universul nostru este din plastic. Am ajuns să-i percepem și pe oameni ”din plastic”. Parcă nu mai avem viață. Doar plastic…care se abandonează repede-repede, când s-a stricat.

 E clar că toți avem defectele noastre și că acestea ne afectează relațiile. Și cum să mai meargă o relație dacă suntem post-moderni, abandonând persoana pe care susținem că o iubim, nefiind dispuși să iertăm, să acceptăm și să trecem peste? Simplul fapt că iubim și iubirea noastră nu trece examenul momentelor dificile când persoana iubită nu este în acord cu dorințele și aspirațiile noastre, dovedește o iubire slabă. Una festivă, ”de duminică”. Prea slabă pentru a ne baza viața și relația pe ea. Cum să meargă o relație dacă nu mai suntem dispuși să reparăm ce s-a stricat? Și se strică. Cu siguranță după ceva vreme, când fiecare din noi este demistificat și demitologizat de celălalt. Când aureola de semizeu pe care celălalt ne-o pune, dispare. Și rămânem noi, umani, cât se poate de reali și de păcătoși, cu tendința de a greși. Din capul locului e clar asta! Suferința e a noastră. Pierderea, de asemeni. Devenim ființe cu imaginea de sine afectată, singuri, din ce în ce mai neîncrezători în oameni. Nu e ca și cum s-ar rupe o pereche de ciorapi sau de pantaloni și le schimbăm ”una-două”, fără niciun sentiment, în afara celui simțit când scoatem banii din portofel! Despărțirea ne marchează, ne afectează profund. Trăim depresii și lacrimi. Gânduri de sinucidere și de auto-abandonare. Încremenim în proiectul vieții noastre și ne revenim foarte greu, sau unii chiar deloc. Investim în relație și ne trezim că după un an și jumătate celălalt ne spune adio. Oare cât crede că va mai putea repeta finalul acesta abrupt? Avem o singură viață și după o vârstă nu ne mai cumpără nimeni! Haidem să ne trezim la realitate! Dacă nu vrem să reparăm, ne vom trezi la 50-60 de ani, singuri, cu amprentele timpului bine pronunțate pe trupul și chipul nostru, când viața activă va fi pe sfârșite, iar faptul că mai vrem să iubim și să fim alături de cineva ”la bine și la rău”, nu va mai convinge pe nimeni!

Părintele Iustin Pârvu: “Adevărul ne face liberi, nu ne pune cip. Aceasta este dovada că societatea în care trăim este una a minciunii, potrivnică Evangheliei”



priustin1Apelul acesta pe care l-am făcut eu împotriva cipurilor biometrice, şi care a fost atât de controversat, nu l-am făcut ca să înspăimânt pe nimeni, n-am vrut să îngrozesc pe nimeni. N-am vrut să terorizez mintea nici a bogatului, nici a săracului, nici a înţeleptului şi nici a neştiutorului. Ci am vrut să amintesc acestui popor de unde a plecat, că în venele lui curge un sânge românesc şi curat ortodox, care nu poate să îngenuncheze în faţa cotropitorilor nu numai ai trupului acestui pământ, ci prin dictatura aceasta a tehnicii ei ne cotropesc sufletele noastre, asupra cărora nu au nici un drept. M-am adresat către cei care nu şi-au stins cu desăvârşire flacăra credinţei din inimile lor. Cu multă durere sufletească spun, şi îmi cer scuze că trebuie să fac această observaţie, prin care nu incriminez şi nu învinuiesc pe nimeni – dar mă doare sufletul să văd atâta nepăsare şi ignoranţă din partea elitelor acestui neam, din partea oamenilor de cultură, laici sau clerici, care prin tăcerea lor săvârşesc o lepădare de Biserică şi de neamul în care s-au născut. Simplul creştin ortodox parcă este mai atent la aceste greutăţi, participă mai cu durere decât participă preotul lui, stând în afara tuturor acestor conflicte, nepăsători faţă de oaia care este sfâşiată în ogor şi stau la distanţă şi se uită cum o devorează lupii. Cu multă durere am sesizat că cei mai mulţi dintre părinţii noştri parohieni nu au luat o măsură, măcar câtuşi de puţin să facă cunoscute nişte momente grele în istoria creştinismului şi a omenirii, pe care creştinul nostru le-a sesizat mai repede.

Adevăratul om de cultură şi de elită iese în faţă şi acela strigă şi răcneşte cu toate forţele lui şi apără valorile pe care el le-a construit şi pe care el le trăieşte. Pentru că dacă ar fi tăcut tot aşa, de pildă un Eminescu, ar fi tăcut Radu Gyr, un Nichifor Crainic, sau oameni de mai mică talie – ’apăi am fi fost de mult prăbuşiţi. Dar aceşti oameni, ca nişte mici apostoli, am putea spune, au fost mereu prezenţi şi au strigat şi s-au opus la toate metodele de întunecare a fiinţei noastre ortodoxe… Iar această problemă nu este una oarecare, după mine este cea mai grea problemă a omenirii şi a creştinătăţii. Dar acum la noi, se simte foarte jenat un domn ziarist, se simte jenat un istoric, un om de literatură sau ştiinţă… ca să susţină o temă cu ordin religios şi să înfrunte vreo primejdie. Nu! Nu cumva să fie deranjat!

Nici tăcerea sihaştrilor nu este scuzabilă. Monahul, preotul care socoteşte că face o misiune în cadrul Bisericii, dar nu participă direct la aceste adevăruri, la aceste atacuri şi primejdii în care ne găsim – nu este monah, nu este preot. Dacă nu simte să participe direct şi să-şi asume răspunderea ca un mic misionar al vremurilor, în zadar este toată rugăciunea lui. Tăcerea în faţa acestor pericole este o lepădare a noastră de adevăr. Pentru că ne înrobim şi ieşim din libertatea Adevărului. Adevărul ne face liberi, nu ne pune cip. Aceasta este dovada că societatea în care trăim este una a minciunii, potrivnică Evangheliei. Libertatea Evanghelie lui Hristos în faţa acestei lumi este un pericol terorist.

Tăcerea noastră înseamnă sclavie şi îngroparea Ortodoxiei. Oamenii noştri de elită, prin tăcerea lor nu fac decât să construiască sicriul ortodoxiei pe care i-l pregăteşte stăpânirea acestei lumi.

Cât pentru păstorii noştri duhovniceşti, atâta le spun: Oare sarea se va strica şi nu va mai săra?

Preluat de pe:

http://savatie.wordpress.com/2009/02/26/parintele-justin-parvu-adevarul-ne-face-liberi-nu-ne-pune-cip-aceasta-este-dovada-ca-societatea-in-care-traim-este-una-a-minciunii-potrivnica-evangheliei/#more-2515