La 30 de ani de la ”revoluție”


revolutie digi

(sursa foto: Digi24)

Așa numita revoluție m-a prins acasă, în Bucovina natală, la Siret. Eram copil: aveam aproape 7 ani și eram proaspăt intrat în clasa întâi. Era seara, în jurul orei 21:00 cred, când mama urmărea la televizorul alb-negru din sufrageria apartamentului din strada Carpați, evenimentele ”revoluției”. Îmi amintesc de ieșirea lui Nicolae Ceaușescu din TAB cu deja celebra sa căciulă pe care a pus-o pe cap imediat ce a coborât din vehicul și cam atât. Nu am rămas în fața teveului pentru că m-am dus la culcare în domitor.
În acel decembrie, pe străzile orașului Siret era liniște. Nu s-a simțit nicio revoluție. Habar nu am dacă toți siretenii știau de ultima mare știre: prinderea și apoi mitralierea cuplului Ceaușescu din ziua de Crăciun. Liniște a fost și după înmormântarea cuplului Ceaușescu, când, de-a lungul anilor, au fost puse lacăte pe ușile mai multor întreprinderi – IMIL, fabrica de covoare, fabrica de lapte sau fabrica de tricotaje. Siretenii nu au protestat. Au asistat pasiv cum li se suflă locurile de muncă de sub nas și apoi au fost nevoiți să plece în alte orașe din România sau peste hotare în căutarea sensului economic pierdut, iar clădirile fabricii de covoare din Siret, spre exemplu, seamănă cu niște cranii uriașe, dreptunghiulare și cu mai mulți ochi negri static ce întâlnesc privirile mai mult sau mai puțin mirate ale trecătorilor ce privesc ruinele unuia din simbolurile cândva vii ale orașului Siret.
Atunci nu înțelegeam aproape nimic din ce se întâmpla, cum nici majoritatea românilor nu știau ce se întâmplă cu adevărat și nu iși imaginau că acel decembrie 1989 era începutul jafului României în urma căruia au fost închise, distruse, vândute la fier vechi, maltratate, peste 1200 (!!!) de întreprinderi mijlocii și mari… România a rămas singura țară din lume care-și plătise datoria externă către FMI și avea șanse reale să devină o țară independentă, suverană și necontrolată de occident…
Trăiesc cu speranța că Autostrada Siret-Suceava-Ploiești va deveni peste câțiva ani o realizare a dreptei proaspăt (re)ajunsă la guvernare, iar parcul industrial de la vama cu Ucraina va prinde viață, iar Siretul va recupera puțin din statutul de altădată…
Mai sper ca această clasă politică de la putere să gândească politici economico-fiscale predictibile, să dea drumul la investițiile cruciale necesare în România – autostrăzile și să creeze astfel atractivitate pentru invetitorii străini dar și diaspora care deține capital suficient pentru construcția de companii noi în România…

La Restaurantul Paul’s Select din Bucovina


 

paul

Săptămâna trecută am fost din nou în Bucovina, la Rădăuți. Pentru a doua oară am servit cina la restaurantul d-lui Paul Kisczuk care-i poartă numele – Paul’s select. Dl Paul întâmpină personal clienții care-i calcă pragul .
În aparență omul nu are nimic special. Nu iese în evidență prin nimic strident care ți-ar putea confisca privirea. Este modest și nu epatează prin nimic. Dar în câteva minute nu ai cum să nu-i remarci stilul original prin care te abordează, simțul umorului de înaltă clasă și buna dispoziție pe care-o vezi în priviri și care te molipsește.
Am dorit să-i cunosc povestea de viață și Paul mi-a spus că provine dintr-o familie de polonezi, părinții lui fiind actori de circ, el însuși fiind artist vocal și organist. Este mândru că restaurantul este fondat în primele luni din anul 1990 și că la începuturi își delecta musafirii cu reprezentații de cabaret, circ și iluzionism.

pizza paul s
Am comandat o pizza ”Salsiccia Funghi” cu sos de roșii, mozzarella, ciuperci și cârnaț tradițional care mi-a plăcut enorm: blatul nici gros, nici subțire, bine coaptă și bine asortată cu sosyl de roșii dulce pe care l-am comandat, de asemeni. Prețul și calitatea pizzei m-au făcut să-mi spun că și data viitoare cânt voi reveni în Bucovina, la Rădăuți, voi trece din nou pragul restaurantului d-lui Paul Kisczuk.
Pentru detalii și programări consultați site-ul http://www.paulselect.ro

Produse din Bucovina, la București


carne

Probabil, nu sunt singurul căruia îi place să consume produse din carne. Probabil, nu sunt singura persoană sătulă de atâtea ”cauciucate” existente pe rafturile supermarketurilor. Probabil nu sunt singurul care a căutat produse din carne cât mai apropiate de cele existente în urmă cu 20-30 de ani, acele produse ”cu gust”, asemeni celor făcute în preajma sărbătorilor de Crăciun când se tăia porcul și se făceau diverse specialități tradiționale din carne.

Mi-e foarte clar: în sudul României NU EXISTĂ PRODUSE DIN CARNE ”CU GUST”. Din această cauză, am căutat și am găsit produse cu gust, aduse din Bucovina, fabricate de Raitar și Rogelya, la Carrefour. Desigur, nu sunt singurii producători din Bucovina… Mi-ar plăcea să găsesc și produse Killer.

Motivația acestei postări rezidă în faptul că, mi-ar plăcea ca vitrina frigorifică a acestor producători să aibă mai mulți bucureșteni fideli acestor produse, astfel încât să mă asigur că afacerea aducerii acestor produse în București să aibă viitor și, implicit, să le pot găsi mereu…proaspete.

POEZIE INTERZISĂ PE FACEBOOK!


vadim

Linkurile ultimelor mele postări pe blog au fost interzise/blocate la publicare pe Facebook:
ULTIMUL SONET A LUI CORNELIU VADIM TUDOR DIN LUMEA DE DINCOLO

Dragi români, vă spun adio;
Îmi pare rău că am murit,
Acum, când Țara Românească,
Cea Mare, nu s-a resfințit…

Regret că după Păunescu,
Tocmai acum mi s-a sfârșit,
Și plec lăsând o Țară goală,
Fără VISUL împlinit.

Regret că nu v-am lăsat un Frate
Să ducă VISUL mai departe,
Să facă România Mare
Și s-o-nalțe către astre!

Mă duc, mă duc la Judecata
Cea zugrăvită pe pereții
Mănăstirii-n Bucovina
Pe care-o taie hrăpăreții…

Vă mulțumesc că ați venit,
Așa de mulți la căpătâiul
Unui om ce la sfârșit
Pierdut-a cursa pentru-ntâiul…

(Sper că toată lumea a înțeles că este un sonet imaginat)

Ultimul sonet a lui Corneliu Vadim Tudor din lumea de dincolo


vadim tudorr

Dragi români, vă spun adio;
Îmi pare rău că am murit,
Acum, când Țara Românească,
Cea Mare, nu s-a resfințit…

Regret că după Păunescu,
Tocmai acum mi s-a sfârșit,
Și plec lăsând o Țară goală,
Fără VISUL împlinit.

Regret că nu v-am lăsat un Frate
Să ducă VISUL mai departe,
Să facă România Mare
Și s-o-nalțe către astre!

Mă duc, mă duc la Judecata
Cea zugrăvită pe pereții
Mănăstirii-n Bucovina
Pe care-o taie hrăpăreții…

Vă mulțumesc că ați venit,
Așa de mulți la căpătâiul
Unui om ce la sfârșit
Pierdut-a curs-a pentru-ntâiul…

(Sper că toată lumea a înțeles că este un sonet imaginat)

33% REDUCERE la cartea Din Paradis, în deșert


-33%

Fiindcă știu că unii din voi vă doriți demult să intrați în posesia cărții mele, Din Paradis, în deșert, dar bugetul nu vă permite, în perioada 1 octombrie – 4 octombrie a.c. doresc să facilitez achiziționarea unei cărți și vă ofer un discount de 33% la cumpărarea unei cărți. Astfel, prețul cărții se reduce de la 14,9 lei la doar 9,9 lei + taxele poștale !!! STOC LIMITAT!!!

Comercializez cartea și în formula 3 + 1 GRATIS!!!

Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

coperta cartea mea

Pentru a continua tradiția după-amiezelor de miercuri, redau un nou fragment din această carte:

Paradisul studenției mele

A fost un paradis atipic. Comparat cu paradisul dăruit de Dumnezeu lui Adam și Evei, gândit inițial cu o durată nedeterminată, paradisul studenției mele avea o „izgonire” programată: la sfârșitul studiilor.
A fost paradisul comediei, al clipelor hazlii trăite cu diversele personaje ce mi-au fost colegi.
A fost paradisul îndrăgostirilor și al despărțirilor. Cu atâtea femei în proximitatea ta, ca tânăr bărbat în devenire, puteai rămâne imun?
Râd și acum când îmi amintesc acea perioadă.
Evidențiez secvențele emblematice, folosindu-mă de câteva personaje:

Radu Popa. Venea din Ardeal. A fost unul din colegii mei de cameră. Primele amintiri cu el se leagă de niște oale. Pe unul din rafturile destinate cărților, Radu Popa își etalase taciturn un set de oale. De la cea mai mică – pesemne proiectată să joace rolul unui ibric pentru ceai sau cafea, până la cea mai mare – puteai găti în ea suficientă ciorbă pentru toți colegii de cameră.
Nu era un om rău. Se enerva și se urnea greu din loc. Era, oarecum, asemeni mie: o pasăre măiastră nocturnă. Când majoritatea studenților dormea, el studia cărțile necesare elaborării lucrărilor premergătoare examenelor.
La cursuri, avea multe întrebări. Avându-l pe Radu în sală, profesorii nu aveau o misiune ușoară. Cursurile profesorilor se transformau, de la simple expozeuri, într-un soi de dezbateri, provocate de întrebările imprevizibile ale studentului Radu Popa, care-și vântura două degete, pentru a semnala, frecvent, că „am o întrebare”. Semănau cu dezbaterile politice televizate ce au ca protagoniști reprezentanți ai diverselor partide politice.
Gestul ridicării celor două degete, completat de semnalarea verbală a dorinței de a chestiona profesorul, de-acum exasperat de-atâtea neclarități și dubii, l-a transformat pe Radu într-un comic. Unul de situație, dar și de caracter. Era interogatorul de serviciu. Oricât de clar și de plenar gândită era expunerea, Radu Popa avea întrebări. După un oarece timp, te pufnea râsul instant privindu-l pe Radu cu degetele ridicate, în așteptarea acceptului de adresare a unei noi întrebări.
După o noapte de nesomn, dimineața, înainte de a se deplasa la cursuri, cu ticsitul „autobuz-conservă” al liniei „178” sau „601”, Radu Popa obișnuia să „testeze” dacă șosetele mai puteau fi purtate. Le mirosea. Pur și simplu le mirosea. Dacă le lua tot pe alea, îl auzeai cu de-acum celebrul „mai merg o tură”.
Că veni vorba de vestimentație, nu știu dacă devenea nostalgic după anii regimului comunist. Dar, probabil, „cel mai iubit fiu al poporului”, Nicolae Ceaușescu, îi trezea o doză consistentă de nostalgie: el purta o șapcă ceaușistă. Diferența o făcea poziția purtării șăpcii, fără cozoroc în față, ci la spate, asemeni unui jucător de baschet din campionatul american.
Nu pot să uit clipa când, nemulțumit de cum îmi îndeplineam sarcinile de serviciu atunci când îmi venea rândul la curățenie în cameră, ardeleanul devenea un legiuitor ad-hoc și decreta:

– De azi, cine nu dă cu mătura pe jos (pe-atunci aspiratorul era un moft) și nu duce gunoiul, în ziua când este de serviciu, până la miezul nopții, va suporta ca pedeapsă aterizarea coșului de gunoi în patul său.

Zis și făcut. Au trecut zilele și, într-una din ele, îmi vine rândul să fac curat în cameră. Uit că sunt de serviciu și, întorcându-mă în cameră după miezul nopții, privesc oripilat coșul de gunoi răsturnat pe cearșaful patului meu. Nu mă înfurii. Remediez situația neplăcută prin a duce gunoiul afară. Dar, asemeni unui jucător de counter strike, aștept ziua când stimabilului coleg Radu Popa îi va veni rândul la curățenie. Ca prin minune, în acea zi, el uită că trebuie să se ocupe de camera, și, surpriză! Roata s-a întors! Privește, cu ochii mari, tăcut, deja enervat, coșul albastru răsturnat pe lenjeria sa de pat. Se descarcă prin a-mi lua șlapii și a-i arunca pe geam.
Într-o altă împrejurare, dimineața, grăbit să-mi beau ceaiul cu ceva pâine și salam cu muștar, pentru a nu întârzia la cursuri, fug repede-repede la toaletă și revin, cu aceeași viteză. Mă așez la masă și dau să iau o gură de ceai. Mă opresc, asemeni unui om lovit de o bâtă în moalele capului. Am lăsat ceaiul dulce și l-am găsit sărat. Radu Popa îmi băgase un pumn de sare și zâmbea pe sub mustăți. Dar nu m-am lăsat dator. Într-o situație identică, într-o altă zi, ardeleanul grăbit uită de ceai, fuge la toaletă și se întoarce. Constată că ceaiul său e sărat. Sărat bine. Îi băgasem sare cu dobânda aferentă.
Ștrandul Crângași era aproape de cămin. Am prins șmecheria cum și când să intrăm fără să plătim bilet: prin gardul care avea o gură generoasă, după miezul nopții. Nici nu știai care cu care ești, lângă cine stai și câți oameni sunt. Era semi-întuneric și-ți dădea impresia că ești undeva, într-o poiană. Radu era și el cu noi, o mână de colegi ce ne-am îndemnat și-am tras unii de alții pentru a merge la ştrand, în acel miez de noapte imprevizibil. Nici bine nu ajungem, că Radu sare „cap” în bazin. Și iese la suprafață cu fruntea și nasul julit, asemeni unui personaj, cu chipul urât, din Star Trek.

Alex Dorin, bucovinean de-al meu, merită pomenit. Am fost colegi de cameră. Era un băiat îngrijit, ce nu testa gradul de prospețime al ciorapilor după miros, ci după „numărul orelor de funcționare”, ca la avioane. Somnul „de frumusețe” era respectat, de parcă era încă bebeluș, iar punctualitatea era punctualitate.
Diminețile erau foarte stresante și totodată enervante pentru Alex. Devenise o tradiție ca dimineața să-i adresez veșnica și exasperanta întrebare: „ce cursuri avem azi/ce curs avem acum?” S-a ajuns până într-acolo încât, vecinii de peste drum de palier – ardeleni amândoi – exasperați de glasul meu baritonal ce repeta aceeași întrebare matinală cu volum ridicat, să pună, când și când, pe gaura din tocul ușii prin care trecea firul radio-ului cu circuit închis, câte o petardă ce bubuia în cameră.
Tot în tradiția camerei 114, în care am locuit pe toată perioada studenției, în patul insuficient de lung, degustam din pachetele cu mâncare venite de acasă. Personal dădeam iama în prăjiturile și plăcintele primite de Alex, iar el se vedea nevoit să-mi frâneze viteza de înfulecare a lor exclamând „ușor, ușor!” Dar, când veneau pachetele mele, îi lăsam pe toți să deguste.
Țin minte că, odată, Alex a făcut (…)