A venit iarna…pe bune


iarna

Am rămas nemișcat, cu gura căscată, în dimineața aceasta, privind pe ferestrele dormitorului horele neobosite și alerte ale fulgilor de zăpadă. Gândul mi-a zburat în trecut, la anii copilăriei când vedeam o imagine asemănătoare – a unei ierni în adevăratul sens al cuvântului, cu vântul ce spulbera zăpada de pe acoperișurile gălăgioase ale caselor. Îmi amintesc că într-o astfel de atmosferă mergeam pe jos șapte kilometri zilnic, din satul bunicii până la cel mai apropiat oraș din dulcea Bucovină (Siret), pentru a ajunge la școală și de aici, înapoi, acasă. Simțeam, uneori, că gerul mă taie pe față cu briciul iar vântul îmi biciuiește fața roșie și înghețată până ce fața se anestezia eu nemaisimțind nimic, iar mâinile, înțepenite în mănușile cusute manual de bunica, reușeau cu greu, odată ajunse în clasă, să scrie, după jumătate de ceas de așteptare. Așa am făcut școala primară și gimnaziul. Pe cât era de greu iarna, pe atât era de fascinantă naveta din iernile geroase ce nu se jucau cu temperatura. Astăzi mă amuz privindu-i pe bucureștenii ce se vaită de un grad, două, cu minus. Ei se sperie, eu devin nostalgic privind iarna adevărată ce dansează pe străzile albe cu mașini tăcute.

Anunțuri

Timpul… la viteză supersonică


tablou spania

În fiecare zi văd această imagine. E în casă, pe hol. O am de anul trecut. E un tablou cumpărat din Spania, dintr-un loc minunat numit Peniscola. Dar nu asta vreau să scot în evidență. Peste o lună se împlinește un an de când am fost în Spania. Vai, ce repede trece timpul. Prea repede. Mă emoționează amintirea acestui tablou… Parcă ieri mă plimbam în Peniscola și cumpăram acest tablou. Iar azi este ”mâine-le” de ieri.

Când eram mic timpul trecea mult mai încet. Anotimputile se succedau lent. Vara dura o veșnicie de soare. Iarna o veșnicie de bulgăreală, săniuș și peisaje de un alb exagerat. Toamna admiram fără să mă satur snopii de păpușoi aduși de pe câmp, covoarele din frunze gălbui-ruginii căzute din nucii bunicilor. Săptămâna era lungă. Îmi pierdeam uneori răbdarea cu trecerea lentă a săptămânii. Acum, Timpul parcă a luat-o razna. E un mare gurmand. Parcă înfulecă câte trei-patru luni odată, și le înghite pe nemestecate. Acum e aprilie și parcă ieri a fost decembrie. Iar eu nu (mai) reușesc să trăiesc prea multe experiențe cu semnificație. Probabil am această percepție tocmai din acest motiv: mi-au lisit momentele semnificative, iar scurgerea timpului a fost o pură cronologie și nu a marcat ceva de mare valoare sufletească. Sau, am trăit pe apucate, superficial, fără să meditez suficient, fără să reflectez profund la viața mea, am trecut prin viață cu viteză supersonică, asemeni timpului, fără să imortalizez ceva semnificativ. Parcă văd că mâine e un nou decembrie și în sufletul meu va fi aceeași mobilă, aceleași ferestre, același soare văzut printre nori…

Frânturi de amintire


Astăzi am revăzut locul copilăriei mele. Am stat preţ de câteva momente în livada bunicii mele, tăcut şi copleşit. Am simţit printre ramurile pomilor, mişcând frunzele, vântul amintirii. În minte mi-a apărut vie imaginea unei pături pe care stătea întins pe-o rână copilul, mai târziu adolescentul, Cezar Pesclevei. Citea o carte aleasă din biblioteca modestă aşezată în sufragerie. Printre rânduri, cădeau sporadic mere „de Ilie”. Mai târziu, toamna, la început de an şcolar, căţărat pe crengi, culegea cu grijă merele coapte ce erau apoi coborâte în beciul bunicii şi savurate în iarna geroasă ce transforma livada într-o livadă edenică părăsită de Adam şi ocupată de alb, de mult alb rece – de zăpadă.

În această livadă s-au scurs multe veri ale copilăriei şi adolescenţei mele. Nu ştiu dacă voi mai (re)trăi relaxarea asorată cu lectură pe pătura cumpărată în piaţă, „de la ruşi”. Cel puţin sper să revin în livada bunicii pentru a culege merele, în toamna care vine şi nu e departe.

Jurnal de Mangalia


Marea m-a primit astăzi agitată trimiţând valurile ei zbuciumate spre ţărm. Totuşi, realizez că îmi place şi marea tulburată. Mi-am alungit privirea în largul mării ce se şterge undeva la orizont, aşteptând să vină ceva… Nici eu nu ştiu ce. De fapt, ştiu… Dar…

Păstrez un moment de reculegere… Uneori, tăcerea e mai semnificativă în părerile de rău decât un arsenal de cuvinte spuse din motive de tristeţe, concolare, resemnare sau adio. Fiindcă tăcerea e acel adio ce mai păstrează fiinţa ce va părăsi în curând cealaltă fiinţă.

Reflectez…

Singurătatea se percepe diferit la mare. Ea apare mai acut aici decât în alte locuri, asemeni unei senzaţii ce te face să crezi că eşti singur pe lume. Singur şi cufundat în mica ta lume interioară ce deţine o fiinţă a cărei proprietar esti chiar tu.

Ceilalţi care te înconjoară la mare nu par a fi fiinţe. Indiferenţa îi transformă în fantome cu trupuri palpabile.

Plimbându-mă, observ în vecinătatea plajei, scrijelite pe piatră sau metal, cuvinte sensibile (ex: love) ce mă fac să cred că sunt reminiscenţele unei lumi apuse, a unei comunităţi de fiinţe dispărute în care exista ataşamentul şi dragostea. Astăzi…

Parcă nici pescăruşii cărora le rămâne toată marea şi plaja nu se mai împacă. Se ceartă în triluri necunoscute mie…

Pe mare, câteva yahturi daansează pe muzica veche a mării antrenate de vânt, un dans lent dictat de fundalul muzical grav ce aminteşte de naufragii şi dramele celor ce nu mai sunt printre noi.

Astăzi a fost ultima zi la mare în anul 2008. Vine frigul. Am respirat prelung aerul mării încercând să răpesc o parte din el pentru a-l lua cu mine. Asemeni, am decupat imaginea mării şi-am ataşat-o în rama unei amintiri de septembrie.

A fost frumos…

Jurnal de Constanţa, Mamaia


În absenţa ploii şi pe fondul unei vremi superbe, curcubeul a fost răpus şi capturat pe plaja din Mamaia. Roşu, orange, galben, violet, albastru, indigo, verde sunt culorile ce au predominat fâşia de la malul mării pe tot întinsul de la Mamaia până la Constanţa, într-o combinaţie aleatorie şi inegală, obsesivă chiar.

Mă regăsesc plimbându-mă la întrepătrunderea dintre apă şi uscat, pe portativul melodiilor difuzate de postul Radio Vacanţa sub soarele unui Septembrie ce îşi neglijează soţia, Toamna, pe care nu o însoţeşte cel puţin deocamdată în natura ce va face obiectul înmormântării nu peste mult timp. Parcă şi oamenii au omis că septembrie e luna toamnei şi a spectacolului frunzelor ce cad legănându-se asemeni unor eroine ce au rezistat în războiul caniculei şi acum părăsesc realitatea vegetală.

Pe plajă se construiesc castele de nisip sortite demolării, se aleargă, se face plajă, se socializează, se plimbă, se spintecă apa cu sky-jeturile, în contextul algelor ce nu au dispărut şi, pentru ca descrierea să fie completă, nu departe, la sediul PD-L Constanţa, se desfăşoară excluderi şi conflicte, proteste şi nemulţumiri… dar las măcar acum politica în pace.

Remarc şi câteva aspecte interesante: o fată sensibilă desenează atent pe nisipul umed o inimă. Doresc să îi spun că e-n zadar… dar mă abţin gândindu-mă că mai bine ar încerca să contureze inima aceea, a ei, pe suprafaţa conştiinţei şi a inimii unui alt suflet. La câteva şezlonguri depărtare, o altă fiinţă feminină se admiră în oglindă. E mai departe de mine şi nu intenţionez să-i spun nimic. Şi nici nu o fac. Dar mă gândesc că ar fi mai bine să se oglindească în oglinda unui alt suflet, oglindă realizată din adâncimea ochilor, pentru a primi o confirmare mai autentică şi mai reconfortantă.

La mare mă simt super, fiindcă marea, în absenţa unei alte entităţi feminine, rezonează cu sufletul meu ce emite unde în eter…

Dintr-un timp în altul aud invitaţii la mini plimbări cu barca pe mare în următoarele formule::

„Nu mai staţi pe gânduri şi poftiţi în rânduri!

Profitaţi de mare, profitaţi de soare!

Grăbiţi pasul, să nu pierdeţi vasul!

Mai avem locuri libere.”

Sau

„Pentru omul pe felie dăm bilet pe datorie,

Pentru oameni cu mustaţă avem locuri chiar în faţă,

Pentru fete părăsite, avem bilete gratuite!”

În aşteptarea trenului spre Bucureşti, am măsurat peronul gării din Constanţa cu pasul meu gigantic (câţi paşi am făcut? Hmmm… nu mai ştiu). M-a luat prin surprindere din nou Nostalgia, neschimbată, în rochia ei albastră, pentru a-mi prezenta câteva imagini din copilăria decedată (să fi avut patru ani?) când mă găseam în aşteptare, pe acelaşi peron, împreună cu mama, pentru a urca în trenul de Suceava după o vacanţă de vis la mare…

Fiecare venire a mea la mare se lasă cu aduceri aminte şi păreri de rău, fiindcă, părăsesc marea iar sufletul meu ar dori să prelungească şederea.

Dacă ar fi să iau ceva din Constanţa sau Mamaia, ar fi faleza din apropierea binecunoscutului cazinou şi marea cu valurile sau briza inconfundabilă. Aş lăsa în locul celor luate „marea” de timp zbuciumat ce a trecut fără să iubesc şi să fiu iubit…

Vagonul trenului în care mă găsesc la întoarcere este aproape gol, abundenţa locurilor libere vorbindu-mi de singurătate, neiubire, dezolanţă, lipsă de semnificaţie sau de tăcerea specifică cimitirelor pentru a reflecta, probabil, realitatea sufletului meu… Asemeni, majoritatea ferestrelor sunt triste fiindcă aduc în zadar razele unui apus de soare splendid pe materialul stacojiu al scaunelor libere. Iar seara se amornizează cu defilarea trenului aducând, fără rost, atmosfera romantică ce se va destrăma la sfârşitul călătoriei din vagonul tăcut. Încerc să nu disper fiindcă pe când mă plimbam pe plajă, de la Mamaia la Constanţa, am văzut dintr-o dată, la mal, o barcă de croazieră botezată cu numele „Speranţa”.

La final, surprind analogia dintre tren şi viaţa fiecăruia din noi. Trenul circulă pe şinele reci tâind câmpuri pustii în cea mai mare parte a înaintării sale. Asemeni, viaţa… Trenul ajunge la destinaţie indiferent de locurile pe care le traversează. Şi viaţa noastră va ajunge la destinaţie. Distincţia constă în a defini destinaţia. Fiecare ne-o conturăm într-un fel sau altul. Cert este că, dincolo de moarte voi ajunge la o destinaţie. Mă întreb: mi-am definit favorabil destinaţia finală a vieţii mele? Şi dacă da, voi merita să ajung acolo? Pentru un călător ce a ieşit momentan din vagon „mangă” (era băut), în timp ce problematizam „destinaţia”, aceasta din urmă e clară pentru el, cel puţin în prezent. Pentru mine şi pentru tine, cel ce citeşti aceste rânduri e clar unde vei ajunge după moarte?

Destrămare


Se risipesc petale reci de trandafiri,

iar anii noştrii ne părăsesc şi mor.

Vântul ne ia VISUL unei mari iubiri,

tu te-ndepărtezi şi iar îmi este dor…

Zădărnicia rozelor ce par acum trecute,

o mai păstrez în podul anilor trecuţi;

Te regăsesc pe tine cu braţe desfăcute,

acum cu paşi în fuga cu călcâi desculţi.

Alergi de mine dar ţi-ai schimba tot drumul

pentru-a veni la mine, să fiu eu cel ce ESTE…

Curând se va sfârşi din roze tot parfumul

iar tu mai storci deşertul plin cu ce nu este.

Curând va trage funia clopotelor imense

tăcută ieri şi azi, trista Amintire…

Cu zgomot de sirenă urla-vor zile stinse

ce plâng în drama noastră din IUBIRE.

Atunci se vor deschide trape de trecut,

când nu vei mai trăi decât c-un suflet stins.

Vei urla în tine căci tu nu m-ai crezut

că te-am iubit, tardiv, dar fiv-oi stins.

Din fluxul amintirii


Eşti prezentul continuu al iubirii mele târzii

Şi CLIPA mult aşteptată ce-ntârzie să vină.

Nu pot trăi fără tine şi te mai aştept ca să vii

Până tot ce EXIST nu se va preface în tină.

Au trecut anotimpuri destule de când

Nu mai suntem (părere de rău) şi tot plâng;

De mult timp te iubesc, sărăcit, în eter

Căci nu eşti… şi iarăşi cu totul te cer…

Lacrimile mele pustii mai cad pentru tine,

Dar nedorind moartea mea mi-o doreşti…

Căci fără iubire se moare, ştii bine –

Şi-asemeni: când nu-ţi mai e dat să iubeşti.

Ecourile mele de suflet se curmă,

În curând nu voi mai lăsa nici o urmă…

Rămâne povestea a doi tineri care-au iubit

Doar într-un anotimp al iubirii prea diferit?

Doar atât mai rămâne?! Nu vreau să cred!

Noi doi ne-am iubit în anotimpuri străine!

Întâi m-ai iubit tu şi-am urmat eu să repet

DRAMA pe care-o doresc sfârşită de tine.

Deci vino să fim ce n-am fost dar vom fi

Iubiţii nebuni de iubire şi dor.

Vino te rog, nu-mi voi mai permite-a greşi

TE VREAU LÂNGĂ MINE,

NU VREAU SĂ MOR.