Amintiri cu tei și pește


Scriam în vara anului trecut, că, într-o seară, am alergat în Parcul Herăstrău. Mirosea a tei. Alergam cu pantofii sport în prezent și cu mintea în trecut. În trecutul ultimilor 20 de ani, când așteptam cu nerăbdare să vină luna iulie. Atunci, florile de tei erau gata de cules. Pierdeam multe ore în teiul bunicii și, cum acesta n-ar fi fost de ajuns, urcam și în teiul din curtea vecinului. Fiindcă teiul vecinului avea cele mai parfumate flori. Nu mă dădeam bătut până nu rupeam toate florile cu mâinile mele de slăbănog. Așa arătam la vârsta copilăriei: înalt și foarte slab. Aproape că mă lua vântul pe sus, asemeni unui zmeu pe care mă chinuiam să-l confecționez și să-l înalț, fără succes.
Umpleam jumătate de pod cu flori de tei și tot vroiam să mai culeg. Dar nu mă mai lăsa bunica. Era destul. Era prea multă floare de tei.
– Ce să facem cu atâta floare de tei?
– Ceai!
– Dar cât ceai bei, măi băiatule? mă întrebau bunica și unii vecini, aproape invidioși pe cantitatea de floare culeasă și pasiunea, răbdarea și timpul pierdut în tei.

Acum n-aș mai avea răbdarea pe care o aveam la 10-12 ani. Nici nu mai beau ceai de tei. Acum aș irosi timpul în tei. Nici la pescuit nu mai merg.
Apropo! Mergeam frecvent la pescuit vara, pe Siret, cu mama – căci altfel nu mă lăsa. Îmi amintesc că nu prea prindeam pește. Din când în când, câte-un caras sau un biban cu dimensiuni reduse trăgea la undiţa mea. Dar odată, (…)

Continuarea în:

coperta cartea mea

(Cartea poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

Anunțuri

Amintiri cu ceai și biscuiți – fragment


Într-o dimineață, recent, la micul dejun, am savurat biscuiții cu ceai. Mi-au reamintit de copilărie. Majoritatea alimentelor și-a modificat gustul în 20 de ani. Dar biscuiții înmuiați în ceaiul de mentă au rămas neschimbați. Mai rămâne să încerc un desert pe care-l adoram atunci: biscuiții cu mere, culese din livada bunicilor, rase deopotrivă. Dar, probabil, gustul acestui desert va fi schimbat – merele nu mai au gustul de odinioară. Deși sună, probabil, ciudat, memoria mea păstrează savoarea merelor culese atunci, din livadă. Când voi degusta iar desertul acesta, voi putea spune dacă gustul este același cu cel de atunci.
Ce-a mai trecut timpul! Parcă ieri stăteam în bucătăria bunicilor, la masa cu geamurile aburite pe care bunica le ștergea, pentru a privi (…) continuarea în

coperta cartea mea

(Cartea poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

Mi-l învie cineva pe Valentin?


trandafir

Mâine e o zi specială. Una care-mi aduce, asemeni mării, fluxuri și refluxuri, câteva amintiri… Dar e mort. E mort al meu Valentin. De trei zile stă în sicriu așa. Aștept o minune, dar ea întârzie. Și n-o mai aștept. M-am hotărât! Mâine duc mortul la cimitir. Fără niciun ritual. Fără niciun popă. Fără niciun pastor.

Nici Cupidon nu e departe de starea lui Valentin. E în comă, la reanimare. E întreținut în viață de aparate ale speranței că, într-o zi, își va reveni la misiunea de odinioară și va fi bine.

În anii trecuți, de 14 februarie, m-am bucurat cu Valentin la masă. În lumina palidă și romantică, la restaurant, în două rânduri. Valentin ne privea în ochi cu acea strălucire ce te făcea să crezi că fericirea asta va fi în fiecare an. Că va dura toată viața. Dar s-a înșelat. Ziua de mâine va fi diferită. Nu vom mai sta cu Valentin la masă. Voi fi cu el la groapă.

Sunt șanse slabe de înviere mâine. Dar, probabil, după îngropăciune, asemeni lui Hristos, plictisit să stea în locuința morților, Valentin va învia. Deși sunt sceptic: Valentin nu e Dumnezeu. Deci… Dar, dacă totuși va reveni printre oameni, va avea, oare, puterea, să răstoarne greutatea țărânei pentru a putea ieși la suprafață?  

Amintiri cu tei… și pește…


tei

Aseară am alergat în parc. În Herăstrăul preferat. Mirosea a tei. Alergam cu pantofii mei sport în viitor și cu mintea în trecut. În trecutul ultimilor 20 de ani unde m-am dus cu gândul, atunci când așteptam cu nerăbdare să vină luna iulie, când florile de tei erau gata de cules. Pierdeam multe ore în teiul bunicii și cel din curtea vecinului aflat ”gard în gard” cu noi. Teiul vecinului avea cele mai parfumate flori. Până nu rupeam toate florile pe care le ajungeam cu mâinile mele de slăbănog, nu mă lăsam – căci așa arătam eu la vârsta copilăriei: înalt și foarte slab, aproape că mă lua vântul pe sus asemeni unui zmeu pe care mă chinuiam să-l confecționez și să-l înalț, fără succes.

Țin minte că umpleam jumătate de pod cu flori de tei și tot mai vroiam să culeg. Dar nu mă mai lăsa bunica. Era destul. Prea multă foare de tei. Ce să fac cu atâta floare de tei? Ceai! Dar cât ceai bei, măi băiatule? Mă întreba bunica și unii vecini, aproape invidioși pe cantitatea de floare culeasă și apetitul, răbdarea și timpul pierdut în tei.

Acum n-aș mai avea răbdarea aceea pe care o aveam la 10-12 ani. De fapt, nu mai beau nici ceai de tei. M-am schimbat. Aș irosi timpul petrecut în tei. Nici la pescuit nu mai merg. Apropo! Mergeam frecvent la pescuit vara, pe Siret, cu mama – căci altfel nu mă lăsa – și îmi aduc aminte că nu prea prindeam pește. Din când în când câte-un caras sau un biban cu dimensiuni minuscule. Dar, odată, în vacanța mare, am mers singur. De frica confiscării undiței originale, din fibră de sticlă, Germina (oare o mai am în podul bunicii?) am găsit un băț de care am legat nailonul, o plută, vreo două bucățele de plumb și-un cârlig, am luat ceva râme din grădina bunicii și am plecat singur-singurel la pește. Să fi fost două ore când nu am agățat nimic? Pe la prânz, pluta cu vârf roșiatic se duce brusc la fund iar în mână simt o zbatere de pește. L-am prins! În câteva minute am scos la suprafață un crap chinezesc, din acela cu solzi rari. O minunăție! Primul și ultimul pește mare prins de mine. Avea vreo 30-40 cm lungime și vreo 1 kg greutate. Am mers acasă la apartamentul din orașul Siret, am umplut cada și l-am axvârlit acolo. Nu murise. A înnotat până diseară când mama l-a transformat în șnițele.    

Obiectele… copilăriei mele


copilarie

Sunt un nostalgic. Îmi place să călătoresc în timp, să caut în sertarele memoriei amintirile semnificative din primii ani de viață. În living păstrez câteva obiecte care au rezistat efectului ”coroziv” al timpului, al impulsului de a-mi deteriora jucăriile în copilărie.

Mă opresc ca o stană de piatră în living și admir, uneori, pickup-ul de jucărie cu cele cinci discuri din plastic, încă funcțional, ce emite încă sonoritatea unor partituri precum ”Au clair de la lune”, ”Twinkle, twinkle, little star” sau ”Humpty dumpty”. L-am primit de la mama pe când aveam 10 ani, cred.

Am macheta în miniatură, decapotabilă, a unui Volkswagen Beetle, broscuța de odinioară. Și câteva jucării de pluș – toate intacte, de parcă ar fi fost primite recent. În orice caz, nu acum 20 de ani.

Păstrez și un ceas de masă, rusesc, marca ”Slava”, mai vechi decât mine, pentru care timpul s-a oprit, asemeni mamei mele din existența terestră. A fost ceasul mamei. S-a defectat în ziua și ora morții mamei: 03:00/15.10.2000. Coincidență?

Păstrez la loc de cinste, în living și pe hol, doi cai din ceramică. Unul alb, iar celălalt roșu. Aluzie aproximativă, involuntară, probabil, la imaginea oferită de Platon în ce privește răul și binele din noi, reprezentate de cai: de cel alb și de cel negru. Ambii cai au fost prezenți în viața mea încă de pe vremea când aveam vârsta ce se poate număra pe degetele unei singure mâini.

Nu pot omite veioza muzicală ce încă poate scoate cântecul ei vioi atunci când armez mecanismul și care înflorește trandafirii albaștrii închiși în interiorul capacului de sticlă.

Le-am recuperat (aproape) pe toate din casa bunicii pentru a fi sigur că sunt în posesia obiectelor ce-mi garantează re-fluxurile cu amintiri din perioada copilăriei petrecute în Bucovina natală și nu dispar, prin mijloace inexplicabile. A mai rămas de recuperat televizorul ”Venus” cu lămpi, defect, ce are mai mult de 45-50 de ani și care stă singur în livingul din casa bunicii.

Regret că am distrus decorațiile și onorurile militare ale bunicului (ofițer în armata română și ministerul de interne) și cărțile sale cu coperți groase de carton grena. Făceam avioane din miile de pagini și le trimiteam în cuptorul încins, asemeni unui aeroport al morții, pregătit pentru pâinea, cozonacii, sarmalele și altele asemenea ce se făceau în cuptor de bunica în ajunul Crăciunului sau al Paștelui. Anii aceia romantici s-au dus. Au rămas doar amintirile. Încă proaspete, cu multă forță emoțională.