Fenomenul Pitești…la mare


fenomenul pitesti

Dimineață. Devreme. Întins cu burta și cu ochii-n sus, pe cearceaful purpuriu, admiram cerul. Era de-un albastru infinit, splendid, cu o nuanță ce semăna parcă cu cea de pe Biserica mănăstirii ordodoxe din Voroneț. Era excelent ca fond al unei hârtii imaginare pe care vroiam să scriu cu litere, de asemeni, imaginare, gândurile înmuiate în călimara cu cerneală neagră, despre litoralul românesc unde ajunsesem în dimineața zilei de 3 august a.c., printre gogoși și porumbi fierți cărora li se făcea reclamă excesivă și agasantă, printre prosoape și turiști, în stațiunea unde reușisem să negociez un preț bun pentru o cameră, în Eforie Sud, aproape de plajă, la casa unei familii fără ”figuri în cap” și așteptări nerealiste.

N-am mai scris despre litoralul încremenit parcă în proiect, ca să preiau ideea unui scriitor preferat – Gabriel Liiceanu. Am preferat să citesc pe fondul acesta albastru rândurile unei cărți – Fenomenul Pitești – o insulă a ororii absolute din Gulagul autohton în perioada anilor 49-52, așa cum a fost înțeles de regretata personalitate aflată în exil, la Paris, Virgil Ierunca, în cartea publicată la editura Humanitas.

Fascinantă dar cutremurătoare, dezgustătoare dar totodată plină de savoarea unui conținut veritabil ce o transformă într-o mare FILĂ din Istoria României recente, o carte ce luptă împotriva pierderii adevăratei memorii, implicit împotriva atrofierii simțului realului dintr-un prezent continuu de după lovitura de stat din 89 ce parcă a încercat să mascheze realitatea anilor unui regim imbecil și imbecilizator ce-a încercat în diversele pușcării de la Gherla, Aiud, Râmnicul Sărat, Târgu Ocna, Jilava etc., culminând cu Piteștiul, să ucidă structura psihică, spirituală și intelectuală a unei Românii ce părea fără viitor și fără ieșire din imensul lagăr ce se întindea între granițele țării, prin impunerea unei filosofii create și impuse de minți atee precum Marx, Lenin sau Stalin.

Citind această carte aflii despre realitatea ororii absolute, sadismul urcat la superlativul cutremurător al umanității cu față de bestie, emblematic fiind un anume Țurcanu despre care mă întreb dacă poate exista o bestie umană mai feroce ca el?

Citind această carte ai mari șanse să apreciezi prezentul din perspectiva libertății de expresie și acțiune. Prin contrastul izbitor produs de realitatea penitenciarelor politice și cea în care trăim, probabil vei începe să apreciezi perna și patul pe care dormi, liniștea necurmată a nopții, somnul netulburat de acțiunile diabolice ale unor ființe umane ce-au acceptat să coboare la subsolul umanității, sau, mai bine spus, la nivelul lipsei totale de umanitate.

M-am întrebat care regim totalitar a fost mai crud? Nazismul, sau comunismul. Aleg comunismul prin aceea că acest ”model” a ucis pe modelul picăturii chinezești, comparativ cu celălalt care mai extermina ființe umane și fără prea multă suferință.

Anunțuri

„Sunt extrem de supărat pe Biserica Ortodoxă Română”


patriarhul_daniel_35001200

„Când cineva dorește să instaureze un monopol, acel cineva, indiferent că se numește preot, manager, ori corporație comite un abuz. Să facem un exercițiu cinic de imaginație. Trăim, noi toți ceilalți, în afară de Biserică Ortodoxă, într-un stat care ne jecmănește prin taxe și impozite, ne spoliază de fiecare bănuț pe care îl câștigăm prin muncă. În această configurare laică a statului modern român, Biserica Ortodoxă Română și celelalte biserici sunt considerate din punct de vedere strict legat ca niște SRL-uri. Adică, din momentul în care ei produc plus valoare din punct de vedere economic, iar Biserica Ortodoxă are agenție de turism, post de televiziune, în momentul în care fiecare preot e obligat să participe cu taxa fixă la bunăstarea imperiului numit ortodoxia românească, în momentul care tu instaurezi monopol pe naștere, nuntă sau moarte nu se mai poate vorbi de har. Cum se poate să-mi ceri taxa pentru că eu vreau să mă botez tradițional, să-mi ceri șapte milioane pe o cununie când eu poate câștig patru milioane? În momentul în care mor, că nu am ce să fac, și tu încerci să pui monopol și pe mierleală ăla nu e har.” (libertatea.ro)

Acestea sunt cuvintele lui Oreste Teodorescu privind Biserica Ortodoxă Română, cuvinte ce mi s-au părut adevărate. Mai multe detalii aici.

De ce se-agita Biserica Ortodoxa Romana…?


SERGIU NICOLAESCU - DECES

A murit marele regizor Sergiu Nicolaescu. Mass-media e plina pana la refuz cu numele, viata si opera maestrului. Toti vorbesc despre Sergiu Nicolaescu. Pana aici nicio dilema. Dar de ce se agita Biserica Ortodoxa Romana in preajma mortii lui Sergiu Nicolaescu?  De ce cauta rating prin a se oferi sa sponsorizeze inmormantarea „clasica” a trupului neinsufletit a marelui profesionist si nu cauta un om sarac ce tocmai a decedat si care nu-si permite tam-tamul de inmormantare ortodox autohton si intentioneaza sa sponsorizeze inmormantarea unui om potent financiar?

La Târgoviște


Azi am fost într-o scurtă vizită la Târgoviște, orașul care-mi trezește cu nostalgie câteva amintiri… Am vizitat Complexul național Muzeal ”Curtea Domnească” cu biserica paraclis, ruinele palatului și turnul, monumente din secolul al XV-lea. Pe fondul albastru al cerului, Turnul Chindiei – emblema orașului Târgoviște – ridicată de Vlad Dracul, tatăl deja celebrului Vlad Țepeș, se arăta semeț în această toamnă neobișnuit de caldă și de senină și-mi aducea aminte de o fotografie, dintr-o carte veche, unde am văzut pentru prima dată acest monument istoric care mi-a suscitat interesul.

Deși am fost în repetate rânduri aici, azi a fost pentru prima dată când am urcat cele 120 de trepte ale turnului. A fost o experiență plăcută.

Din turn, orașul Târgoviște arată cam așa:

Pentru pasionații de carte veche, dacă vizitați orașul Târgoviște, nu ratați Muzeul tiparului și a cărți vechi românești pentru a vedea copiile unor celebre cărți vechi românești precum Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (1673), Cazania lui Varlaam, (Iași, 1643), Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, sau Istoria Imperiului Otoman, (1756) de același Cantemir.

Reflecții de duminică seara


Duminică seara am ieșit în Parcul Herăstrău. Canicula s-a băgat la somn iar plimbarea pe care am făcut-o a fost o reală plăcere.

În apropierea unei alei, pe o pânză, era proiectat un film. Unul românesc, care mi-a reamintit de anii copilăriei: ”Amintiri din copilărie”. Dacă pe atunci priveam filmul cu ochii mari ce abia descopereau lumea, acum am privit diferit, dintr-un alt unghi, pelicula amintirilor lui Creangă. Am urmărit cu invidie simplitatea vieții oamenilor contemporani cu Creangă. Ei nu aveau atâtea ocupații cronofage ca noi. Nu aveau radio, televizor, calculator, ipod sau telefon mobil. Oamenii de atunci gravitau în jurul realităților simple: familia, munca, biserica, școala, strângerile de sărbătoare sau iarmarocul.

Viața noastră este atât de complexă! Pe lângă ocupațiile pe care le aveau și oamenii de acum două secole, noi ne complicăm existența încărcându-ne viața cu-atâtea lucruri față de care devenim roboți, ne legăm precum un magnet de o bucată de metal, încât mă întreb dacă mai suntem ființe umane sau robi programați ai lucrurilor? Mă întreb dacă ne mai rămâne timp pentru meditație sau rugăciune, pentru interacțiuni de calitate cu apropiații, dacă mai acordăm suficient timp pentru ceea ce are importanță? Din supermarket ne cumpărăm atâtea sortimente de bunuri de consum! În casă avem atâtea chestii! Mașina noastră are atâtea opționale! De fapt, cred că trăim într-un context în care, chiar dacă am dori să ne simplificăm viața, să ne debarasăm de lucrurile mai mult sau mai puțin utile cu care ne-am accesorizat viața, nu am putea. Fiindcă am realiza că, viața trăită fătă tv, calculator, telefon sau mașină, tinde să fie imposibilă.

Viața noastră se desfășoară atât de rapid! Îmi amintesc că acum 10 ani, când internetul era o chestiune încă greu accesibilă, corespondam și așteptam cu nerăbdare să primesc răspunsul la scrisori. Acum scriu fără pasiune e-mailuri și nu mai trăiesc așteptarea răspunsului la e-mail. Mă întreb spre ce ne îndreptăm? Unde va ajunge societatea umană cu stilul ei alert?     

Ce-ar fi dacă Hristos s-ar întrupa din nou?


Făcând abstracţie de Apocalipsa, care ne vorbeşte despre revenirea lui Isus Hristos, nu pentru mântuire ci pentru judecată, o întrebare recentă i-a dat minţii mele de lucru: Ce-ar fi dacă Hristos s-ar întrupa din nou? De data aceasta să nu se mai nască în naţiunea iudaică, „ai Săi” să fie acum expresia ce ar legitima „neamurile”, poate chiar poporul român. Să nu se mai întrupeze pentru mântuirea umanităţii ci pentru a trăi ca o persoană implicată în societate, comunitate, familie, biserică etc. Oare în ce biserică ar dori să fie membru?

Discutam cu o persoană a cărei confesiune e diferită de cea (neo)protestantă şi, adresându-i ultima întrebare, nu a ezitat să spună că El ar alege să fie membru într-o biserică aparţinătoare confesiunii ei. Adresându-mi mie însumi această întrebare, am ezitat să-mi răspund prin a-mi spune că El ar alege o biserică neoprotestantă. Şi asta pentru că e atâta neiubire, irelevanţă şi impersonalism în bisericile noastre! Nu cred că Isus ar fi atras să aleagă o Biserică în care impersonalismul ocupă locurile odată cu oamenii, ci ar alege o Biserică în care iubirea ar constitui argumentul forte al alegerii. Cu siguranţă nu ar dori să opteze pentru nişte forme fără fond sau pentru un ritual în favoarea conţinutului autentic, relevant fiinţei umane. Asemeni, l-ar lăsa rece creştinii de duminică, liderii religioşi care nu transmit mesajul fundamental al creştinismului, mântuirea prin moartea şi învierea Sa şi grimasele „sfinte”, actorii bisericilor ce „produc” piesele de teatru numite servicii divine denumite altfel programe ce fac obiectul unei tradiţii (neo)protestane încă nescrise. Ce, numai ortodocşii să aibă Sfânta tradiţie? Şi noi avem nevoie de tradiţii pe care să le îndeplinim. Şi, asemeni, avem cuvântul sfinţenie în vocabularul nostru, cuvânt pe care trebuie să-l asociem cu ceva fiindcă aşa ne îndeamnă Dumnezeu, să fim sfinţi pentru că El e sfânt. Dar noi cum suntem? Şi, dacă tot nu reuşim asta, măcar să asortăm acest cuvânt de altceva decât fiinţa noastră. Avem nevoie de tradiţii să putem reduce la tăcere vocea interioară care ne spune că trebuie să facem ceva real pentru suflet nostru, ceva ce provine din grecescul metanoia, nu numai să bifăm la capitolul lucru mecanic necesar efectuării unor acţiuni practice spirituale. Avem nevoie de fapt de tradiţii ca să putem să ne adormim conştiinţa cu ceea ce am realizat şi inclus în interiorul dimensiunii spirituale, fără să vedem că ceea ce realizăm e un balon cu oxigen pe care îl umflăm şi, la contactul cu ceva ascuţit, balonul se va sparge fără a mai păstra decât o bucată de material în care a fost cândva „oxigenul”, mult gaz eliberat în atmosferă şi atât.

Mă mai întreb asemeni profesorului de istorie Jean Delumean din cartea În aşteptarea zorilor, dacă „am intrat oare într-o epocă a transcendenţei fără Dumnezeu?” sau „va muri creştinismul?”