La 30 de ani de la ”revoluție”


revolutie digi

(sursa foto: Digi24)

Așa numita revoluție m-a prins acasă, în Bucovina natală, la Siret. Eram copil: aveam aproape 7 ani și eram proaspăt intrat în clasa întâi. Era seara, în jurul orei 21:00 cred, când mama urmărea la televizorul alb-negru din sufrageria apartamentului din strada Carpați, evenimentele ”revoluției”. Îmi amintesc de ieșirea lui Nicolae Ceaușescu din TAB cu deja celebra sa căciulă pe care a pus-o pe cap imediat ce a coborât din vehicul și cam atât. Nu am rămas în fața teveului pentru că m-am dus la culcare în domitor.
În acel decembrie, pe străzile orașului Siret era liniște. Nu s-a simțit nicio revoluție. Habar nu am dacă toți siretenii știau de ultima mare știre: prinderea și apoi mitralierea cuplului Ceaușescu din ziua de Crăciun. Liniște a fost și după înmormântarea cuplului Ceaușescu, când, de-a lungul anilor, au fost puse lacăte pe ușile mai multor întreprinderi – IMIL, fabrica de covoare, fabrica de lapte sau fabrica de tricotaje. Siretenii nu au protestat. Au asistat pasiv cum li se suflă locurile de muncă de sub nas și apoi au fost nevoiți să plece în alte orașe din România sau peste hotare în căutarea sensului economic pierdut, iar clădirile fabricii de covoare din Siret, spre exemplu, seamănă cu niște cranii uriașe, dreptunghiulare și cu mai mulți ochi negri static ce întâlnesc privirile mai mult sau mai puțin mirate ale trecătorilor ce privesc ruinele unuia din simbolurile cândva vii ale orașului Siret.
Atunci nu înțelegeam aproape nimic din ce se întâmpla, cum nici majoritatea românilor nu știau ce se întâmplă cu adevărat și nu iși imaginau că acel decembrie 1989 era începutul jafului României în urma căruia au fost închise, distruse, vândute la fier vechi, maltratate, peste 1200 (!!!) de întreprinderi mijlocii și mari… România a rămas singura țară din lume care-și plătise datoria externă către FMI și avea șanse reale să devină o țară independentă, suverană și necontrolată de occident…
Trăiesc cu speranța că Autostrada Siret-Suceava-Ploiești va deveni peste câțiva ani o realizare a dreptei proaspăt (re)ajunsă la guvernare, iar parcul industrial de la vama cu Ucraina va prinde viață, iar Siretul va recupera puțin din statutul de altădată…
Mai sper ca această clasă politică de la putere să gândească politici economico-fiscale predictibile, să dea drumul la investițiile cruciale necesare în România – autostrăzile și să creeze astfel atractivitate pentru invetitorii străini dar și diaspora care deține capital suficient pentru construcția de companii noi în România…

La Restaurantul Paul’s Select din Bucovina


 

paul

Săptămâna trecută am fost din nou în Bucovina, la Rădăuți. Pentru a doua oară am servit cina la restaurantul d-lui Paul Kisczuk care-i poartă numele – Paul’s select. Dl Paul întâmpină personal clienții care-i calcă pragul .
În aparență omul nu are nimic special. Nu iese în evidență prin nimic strident care ți-ar putea confisca privirea. Este modest și nu epatează prin nimic. Dar în câteva minute nu ai cum să nu-i remarci stilul original prin care te abordează, simțul umorului de înaltă clasă și buna dispoziție pe care-o vezi în priviri și care te molipsește.
Am dorit să-i cunosc povestea de viață și Paul mi-a spus că provine dintr-o familie de polonezi, părinții lui fiind actori de circ, el însuși fiind artist vocal și organist. Este mândru că restaurantul este fondat în primele luni din anul 1990 și că la începuturi își delecta musafirii cu reprezentații de cabaret, circ și iluzionism.

pizza paul s
Am comandat o pizza ”Salsiccia Funghi” cu sos de roșii, mozzarella, ciuperci și cârnaț tradițional care mi-a plăcut enorm: blatul nici gros, nici subțire, bine coaptă și bine asortată cu sosyl de roșii dulce pe care l-am comandat, de asemeni. Prețul și calitatea pizzei m-au făcut să-mi spun că și data viitoare cânt voi reveni în Bucovina, la Rădăuți, voi trece din nou pragul restaurantului d-lui Paul Kisczuk.
Pentru detalii și programări consultați site-ul http://www.paulselect.ro

Produse din Bucovina, la București


carne

Probabil, nu sunt singurul căruia îi place să consume produse din carne. Probabil, nu sunt singura persoană sătulă de atâtea ”cauciucate” existente pe rafturile supermarketurilor. Probabil nu sunt singurul care a căutat produse din carne cât mai apropiate de cele existente în urmă cu 20-30 de ani, acele produse ”cu gust”, asemeni celor făcute în preajma sărbătorilor de Crăciun când se tăia porcul și se făceau diverse specialități tradiționale din carne.

Mi-e foarte clar: în sudul României NU EXISTĂ PRODUSE DIN CARNE ”CU GUST”. Din această cauză, am căutat și am găsit produse cu gust, aduse din Bucovina, fabricate de Raitar și Rogelya, la Carrefour. Desigur, nu sunt singurii producători din Bucovina… Mi-ar plăcea să găsesc și produse Killer.

Motivația acestei postări rezidă în faptul că, mi-ar plăcea ca vitrina frigorifică a acestor producători să aibă mai mulți bucureșteni fideli acestor produse, astfel încât să mă asigur că afacerea aducerii acestor produse în București să aibă viitor și, implicit, să le pot găsi mereu…proaspete.

POEZIE INTERZISĂ PE FACEBOOK!


vadim

Linkurile ultimelor mele postări pe blog au fost interzise/blocate la publicare pe Facebook:
ULTIMUL SONET A LUI CORNELIU VADIM TUDOR DIN LUMEA DE DINCOLO

Dragi români, vă spun adio;
Îmi pare rău că am murit,
Acum, când Țara Românească,
Cea Mare, nu s-a resfințit…

Regret că după Păunescu,
Tocmai acum mi s-a sfârșit,
Și plec lăsând o Țară goală,
Fără VISUL împlinit.

Regret că nu v-am lăsat un Frate
Să ducă VISUL mai departe,
Să facă România Mare
Și s-o-nalțe către astre!

Mă duc, mă duc la Judecata
Cea zugrăvită pe pereții
Mănăstirii-n Bucovina
Pe care-o taie hrăpăreții…

Vă mulțumesc că ați venit,
Așa de mulți la căpătâiul
Unui om ce la sfârșit
Pierdut-a cursa pentru-ntâiul…

(Sper că toată lumea a înțeles că este un sonet imaginat)

Ultimul sonet a lui Corneliu Vadim Tudor din lumea de dincolo


vadim tudorr

Dragi români, vă spun adio;
Îmi pare rău că am murit,
Acum, când Țara Românească,
Cea Mare, nu s-a resfințit…

Regret că după Păunescu,
Tocmai acum mi s-a sfârșit,
Și plec lăsând o Țară goală,
Fără VISUL împlinit.

Regret că nu v-am lăsat un Frate
Să ducă VISUL mai departe,
Să facă România Mare
Și s-o-nalțe către astre!

Mă duc, mă duc la Judecata
Cea zugrăvită pe pereții
Mănăstirii-n Bucovina
Pe care-o taie hrăpăreții…

Vă mulțumesc că ați venit,
Așa de mulți la căpătâiul
Unui om ce la sfârșit
Pierdut-a curs-a pentru-ntâiul…

(Sper că toată lumea a înțeles că este un sonet imaginat)

A venit iarna…pe bune


iarna

Am rămas nemișcat, cu gura căscată, în dimineața aceasta, privind pe ferestrele dormitorului horele neobosite și alerte ale fulgilor de zăpadă. Gândul mi-a zburat în trecut, la anii copilăriei când vedeam o imagine asemănătoare – a unei ierni în adevăratul sens al cuvântului, cu vântul ce spulbera zăpada de pe acoperișurile gălăgioase ale caselor. Îmi amintesc că într-o astfel de atmosferă mergeam pe jos șapte kilometri zilnic, din satul bunicii până la cel mai apropiat oraș din dulcea Bucovină (Siret), pentru a ajunge la școală și de aici, înapoi, acasă. Simțeam, uneori, că gerul mă taie pe față cu briciul iar vântul îmi biciuiește fața roșie și înghețată până ce fața se anestezia eu nemaisimțind nimic, iar mâinile, înțepenite în mănușile cusute manual de bunica, reușeau cu greu, odată ajunse în clasă, să scrie, după jumătate de ceas de așteptare. Așa am făcut școala primară și gimnaziul. Pe cât era de greu iarna, pe atât era de fascinantă naveta din iernile geroase ce nu se jucau cu temperatura. Astăzi mă amuz privindu-i pe bucureștenii ce se vaită de un grad, două, cu minus. Ei se sperie, eu devin nostalgic privind iarna adevărată ce dansează pe străzile albe cu mașini tăcute.

ROMÂNI, NU VĂ (MAI) VINDEȚI PĂMÂNTUL!!!


teren-arabil

Se spune că odinioară, în timpul războaielor, românii fugeau în păduri, în munții care-i ascundeau de năvălitorii nemiloși.

Astăzi, războiul nu mai este unul militar. Ci economic.

Americanii au atacat Irakul din punct de vedere militar, dar acest atact a avut un substrat economic. Atacul a fost motivat de existența petrolului din acest stat arab.

Ne aflăm într-un plin război economic crud: criză economică, o cifră a șomajului global a cărui scădere este greu de crezut, românii mai au O SINGURĂ ALTERNATIVĂ: pot alerga la țară, la pământ, la peticul de țărână lăsat moștenire de înaintași.

FMI-ul reprezintă un important arsenal al Occidentului în războiul economic contemporan.

Nu mă erijez în liderul vre-unui partid politic, nici al Guvernului sau a Președinției, dar nu am găsit un imperativ mai potrivit ca aceasta: ROMÂNI, PROPRIETARI DE PĂMÂNT, NU VĂ VINDEȚI MOȘIA!

Când șomajul din România va fi la cote alarmante iar bucata de pâine nu va mai putea fi câștigată în stilul clasic al angajatului la stat sau la patron, pământul de la țară va mai rămâne SINGURA ALTERNATIVĂ DE SUPRAVIEȚUIRE.

Dacă veți ajunge să vindeți pământul veți fi nenorociți. Nu veți mai avea unde alerga, asemeni strămoșilor de odinioară din calea cotropitorilor.

Și nu vorbesc în van. În sudul României, italienii, spaniolii și alți străini caută să cumpere sute de hectare comasate pentru afacerile lor agricole. După ce vor cumpăra pământul din sudul României, vor căuta în nord, în dulcea Bucovină.

Chiar dacă va ajunge o insulă în marea de pământ cumpărată de italieni, spanioli și alții, nu voi vinde pământul moștenit.

Amintiri cu tei… și pește…


tei

Aseară am alergat în parc. În Herăstrăul preferat. Mirosea a tei. Alergam cu pantofii mei sport în viitor și cu mintea în trecut. În trecutul ultimilor 20 de ani unde m-am dus cu gândul, atunci când așteptam cu nerăbdare să vină luna iulie, când florile de tei erau gata de cules. Pierdeam multe ore în teiul bunicii și cel din curtea vecinului aflat ”gard în gard” cu noi. Teiul vecinului avea cele mai parfumate flori. Până nu rupeam toate florile pe care le ajungeam cu mâinile mele de slăbănog, nu mă lăsam – căci așa arătam eu la vârsta copilăriei: înalt și foarte slab, aproape că mă lua vântul pe sus asemeni unui zmeu pe care mă chinuiam să-l confecționez și să-l înalț, fără succes.

Țin minte că umpleam jumătate de pod cu flori de tei și tot mai vroiam să culeg. Dar nu mă mai lăsa bunica. Era destul. Prea multă foare de tei. Ce să fac cu atâta floare de tei? Ceai! Dar cât ceai bei, măi băiatule? Mă întreba bunica și unii vecini, aproape invidioși pe cantitatea de floare culeasă și apetitul, răbdarea și timpul pierdut în tei.

Acum n-aș mai avea răbdarea aceea pe care o aveam la 10-12 ani. De fapt, nu mai beau nici ceai de tei. M-am schimbat. Aș irosi timpul petrecut în tei. Nici la pescuit nu mai merg. Apropo! Mergeam frecvent la pescuit vara, pe Siret, cu mama – căci altfel nu mă lăsa – și îmi aduc aminte că nu prea prindeam pește. Din când în când câte-un caras sau un biban cu dimensiuni minuscule. Dar, odată, în vacanța mare, am mers singur. De frica confiscării undiței originale, din fibră de sticlă, Germina (oare o mai am în podul bunicii?) am găsit un băț de care am legat nailonul, o plută, vreo două bucățele de plumb și-un cârlig, am luat ceva râme din grădina bunicii și am plecat singur-singurel la pește. Să fi fost două ore când nu am agățat nimic? Pe la prânz, pluta cu vârf roșiatic se duce brusc la fund iar în mână simt o zbatere de pește. L-am prins! În câteva minute am scos la suprafață un crap chinezesc, din acela cu solzi rari. O minunăție! Primul și ultimul pește mare prins de mine. Avea vreo 30-40 cm lungime și vreo 1 kg greutate. Am mers acasă la apartamentul din orașul Siret, am umplut cada și l-am axvârlit acolo. Nu murise. A înnotat până diseară când mama l-a transformat în șnițele.    

Obiectele… copilăriei mele


copilarie

Sunt un nostalgic. Îmi place să călătoresc în timp, să caut în sertarele memoriei amintirile semnificative din primii ani de viață. În living păstrez câteva obiecte care au rezistat efectului ”coroziv” al timpului, al impulsului de a-mi deteriora jucăriile în copilărie.

Mă opresc ca o stană de piatră în living și admir, uneori, pickup-ul de jucărie cu cele cinci discuri din plastic, încă funcțional, ce emite încă sonoritatea unor partituri precum ”Au clair de la lune”, ”Twinkle, twinkle, little star” sau ”Humpty dumpty”. L-am primit de la mama pe când aveam 10 ani, cred.

Am macheta în miniatură, decapotabilă, a unui Volkswagen Beetle, broscuța de odinioară. Și câteva jucării de pluș – toate intacte, de parcă ar fi fost primite recent. În orice caz, nu acum 20 de ani.

Păstrez și un ceas de masă, rusesc, marca ”Slava”, mai vechi decât mine, pentru care timpul s-a oprit, asemeni mamei mele din existența terestră. A fost ceasul mamei. S-a defectat în ziua și ora morții mamei: 03:00/15.10.2000. Coincidență?

Păstrez la loc de cinste, în living și pe hol, doi cai din ceramică. Unul alb, iar celălalt roșu. Aluzie aproximativă, involuntară, probabil, la imaginea oferită de Platon în ce privește răul și binele din noi, reprezentate de cai: de cel alb și de cel negru. Ambii cai au fost prezenți în viața mea încă de pe vremea când aveam vârsta ce se poate număra pe degetele unei singure mâini.

Nu pot omite veioza muzicală ce încă poate scoate cântecul ei vioi atunci când armez mecanismul și care înflorește trandafirii albaștrii închiși în interiorul capacului de sticlă.

Le-am recuperat (aproape) pe toate din casa bunicii pentru a fi sigur că sunt în posesia obiectelor ce-mi garantează re-fluxurile cu amintiri din perioada copilăriei petrecute în Bucovina natală și nu dispar, prin mijloace inexplicabile. A mai rămas de recuperat televizorul ”Venus” cu lămpi, defect, ce are mai mult de 45-50 de ani și care stă singur în livingul din casa bunicii.

Regret că am distrus decorațiile și onorurile militare ale bunicului (ofițer în armata română și ministerul de interne) și cărțile sale cu coperți groase de carton grena. Făceam avioane din miile de pagini și le trimiteam în cuptorul încins, asemeni unui aeroport al morții, pregătit pentru pâinea, cozonacii, sarmalele și altele asemenea ce se făceau în cuptor de bunica în ajunul Crăciunului sau al Paștelui. Anii aceia romantici s-au dus. Au rămas doar amintirile. Încă proaspete, cu multă forță emoțională.