Filosofia ”de unică folosință”


filosofie

Îţi aminteşti aceste rânduri?

Bunicii noștri chiar aveau relații stabile. Și ei experimentau conflicte. Dar nu divorțau. Pentru ei chiar era valabilă condiția expusă de ofițerul stării civile care i-a căsătorit: „la bine și la rău”.
Îi am în minte pe bunicii din partea mamei. Credeți că în casa lor n-au existat certuri și conflicte? Căni sparte și nervi? Ba da! Credeți că bunica nu era orgolioasă, iar bunicul nu avea felul lui de-a fi? Ba da! Credeți că bunica nu-i dădea bunicului ordine? Ba da! Bunica era asemeni unui general în casă. Bunicul era ofițer în armată și comanda acolo. Bunica însă comanda acasă. :)))
Din nefericire, noi trăim într-o altă perioadă, când am extins filosofia „de unică folosință”, întâlnită, probabil, pentru prima dată, în anii ‘90. A venit din Occident, însoțită de enervanta și firava veselă de unică folosință și pet-urile de suc și apă minerală din plastic. Folosim această filosofie și când ne raportăm la oameni și relații. La oamenii dragi cu care am construit relații. Aproape că încep să cred că universul nostru este din plastic. Am ajuns să-i percepem și pe oameni „din plastic”. Parcă nu mai avem viață. Doar plastic… care se abandonează repede-repede, când s-a consumat.
E clar că toți avem defectele noastre și că acestea ne afectează relațiile. Și cum să mai meargă o relație dacă suntem post-moderni, abandonăm persoana pe care susținem că o iubim, nefiind dispuși să iertăm, să acceptăm și să trecem peste? Simplul fapt că iubirea noastră nu trece examenul momentelor dificile, când persoana iubită nu este în acord cu dorințele și aspirațiile noastre, dovedește o iubire slabă. Una festivă, „de duminică”. Prea slabă pentru a ne baza viața și relația pe ea.
Cum să meargă o relație dacă nu mai suntem dispuși să reparăm ce s-a stricat? Și se strică. Cu siguranță, după ceva vreme, când fiecare din noi este demistificat și demitologizat de celălalt. Când aureola de semizeu pe care celălalt ne-o pune, dispare. Și rămânem noi, umani, cât se poate de reali și de păcătoși, cu tendința de a greși. Din capul locului e clar asta! Suferința e a noastră. Pierderea, de asemeni. Devenim ființe cu imaginea de sine afectată, singuri, din ce în ce mai neîncrezători în oameni. E ca și cum s-ar rupe o pereche de ciorapi sau de pantaloni și le schimbăm „una-două”, fără niciun sentiment.
Despărțirea ne marchează, (…) continuarea în cartea ”Din Paradis, în deșert”

Cine își dorește un exemplar, este rugat să lase un comentariu (pe Facebook – în privat/ blog) care să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre.
Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf  🙂

Costul cărții este de numai 14,9 lei.

IMG_0056

Despre pernele din comerț și perna demodată


IMG_0007

Veți (su)râde…Am contestat – de multe ori – ideea claielor-grămadă de țesături, perne și alte asemenea ”produse” de mâna țăranului român, a cărui zestre zace frumos aranjată în camera unde umblă rar și nu mai este apreciată de societatea postmodernă. Toate sus-amintite există și în casa bunicii. Dar am realizat de curând că printre aceste elemente rudimentare există unele de care am o reală nevoie: pernele.
Nu știu dacă v-ați confruntat cu problema somnului inconfortabil datorat lipsei unei perne potrivite. Toate pernele cumpărate din comerț – unele scumpe și cu brand – m-au dezamăgit. În comerț nu există – cel puțin nu am găsit eu – perne adevărate pentru un somn confortabil. Toate pernele din comerț au materiale sintetice. După câteva nopți pernele din comerț devin inconfortabile.
Am revenit la pernele bunicii – una dată de ea și alta luată pe șustache, fără știrea ei – m-ar fi întrebat, cu siguranță, la ce-mi trebuiesc două perne? Am luat două perne mari, demodate, dar atât de confortabile!
Să tot dorm de două săptămâni.

Amintiri din copilărie


copilarie

Când eram mic (să fi avut patru ani?), bunica şi mama îmi pregăteau budincă de orez. Avea un gust deosebit. Nu exista budinca la plic din amidon. Bunicul cumpărase un televizor alb-negru, cu lămpi, marca „Venus”, care există şi astăzi în casa bunicii. În puţinele ore în care apăreau imagini la televizor,  în acei ultimi ani ai regimului ceauşisto-bolşevic, vedeam munţi acoperiţi cu zăpadă. Credeam că acei munţi sunt îmbrăcaţi cu budinca făcută de mama şi bunica. Am ajuns să cred că mănânc munţi. : ))  

Mai credeam că vântul e un fenomen produs de oameni atunci când se enervează mai mulţi şi trântesc uşile de intrare în casă.

Aveam trei sau patru ani când am mers pentru prima dată la colindat. De fapt, nu colindam la acea vârstă. L-am însoţit pe bunicul care mergea cu bărbaţii satului la colindat şi-mi aduc aminte că nu m-a luat prea mult cu el, ci m-a lăsat acasă la o bucată de seară, s-a dus mai departe, iar eu plângeam că nu m-a luat toată seara cu el.

Când am crescut mai mare, mergeam singur la colindat toată seara şi când mă-ntorceam acasă aveam buzunarele pline cu monezi şi bancnote. Eram foarte strângător: nu cumpăram bomboane şi ciocolată cum făceau alţi copii. Îi aduceam pe toţi acasă. Ce vremuri, demult apuse!

Amintiri cu tei… și pește…


tei

Aseară am alergat în parc. În Herăstrăul preferat. Mirosea a tei. Alergam cu pantofii mei sport în viitor și cu mintea în trecut. În trecutul ultimilor 20 de ani unde m-am dus cu gândul, atunci când așteptam cu nerăbdare să vină luna iulie, când florile de tei erau gata de cules. Pierdeam multe ore în teiul bunicii și cel din curtea vecinului aflat ”gard în gard” cu noi. Teiul vecinului avea cele mai parfumate flori. Până nu rupeam toate florile pe care le ajungeam cu mâinile mele de slăbănog, nu mă lăsam – căci așa arătam eu la vârsta copilăriei: înalt și foarte slab, aproape că mă lua vântul pe sus asemeni unui zmeu pe care mă chinuiam să-l confecționez și să-l înalț, fără succes.

Țin minte că umpleam jumătate de pod cu flori de tei și tot mai vroiam să culeg. Dar nu mă mai lăsa bunica. Era destul. Prea multă foare de tei. Ce să fac cu atâta floare de tei? Ceai! Dar cât ceai bei, măi băiatule? Mă întreba bunica și unii vecini, aproape invidioși pe cantitatea de floare culeasă și apetitul, răbdarea și timpul pierdut în tei.

Acum n-aș mai avea răbdarea aceea pe care o aveam la 10-12 ani. De fapt, nu mai beau nici ceai de tei. M-am schimbat. Aș irosi timpul petrecut în tei. Nici la pescuit nu mai merg. Apropo! Mergeam frecvent la pescuit vara, pe Siret, cu mama – căci altfel nu mă lăsa – și îmi aduc aminte că nu prea prindeam pește. Din când în când câte-un caras sau un biban cu dimensiuni minuscule. Dar, odată, în vacanța mare, am mers singur. De frica confiscării undiței originale, din fibră de sticlă, Germina (oare o mai am în podul bunicii?) am găsit un băț de care am legat nailonul, o plută, vreo două bucățele de plumb și-un cârlig, am luat ceva râme din grădina bunicii și am plecat singur-singurel la pește. Să fi fost două ore când nu am agățat nimic? Pe la prânz, pluta cu vârf roșiatic se duce brusc la fund iar în mână simt o zbatere de pește. L-am prins! În câteva minute am scos la suprafață un crap chinezesc, din acela cu solzi rari. O minunăție! Primul și ultimul pește mare prins de mine. Avea vreo 30-40 cm lungime și vreo 1 kg greutate. Am mers acasă la apartamentul din orașul Siret, am umplut cada și l-am axvârlit acolo. Nu murise. A înnotat până diseară când mama l-a transformat în șnițele.    

GUSTURI ȘI PARFUMURI din copilărie


20130501_135348

Veioza muzicală din living mi-a atras astăzi atenția. E una din achizițiile făcute de mama, acum mulți ani în urmă. I-am armat mecanismul iar ea m-a bucurat cu melodia vioaie ce mi-a deschis sertarul amintirilor copilăriei mele. M-am dus cu gândul (din nou) la copilărie. La gusturile și parfumurile ei.

Am avut o copilărie bogată, suprasolicitată perceptiv de atâtea parfumuri și gusturi care au rămas imortalizate în memorie.

Îmi amintesc cum primăvara, bunica și mama îmi răsfățau papilele gustative cu ciorbe, salate sau spanac, gătite din legume proaspete, pe care le savuram cu o poftă ce te-ar fi făcut să crezi că n-am mai mâncat de trei luni și jumătate. De fapt, eram, și încă sunt, un pofticios ce-și mânca felurile preferate de mâncare cu o poftă enormă, asemeni lui Rex, câinele primit de bunica din partea unei rude care a răbdat mult de foame până să vină la noi.

Îmi plăcea să-mi apropii nasul de pomii ce explodaseră de-atâta floare. Cireșul, vișinul, mărul, părul, înmiresmau grădina din fața și spatele casei bunicii iar mai târziu trandafirii, din a căror petale ieșea o dulceață foarte delicioasă, toate acestea transformau proprietatea bunicilor într-un colț de Paradis.

Nu pot uita perii din fața casei ce rodeau niște fructe atât de zemoase, dulci și parfumate, încât aș fi mâncat o pară dintr-o singură mușcătură pentru a o lua pe următoarea până ce burta suprasaturată de atâtea pere, trăgea un imens semnal de alarmă prin durere. Și mă opream. Astăzi perii nu mai există. S-au uscat și au fost tăiați de un fierăstrău care habar n-a avut ce ”făbricuțe” de fructe delicioase taie, gustând doar din lemnul sec și uscat prin a cărui canale și nervuri nu mai trecea acum seva perilor regretați.

Tot vara savuram căpșunii cu zahăr pe care-i culegeam cu mare plăcere. Țin minte că odată, la vârsta de cinci-șase ani, i-am auzit pe bunici vorbind de buruienile din căpșuni ce trebuiesc smulse. Dorind să le fac o surpriză, pe când ei erau plecați cu treburi prin sat sau în orașul din apropiere (nu-mi aduc aminte cu exactitate), m-am apucat să smulg buruienile, fără să realizez că smulg și căpșunii… Surpriza a fost neplăcută… ”Producția” de căpșuni în anul acela a fost compromisă. Am savurat în acel an, foarte puține căpșuni amestecate cu zahăr.

Îmi făcea o plăcere deosebită să mă opresc și să miros florile de tei de la poartă. Undeva, în iulie, teiul înnebunea cu florile lui ce emanau parfumul în exces ce te-mbăta și aproape te adormea, instantaneu. Probabil, Tudor Gheorghe ar fi cântat altceva în locul salcâmilor înnebuniți lângă teiul de la poartă…

Parfumul ierbii proaspăt cosite îmi aduce aminte de serile în care jucam ”ascunsa” sau ”pac-pac” cu vecinii. Când venea căldura, primăvara, până toamna târziu, chiar și iarna (dar mai puțin), strada bunicii era însuflețită de glasul copiilor din vecinătate ce se jucau până noaptea târziu fără griji și fără stres. Nici iarna nu lipseau urmele în zăpadă ale camarazilor mei de joacă și de trăsnăi ce ieșeau pentru a se da cu sania sau a juca hochei pe lacul lui Sorin. Eram Nicu, Dani, Cristi, Tibi, Pavel, Vasile, Dani 2, Radu, Gabi, eu și alții. Astăzi, strada e tăcută. Iarna doar urmele roților mașinilor și pașii mari ai adulților marchează zăpada străzii din fața casei. Sunt puțini copii…

La sfârșitul verii ne făceam mâinile negre de iodul nucilor aproape coapte, al căror miez era mâncat hulpav cu ajutorul unor cuțitașe ce scobea miezul din cojile ce țineau încă strâns pojghița verde.

Toamna respiram parfumul păpușoiului proaspăt tăiat și adus în snopi de pe câmp, cu căruța fretelui bunicii, baricadând curtea casei cu snopi, așteptând să fie luat fir cu fir pentru a fi debarasat de știuleții ce urmau a fi depozitați în pod. Am prins vremurile acelea când se făcea clacă la desfăcatul păpușoiului. Vecinii veneau azi la tine, până te ajutau să termini tot porumbul. Mâine, poimâine, mergeai tu la următorul vecin care te-au ajutat. Și tot așa…

Îmi plăcea să miros aburul emanat din ceaunul imens pus pe foc cu multe prune-n el, pentru a scoate, după multe ore de stat pe foc, povidla, gemul acela foarte dens, dulce-acrișor, pe care nu l-am mai gustat demult. Și aici era un soi de clacă. Erau câte două-trei familii care puneau în același ceaun prune pentru a fierbe împreună. Se împărțeau în pregătirea și gătirea magiunului, apoi împărțeau rezultatul depozitat în găleți.

Îmi plăcea cnegli-ul umplut cu prune sau vișine, colțunașii umpluți cu aceleași fructe, merele la cuptor, cozonacul de Paști sau de Crăciun copt în cuptorul pe lemne special construit pentru asta, în care admiram cum ard avionașele făcute din foile cărților scrise de Stalin sau Lenin, luate din biblioteca bunicului.

Iarna simțeam zilnic parfumul lemnelor de foc aduse în casă într-un coș împletit din nuiele de bunica care punea, de obicei, focul și ”parfumul” fumului ieșit pe horn. Simt și acum, parcă, parfumul bradului împodobit în Ajun, înainte să treacă Moș Crăciun pe la mine cu ceva jucării teleghidate, banane și dulciuri. Vă vine să credeți că până la 11-12 ani, am crezut în existența lui Moș Crăciun?!

Nu pot uita nici parfumul porcului proaspăt sacrificat și pârlit cu paie coborâte din șură, de diverși măcelari ce s-au perindat de-a lungul timpului în curtea și grădina bunicilor, care făceau cârnatul de casă ce umplea curtea, din afumătoare, cu al său parfum inconfundabil pe care îmi venea să-l mănânc din aer. Era preparatul pe care-l doream cel mai mult. Pe care-l mâncam cel mai hulpav, alături de o cană de ceai, cu pâine și muștar, seara, când pregătirile ce însoțeau tăierea porcului erau pe sfârșite în bucătăria umplută cu vase, cratițe, farfurii și multă carne.

Despre prima mea floare


  floarea mea

Așa arată prima mea floare. Am primit-o cadou anul trecut. De la doi tineri foarte apropiați. Ce era să fac? Să o refuz? Să o pasez mai departe la cineva care iubește cu pasiune florile? Nu! Am păstrat-o. Pentru un experiment de autocunoaștere. Și floarea a înflorit. Dar, nu după mult timp, i-au căzut petalele. Și am crezut că a murit. Dar am continuat să-i pun apă. Săptămânal. Cu speranța subconștientă că va reînvia. Iar floarea și-a revenit. A venit primăvara și pentru ea. Probabil simte că o iubesc. Apropo! Uneori mă întreb ce este iubirea, față de oameni și față de  Dumnezeu? Cu atât mai mult mă întreb acum ce e aia iubire manifestată față de flori? Dar mă ocup de floare. Nu mult. Dar suficient. Îi ofer apă minerală din când în când și ei, se pare că-i priește. Că uite ce frumos a înflorit!

Nu mi-aș fi închipuit vreodată să îngrijesc o floare. Mama și bunica aveau, cu mulți ani în urmă, ca multe alte vecine, multe flori în casă. Prea multe, chiar. Dar eu nu mi-am dorit să am o floare în casă. Nu mi-aș fi asumat vreodată îngrijirea unei flori. Probabil fiindcă sunt de gen masculin și nu am receptori interni pentru flori sau pentru că am un stil de viață ce nu se prea intersectează cu florile. Grija față de flori se confundă cu pierderea de timp pe care îl pot valorifica altfel. Mai util. Mai pragmatic.

Floarea e singura pată de culoare vie din living. O privesc fugar, de fiecare dată când intru în sufragerie. Și realizez că sunt capabil să am grijă și de-o floare. Nu moare. Trăiește. Cu ocazia primirii acestei flori, acum, mă cunosc mai bine. Bun experiment de autocunoaștere.    

La bunica


Seara aceasta dorm într-o cameră din casa bunicii. Mă leagă multe amintiri de locul acesta. Simt căldura de la soba din teracotă, și îmi aduc aminte de iernile geroase când veneam fuga-fuga în casă pentru a mă încălzi. Au apus acele vremuri. Doar amintirile…mai bat la porțile uitării…Afară e rece, o ușoară ceață,, abia văzută învăluie atmosfera. Cerul e înstaleat, iar Toamna își face treaba: a retezat multe frunze din copaci. E o atmosferă ce se aseamănă cu cea din anii trecuți. Știu că eram foarte îndrăgostit toamna. Visam, asemeni poetului, să am sufletul acoperit de umbra cuiva… Dar anul acesta e unul diferit…