Produse din Bucovina, la București


carne

Probabil, nu sunt singurul căruia îi place să consume produse din carne. Probabil, nu sunt singura persoană sătulă de atâtea ”cauciucate” existente pe rafturile supermarketurilor. Probabil nu sunt singurul care a căutat produse din carne cât mai apropiate de cele existente în urmă cu 20-30 de ani, acele produse ”cu gust”, asemeni celor făcute în preajma sărbătorilor de Crăciun când se tăia porcul și se făceau diverse specialități tradiționale din carne.

Mi-e foarte clar: în sudul României NU EXISTĂ PRODUSE DIN CARNE ”CU GUST”. Din această cauză, am căutat și am găsit produse cu gust, aduse din Bucovina, fabricate de Raitar și Rogelya, la Carrefour. Desigur, nu sunt singurii producători din Bucovina… Mi-ar plăcea să găsesc și produse Killer.

Motivația acestei postări rezidă în faptul că, mi-ar plăcea ca vitrina frigorifică a acestor producători să aibă mai mulți bucureșteni fideli acestor produse, astfel încât să mă asigur că afacerea aducerii acestor produse în București să aibă viitor și, implicit, să le pot găsi mereu…proaspete.

Anunțuri

POEZIE INTERZISĂ PE FACEBOOK!


vadim

Linkurile ultimelor mele postări pe blog au fost interzise/blocate la publicare pe Facebook:
ULTIMUL SONET A LUI CORNELIU VADIM TUDOR DIN LUMEA DE DINCOLO

Dragi români, vă spun adio;
Îmi pare rău că am murit,
Acum, când Țara Românească,
Cea Mare, nu s-a resfințit…

Regret că după Păunescu,
Tocmai acum mi s-a sfârșit,
Și plec lăsând o Țară goală,
Fără VISUL împlinit.

Regret că nu v-am lăsat un Frate
Să ducă VISUL mai departe,
Să facă România Mare
Și s-o-nalțe către astre!

Mă duc, mă duc la Judecata
Cea zugrăvită pe pereții
Mănăstirii-n Bucovina
Pe care-o taie hrăpăreții…

Vă mulțumesc că ați venit,
Așa de mulți la căpătâiul
Unui om ce la sfârșit
Pierdut-a cursa pentru-ntâiul…

(Sper că toată lumea a înțeles că este un sonet imaginat)

Ultimul sonet a lui Corneliu Vadim Tudor din lumea de dincolo


vadim tudorr

Dragi români, vă spun adio;
Îmi pare rău că am murit,
Acum, când Țara Românească,
Cea Mare, nu s-a resfințit…

Regret că după Păunescu,
Tocmai acum mi s-a sfârșit,
Și plec lăsând o Țară goală,
Fără VISUL împlinit.

Regret că nu v-am lăsat un Frate
Să ducă VISUL mai departe,
Să facă România Mare
Și s-o-nalțe către astre!

Mă duc, mă duc la Judecata
Cea zugrăvită pe pereții
Mănăstirii-n Bucovina
Pe care-o taie hrăpăreții…

Vă mulțumesc că ați venit,
Așa de mulți la căpătâiul
Unui om ce la sfârșit
Pierdut-a curs-a pentru-ntâiul…

(Sper că toată lumea a înțeles că este un sonet imaginat)

33% REDUCERE la cartea Din Paradis, în deșert


-33%

Fiindcă știu că unii din voi vă doriți demult să intrați în posesia cărții mele, Din Paradis, în deșert, dar bugetul nu vă permite, în perioada 1 octombrie – 4 octombrie a.c. doresc să facilitez achiziționarea unei cărți și vă ofer un discount de 33% la cumpărarea unei cărți. Astfel, prețul cărții se reduce de la 14,9 lei la doar 9,9 lei + taxele poștale !!! STOC LIMITAT!!!

Comercializez cartea și în formula 3 + 1 GRATIS!!!

Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

coperta cartea mea

Pentru a continua tradiția după-amiezelor de miercuri, redau un nou fragment din această carte:

Paradisul studenției mele

A fost un paradis atipic. Comparat cu paradisul dăruit de Dumnezeu lui Adam și Evei, gândit inițial cu o durată nedeterminată, paradisul studenției mele avea o „izgonire” programată: la sfârșitul studiilor.
A fost paradisul comediei, al clipelor hazlii trăite cu diversele personaje ce mi-au fost colegi.
A fost paradisul îndrăgostirilor și al despărțirilor. Cu atâtea femei în proximitatea ta, ca tânăr bărbat în devenire, puteai rămâne imun?
Râd și acum când îmi amintesc acea perioadă.
Evidențiez secvențele emblematice, folosindu-mă de câteva personaje:

Radu Popa. Venea din Ardeal. A fost unul din colegii mei de cameră. Primele amintiri cu el se leagă de niște oale. Pe unul din rafturile destinate cărților, Radu Popa își etalase taciturn un set de oale. De la cea mai mică – pesemne proiectată să joace rolul unui ibric pentru ceai sau cafea, până la cea mai mare – puteai găti în ea suficientă ciorbă pentru toți colegii de cameră.
Nu era un om rău. Se enerva și se urnea greu din loc. Era, oarecum, asemeni mie: o pasăre măiastră nocturnă. Când majoritatea studenților dormea, el studia cărțile necesare elaborării lucrărilor premergătoare examenelor.
La cursuri, avea multe întrebări. Avându-l pe Radu în sală, profesorii nu aveau o misiune ușoară. Cursurile profesorilor se transformau, de la simple expozeuri, într-un soi de dezbateri, provocate de întrebările imprevizibile ale studentului Radu Popa, care-și vântura două degete, pentru a semnala, frecvent, că „am o întrebare”. Semănau cu dezbaterile politice televizate ce au ca protagoniști reprezentanți ai diverselor partide politice.
Gestul ridicării celor două degete, completat de semnalarea verbală a dorinței de a chestiona profesorul, de-acum exasperat de-atâtea neclarități și dubii, l-a transformat pe Radu într-un comic. Unul de situație, dar și de caracter. Era interogatorul de serviciu. Oricât de clar și de plenar gândită era expunerea, Radu Popa avea întrebări. După un oarece timp, te pufnea râsul instant privindu-l pe Radu cu degetele ridicate, în așteptarea acceptului de adresare a unei noi întrebări.
După o noapte de nesomn, dimineața, înainte de a se deplasa la cursuri, cu ticsitul „autobuz-conservă” al liniei „178” sau „601”, Radu Popa obișnuia să „testeze” dacă șosetele mai puteau fi purtate. Le mirosea. Pur și simplu le mirosea. Dacă le lua tot pe alea, îl auzeai cu de-acum celebrul „mai merg o tură”.
Că veni vorba de vestimentație, nu știu dacă devenea nostalgic după anii regimului comunist. Dar, probabil, „cel mai iubit fiu al poporului”, Nicolae Ceaușescu, îi trezea o doză consistentă de nostalgie: el purta o șapcă ceaușistă. Diferența o făcea poziția purtării șăpcii, fără cozoroc în față, ci la spate, asemeni unui jucător de baschet din campionatul american.
Nu pot să uit clipa când, nemulțumit de cum îmi îndeplineam sarcinile de serviciu atunci când îmi venea rândul la curățenie în cameră, ardeleanul devenea un legiuitor ad-hoc și decreta:

– De azi, cine nu dă cu mătura pe jos (pe-atunci aspiratorul era un moft) și nu duce gunoiul, în ziua când este de serviciu, până la miezul nopții, va suporta ca pedeapsă aterizarea coșului de gunoi în patul său.

Zis și făcut. Au trecut zilele și, într-una din ele, îmi vine rândul să fac curat în cameră. Uit că sunt de serviciu și, întorcându-mă în cameră după miezul nopții, privesc oripilat coșul de gunoi răsturnat pe cearșaful patului meu. Nu mă înfurii. Remediez situația neplăcută prin a duce gunoiul afară. Dar, asemeni unui jucător de counter strike, aștept ziua când stimabilului coleg Radu Popa îi va veni rândul la curățenie. Ca prin minune, în acea zi, el uită că trebuie să se ocupe de camera, și, surpriză! Roata s-a întors! Privește, cu ochii mari, tăcut, deja enervat, coșul albastru răsturnat pe lenjeria sa de pat. Se descarcă prin a-mi lua șlapii și a-i arunca pe geam.
Într-o altă împrejurare, dimineața, grăbit să-mi beau ceaiul cu ceva pâine și salam cu muștar, pentru a nu întârzia la cursuri, fug repede-repede la toaletă și revin, cu aceeași viteză. Mă așez la masă și dau să iau o gură de ceai. Mă opresc, asemeni unui om lovit de o bâtă în moalele capului. Am lăsat ceaiul dulce și l-am găsit sărat. Radu Popa îmi băgase un pumn de sare și zâmbea pe sub mustăți. Dar nu m-am lăsat dator. Într-o situație identică, într-o altă zi, ardeleanul grăbit uită de ceai, fuge la toaletă și se întoarce. Constată că ceaiul său e sărat. Sărat bine. Îi băgasem sare cu dobânda aferentă.
Ștrandul Crângași era aproape de cămin. Am prins șmecheria cum și când să intrăm fără să plătim bilet: prin gardul care avea o gură generoasă, după miezul nopții. Nici nu știai care cu care ești, lângă cine stai și câți oameni sunt. Era semi-întuneric și-ți dădea impresia că ești undeva, într-o poiană. Radu era și el cu noi, o mână de colegi ce ne-am îndemnat și-am tras unii de alții pentru a merge la ştrand, în acel miez de noapte imprevizibil. Nici bine nu ajungem, că Radu sare „cap” în bazin. Și iese la suprafață cu fruntea și nasul julit, asemeni unui personaj, cu chipul urât, din Star Trek.

Alex Dorin, bucovinean de-al meu, merită pomenit. Am fost colegi de cameră. Era un băiat îngrijit, ce nu testa gradul de prospețime al ciorapilor după miros, ci după „numărul orelor de funcționare”, ca la avioane. Somnul „de frumusețe” era respectat, de parcă era încă bebeluș, iar punctualitatea era punctualitate.
Diminețile erau foarte stresante și totodată enervante pentru Alex. Devenise o tradiție ca dimineața să-i adresez veșnica și exasperanta întrebare: „ce cursuri avem azi/ce curs avem acum?” S-a ajuns până într-acolo încât, vecinii de peste drum de palier – ardeleni amândoi – exasperați de glasul meu baritonal ce repeta aceeași întrebare matinală cu volum ridicat, să pună, când și când, pe gaura din tocul ușii prin care trecea firul radio-ului cu circuit închis, câte o petardă ce bubuia în cameră.
Tot în tradiția camerei 114, în care am locuit pe toată perioada studenției, în patul insuficient de lung, degustam din pachetele cu mâncare venite de acasă. Personal dădeam iama în prăjiturile și plăcintele primite de Alex, iar el se vedea nevoit să-mi frâneze viteza de înfulecare a lor exclamând „ușor, ușor!” Dar, când veneau pachetele mele, îi lăsam pe toți să deguste.
Țin minte că, odată, Alex a făcut (…)

A venit iarna…pe bune


iarna

Am rămas nemișcat, cu gura căscată, în dimineața aceasta, privind pe ferestrele dormitorului horele neobosite și alerte ale fulgilor de zăpadă. Gândul mi-a zburat în trecut, la anii copilăriei când vedeam o imagine asemănătoare – a unei ierni în adevăratul sens al cuvântului, cu vântul ce spulbera zăpada de pe acoperișurile gălăgioase ale caselor. Îmi amintesc că într-o astfel de atmosferă mergeam pe jos șapte kilometri zilnic, din satul bunicii până la cel mai apropiat oraș din dulcea Bucovină (Siret), pentru a ajunge la școală și de aici, înapoi, acasă. Simțeam, uneori, că gerul mă taie pe față cu briciul iar vântul îmi biciuiește fața roșie și înghețată până ce fața se anestezia eu nemaisimțind nimic, iar mâinile, înțepenite în mănușile cusute manual de bunica, reușeau cu greu, odată ajunse în clasă, să scrie, după jumătate de ceas de așteptare. Așa am făcut școala primară și gimnaziul. Pe cât era de greu iarna, pe atât era de fascinantă naveta din iernile geroase ce nu se jucau cu temperatura. Astăzi mă amuz privindu-i pe bucureștenii ce se vaită de un grad, două, cu minus. Ei se sperie, eu devin nostalgic privind iarna adevărată ce dansează pe străzile albe cu mașini tăcute.

ROMÂNI, NU VĂ (MAI) VINDEȚI PĂMÂNTUL!!!


teren-arabil

Se spune că odinioară, în timpul războaielor, românii fugeau în păduri, în munții care-i ascundeau de năvălitorii nemiloși.

Astăzi, războiul nu mai este unul militar. Ci economic.

Americanii au atacat Irakul din punct de vedere militar, dar acest atact a avut un substrat economic. Atacul a fost motivat de existența petrolului din acest stat arab.

Ne aflăm într-un plin război economic crud: criză economică, o cifră a șomajului global a cărui scădere este greu de crezut, românii mai au O SINGURĂ ALTERNATIVĂ: pot alerga la țară, la pământ, la peticul de țărână lăsat moștenire de înaintași.

FMI-ul reprezintă un important arsenal al Occidentului în războiul economic contemporan.

Nu mă erijez în liderul vre-unui partid politic, nici al Guvernului sau a Președinției, dar nu am găsit un imperativ mai potrivit ca aceasta: ROMÂNI, PROPRIETARI DE PĂMÂNT, NU VĂ VINDEȚI MOȘIA!

Când șomajul din România va fi la cote alarmante iar bucata de pâine nu va mai putea fi câștigată în stilul clasic al angajatului la stat sau la patron, pământul de la țară va mai rămâne SINGURA ALTERNATIVĂ DE SUPRAVIEȚUIRE.

Dacă veți ajunge să vindeți pământul veți fi nenorociți. Nu veți mai avea unde alerga, asemeni strămoșilor de odinioară din calea cotropitorilor.

Și nu vorbesc în van. În sudul României, italienii, spaniolii și alți străini caută să cumpere sute de hectare comasate pentru afacerile lor agricole. După ce vor cumpăra pământul din sudul României, vor căuta în nord, în dulcea Bucovină.

Chiar dacă va ajunge o insulă în marea de pământ cumpărată de italieni, spanioli și alții, nu voi vinde pământul moștenit.