Despre așteptare la români


asteptare-trista_f2041744ff490b

M-am trezit în această dimineață cu cheful de a scrie. N-am mai scris de ceva timp un articol, iar azi, mi-a căzut cu tronc ideea. Dar despre ce să scriu? Ei bine, îmi vine-n minte un cuvânt cheie: așteptarea. Suntem o nație a cărei realizări sunt condiționate de realitatea acestei expresii: AȘTEPTARE. Un exemplu la îndemână e faptul că am nevoie să-mi gătesc dar aștept să-mi vină cheful de a pleca la cumpărături. Probabil că cei din lumea anglo-saxonă nu-și întreprind acțiunile necesare supraviețuirii după chef și alte asemenea, ci, pur și simplu, acționează, în virtutea unei discipline articulate de-a lungul sutelor, poate miilor de ani, disciplină care i-a ajutat să poarte, să câștige și să stabilească colonii dincolo de granițele țării mamă.

Dar, cum nu sunt anglo-saxon ci un latin din Balcani care e tentat să negocieze totul, stau acum și scriu deși mi-e foame, dar aștept să vină cheful de a ieși din dormitor și a intra în bucătărie, apoi, de a ieși din bucătărie și a intra pe hol, pentru a putea ieși pe ușă afară la cumpărături, apoi a mă întoarce și a mă apuca de gătit.

Așteptarea la români e o realitate istorică și psihologică. Ne-am deprins cu ea și plecăm capul mai mult sau mai puțin voit la ideea așteptării, asemeni unor sclavi ce nu au alternative, lor rămânându-le doar acceptarea dictatelor date de stăpâni.

În vremea dictatului ceaușist românii așteptau mai mult sau mai puțini la cozile din fața magazinelor alimentare, a celor ce comercializau butelii, în fața birourilor indivizilor ce le repartizau apartamente etc.

Astăzi așteptăm tăcuți să luăm un aviz, o autorizație, un documentt emis de vreo primărie. Așteptăm botoși polițistul care comite un abuz și ne scrie pe nedrept o amendă. Așteptăm…

N-avem în noi structură de revoluționari să reacționăm potrivit cu acțiunile întreprinse. Sunt curios cum se va termina filmul live Roșia Montană… Sunt convins că politichienii nu sunt speriați de manifetările de la Piața Universității și nici cele din Roșia Montană. Orice decizie va fi luaată funcție de interesele și influențele venite din exteriorul României.

În rest… așteptăm să ne fie mai bine, să vină investitorii europeni, chinezi etc.  Că pe americani i-am așteptat, dar i-am așteptat degeaba, că m-are brânză n-au făcut. Aaaa. Mă scuzați! Ba da: au tăiat cu barda din pensii și salarii la vocea FMI-ului și acțiunea lui Băsescu, că de Boc nici nu poate fi vorba. Apropo de americani: mă bucur că acum, au și ei de așteptat…viza. Noi așteptăm ca ei s-o scoată, iar ei așteaptă s-o primească. Îmi va părea comic interogatoriul primit de americani din partea Poliției de frontieră române: de ce ați venit în România? Durata șederii pe teritoriul României? etc etc. De fapt, foarte corect! N-or fi ei feții frumoși cu stea în frunte ai omenirii!

Una peste alta, am așteptat în timp ce am scris aceste rânduri și mi-a venit cheful să mănânc. Poftă mare să-mi fie!

Cu sufletul în așteptarea iubirii


asteptare iubirii

Sunt singur. Cu sufletul în așteptare. În așteptarea iubirii. A unei iubiri veritabile care să înceapă aici și să nu se mai sfârșească…Ultima mea iubire a început pe Feisbuk, a continuat în Parcul Chindia din Târgoviște, acum mai bine de un an și jumătate și s-a sfârșit, recent, tot pe Feisbuk, unde mi-a spus adio… Încă sufăr, dar va trece. Nu doar natura are perioadele ei. Și viața are anotimpurile ei. Acum e o iarnă geroasă ce nu va ramâne, din fericire, așa. Am mai trecut pe strada aceasta îngustă și întunecată a despărțirii. Nimic nu e nou. Decât persoana pe care am iubit-o. Suferința e aceeași. Are același gust. Și aproape aceeași intensitate. Aceeași senzație și părere de rău. Am impresia că experimentez nu doar consumismul de produse cumpărate ci și acela al suferinței. Experiența mă ajută ca, pe fondul negru al vieții mele să nu mai folosesc culori întunecate. Mă străduiesc să folosesc culori calde, deschise și optimiste. Încet, încet, peisajul se înseninează. Negrul se estompează. Noaptea se consumă. Dimineața trebuie să-și trimită soarele pe cerul vieții mele. Până atunci, admir bolta întunecată pe care sclipesc stelele.      

Așteptările noastre


tinta

Nu știu cum sunt ceilalți. Dar noi suntem un popor al așteptării. Ca să se întâmple ceva, așteptăm salariul și pensia. Ajutorul de șomaj și alocația. Așteptăm ziua noastră, Moș Nicolae și Moș Crăciun. Zilele libere și concediul. Așteptăm ziua de mâine și săptămâna următoare. Luna viitoare și anul nou. Așteptăm alegerile, parlamentarii, Guvernul și Președintele României să facă ceva pentru noi. Pomana și favoarea lor. Inițiativa vecinului, pentru a-l imita, apoi ne urnim să facem ceva.

Supralicităm așteptarea din exterior, a unui ”prea mult” de la alții și ”prea puțin” de la noi. E drept, Îl mai includem și pe Dumnezeu în procesul acesta lung al așteptării, în special când ne este foarte greu, în rugăciuni lacrimogene și patetice, instabile și fluctuante, în perioade de criză profundă, de momente fără soluții și fără viziune.

Muncim prea puțin pentru ceea ce dorim. Fără pasiune și fără entuziasm. Și așteptăm schimbarea și ieșirea dintr-o situație din afara noastră și nu din noi. În perioada de criză socială comunistă am așteptat americanii. Și n-au venit! Acum e criză și așteptăm să treacă criza. Și mă tem că nu va trece! Nu avem curajul de a ne lua la harță cu existența pe ringul realității și de a-i da un KO imprevizibil așteptării de la alții. Prin idei noi și drumuri noi. Printr-o mai multă implicare personală și, implicit, pentru mai multe rezultate.

Bine spune Scriptura că suntem angajați în criticism, într-unul care nu ne vizează bârna propriei persoane, ci luăm la cătare paiele celuilalt.

Fie-ne schimbarea rapidă!