GUSTURI ȘI PARFUMURI din copilărie


20130501_135348

Veioza muzicală din living mi-a atras astăzi atenția. E una din achizițiile făcute de mama, acum mulți ani în urmă. I-am armat mecanismul iar ea m-a bucurat cu melodia vioaie ce mi-a deschis sertarul amintirilor copilăriei mele. M-am dus cu gândul (din nou) la copilărie. La gusturile și parfumurile ei.

Am avut o copilărie bogată, suprasolicitată perceptiv de atâtea parfumuri și gusturi care au rămas imortalizate în memorie.

Îmi amintesc cum primăvara, bunica și mama îmi răsfățau papilele gustative cu ciorbe, salate sau spanac, gătite din legume proaspete, pe care le savuram cu o poftă ce te-ar fi făcut să crezi că n-am mai mâncat de trei luni și jumătate. De fapt, eram, și încă sunt, un pofticios ce-și mânca felurile preferate de mâncare cu o poftă enormă, asemeni lui Rex, câinele primit de bunica din partea unei rude care a răbdat mult de foame până să vină la noi.

Îmi plăcea să-mi apropii nasul de pomii ce explodaseră de-atâta floare. Cireșul, vișinul, mărul, părul, înmiresmau grădina din fața și spatele casei bunicii iar mai târziu trandafirii, din a căror petale ieșea o dulceață foarte delicioasă, toate acestea transformau proprietatea bunicilor într-un colț de Paradis.

Nu pot uita perii din fața casei ce rodeau niște fructe atât de zemoase, dulci și parfumate, încât aș fi mâncat o pară dintr-o singură mușcătură pentru a o lua pe următoarea până ce burta suprasaturată de atâtea pere, trăgea un imens semnal de alarmă prin durere. Și mă opream. Astăzi perii nu mai există. S-au uscat și au fost tăiați de un fierăstrău care habar n-a avut ce ”făbricuțe” de fructe delicioase taie, gustând doar din lemnul sec și uscat prin a cărui canale și nervuri nu mai trecea acum seva perilor regretați.

Tot vara savuram căpșunii cu zahăr pe care-i culegeam cu mare plăcere. Țin minte că odată, la vârsta de cinci-șase ani, i-am auzit pe bunici vorbind de buruienile din căpșuni ce trebuiesc smulse. Dorind să le fac o surpriză, pe când ei erau plecați cu treburi prin sat sau în orașul din apropiere (nu-mi aduc aminte cu exactitate), m-am apucat să smulg buruienile, fără să realizez că smulg și căpșunii… Surpriza a fost neplăcută… ”Producția” de căpșuni în anul acela a fost compromisă. Am savurat în acel an, foarte puține căpșuni amestecate cu zahăr.

Îmi făcea o plăcere deosebită să mă opresc și să miros florile de tei de la poartă. Undeva, în iulie, teiul înnebunea cu florile lui ce emanau parfumul în exces ce te-mbăta și aproape te adormea, instantaneu. Probabil, Tudor Gheorghe ar fi cântat altceva în locul salcâmilor înnebuniți lângă teiul de la poartă…

Parfumul ierbii proaspăt cosite îmi aduce aminte de serile în care jucam ”ascunsa” sau ”pac-pac” cu vecinii. Când venea căldura, primăvara, până toamna târziu, chiar și iarna (dar mai puțin), strada bunicii era însuflețită de glasul copiilor din vecinătate ce se jucau până noaptea târziu fără griji și fără stres. Nici iarna nu lipseau urmele în zăpadă ale camarazilor mei de joacă și de trăsnăi ce ieșeau pentru a se da cu sania sau a juca hochei pe lacul lui Sorin. Eram Nicu, Dani, Cristi, Tibi, Pavel, Vasile, Dani 2, Radu, Gabi, eu și alții. Astăzi, strada e tăcută. Iarna doar urmele roților mașinilor și pașii mari ai adulților marchează zăpada străzii din fața casei. Sunt puțini copii…

La sfârșitul verii ne făceam mâinile negre de iodul nucilor aproape coapte, al căror miez era mâncat hulpav cu ajutorul unor cuțitașe ce scobea miezul din cojile ce țineau încă strâns pojghița verde.

Toamna respiram parfumul păpușoiului proaspăt tăiat și adus în snopi de pe câmp, cu căruța fretelui bunicii, baricadând curtea casei cu snopi, așteptând să fie luat fir cu fir pentru a fi debarasat de știuleții ce urmau a fi depozitați în pod. Am prins vremurile acelea când se făcea clacă la desfăcatul păpușoiului. Vecinii veneau azi la tine, până te ajutau să termini tot porumbul. Mâine, poimâine, mergeai tu la următorul vecin care te-au ajutat. Și tot așa…

Îmi plăcea să miros aburul emanat din ceaunul imens pus pe foc cu multe prune-n el, pentru a scoate, după multe ore de stat pe foc, povidla, gemul acela foarte dens, dulce-acrișor, pe care nu l-am mai gustat demult. Și aici era un soi de clacă. Erau câte două-trei familii care puneau în același ceaun prune pentru a fierbe împreună. Se împărțeau în pregătirea și gătirea magiunului, apoi împărțeau rezultatul depozitat în găleți.

Îmi plăcea cnegli-ul umplut cu prune sau vișine, colțunașii umpluți cu aceleași fructe, merele la cuptor, cozonacul de Paști sau de Crăciun copt în cuptorul pe lemne special construit pentru asta, în care admiram cum ard avionașele făcute din foile cărților scrise de Stalin sau Lenin, luate din biblioteca bunicului.

Iarna simțeam zilnic parfumul lemnelor de foc aduse în casă într-un coș împletit din nuiele de bunica care punea, de obicei, focul și ”parfumul” fumului ieșit pe horn. Simt și acum, parcă, parfumul bradului împodobit în Ajun, înainte să treacă Moș Crăciun pe la mine cu ceva jucării teleghidate, banane și dulciuri. Vă vine să credeți că până la 11-12 ani, am crezut în existența lui Moș Crăciun?!

Nu pot uita nici parfumul porcului proaspăt sacrificat și pârlit cu paie coborâte din șură, de diverși măcelari ce s-au perindat de-a lungul timpului în curtea și grădina bunicilor, care făceau cârnatul de casă ce umplea curtea, din afumătoare, cu al său parfum inconfundabil pe care îmi venea să-l mănânc din aer. Era preparatul pe care-l doream cel mai mult. Pe care-l mâncam cel mai hulpav, alături de o cană de ceai, cu pâine și muștar, seara, când pregătirile ce însoțeau tăierea porcului erau pe sfârșite în bucătăria umplută cu vase, cratițe, farfurii și multă carne.

Reclame

Copii de ieri, copii de azi


happy_children

 

”Copilăria fără internet a fost cel mai frumos cadou pe care mi l-a făcut viața!” este maxima găsită pe pagina de socializare a unui ”amic” virtual, ce mi-a ridicat la fileul gândirii mingea unor idei pe care le-am dezvoltat în legătură cu perioada copilăriei mele, versus cea a copilăriei copiilor de azi.  

Sunt frumoși, simpatici, mai inteligenți în comparație cu cei din generația mea, totuși, copiii de azi nu mai au oportunitatea copiilor de ieri. Stilul de viață al copiilor contemporani, cu permisiunea adulților, s-a schimbat fundamental. Juniorii de azi nu mai trăiesc aventura jocurilor din spatele blocului și nici incursiunea în micile jungle din gârlele de la țară unde îmi petreceam copilăria, în special vara.

Copiii de azi nu știu ce e aia „pac-pac”, și nici ”ascunsa”, două din jocurile copilăriei preferate de mine. Nu știu ce e aia să mergi la furat de căpșuni sau de cireșe, nici împușcatul cu carbit de Paște. Asta fiindcă se ascund în jungla virtuală, mult mai periculoasă decât ”jungla” gârlei din satul bunicilor. Și pentru că totul a trecut din proprietatea nimănui în aceea privată.

Copiii de azi au o copilărie sintetică, tristă, banală și izolată. Ei se bucură de mărunțișurile periculoase pentru mintea și sufletul lor, livrate prin monitorul calculatorului sau al televizorului – două din instrumentele majore de manipulare și dezinformare contemporană.   

Când eram copil nu am citit multe povești, și nici nu mi s-au citit prea multe, dar am trăit o poveste veritabilă, reală, în care se mișcau picioarele cu care pășesc și azi  – aceea a unei copilării pline de aventură și peripeții.

Din nefericire, cred, copiii de azi nu citesc povești și nici nu trăiesc povestea vieții lor, silueta ce proiectează umbre în mișcarea aventurilor inocente și neinițiate.

În prezent scena pe care copiii își joacă propriile lor personaje e artificială, departe de reflectoarele publicului spectator adhoc constituit: sufrageria locuinței, camera lor sau spațiul de joacă din mall. Natura șomează, fiind absentă din viața micilor  scenariști, regizori și a micilor personaje mai consumatoare de conținut informațional și social virtual ca niciodată.

Mă înteb care va fi traiectoria devenirii copiilor de azi spre adulții de mâine? Care va fi impactul copilăriei pe care o trăiesc, în viitor, peste două sau trei decenii?  Care va fi entuziasmul cu care își vor trăi viața? Oare nu se vor plictisi cu același stil de viață care nu va mai ascunde niciun mister la un moment dat, fiind un perpetuum ”anotimp”,  fără o schimbare superioară?