Din Paradis, în deșert


desert

N-am pășit niciodată în paradis. Mi-am imaginat doar acea grădină cu frumusețea virgină, nemodificată de mâna omului.
Probabil că Dumnezeu a dorit să păstreze intactă imaginea paradisului gândită de El, fără a-și asuma riscul schimbării acestei imagini de către om. De omul căzut. N-a vrut să împartă drepturile de autor cu nimeni. Altfel, paradisul risca să devină o caricatură, apreciată, probabil, doar apelând la estetica urâtului.
Lăsând și paradisul la discreția omului, asemeni pământului, cel dintâi loc ar fi putut avea înfățișarea tristă a lumii de azi, cu ape poluate și păduri decapitate, cu animale sălbatice împotriva omului și cu omul ridicând mâna împotriva animalelor. Cain ar fi vărsat sângele fratelui său, Abel, în paradis.
Fiindcă paradisul e locul odihnei și al relaxării, al sublimului, ce nu mai putea fi păstrat. Prin cădere, omului îi era destinată o altfel de viață – bărbatul aștepta o viață marcată de suferința provocată de trudă și transpirație, iar femeia, o viață a suferinței nașterii copiilor. Astfel, n-am mai fi avut reprezentarea idealului, fiindcă totul ar fi devenit „o apă și-un pământ”.
La sugestiile șarpelui, omul s-ar fi apucat cu siguranță să maltrateze și natura paradisului. Și de aceea Dumnezeu l-a izgonit, salvând paradisul de amprentele și urmele pașilor săi și ai urmașilor lui, incapabili să mențină frumusețea originară.
Și noi – tu și cu mine, am maltratat paradisul. L-am ciopârțit prin durerea ce ne-am provocat-o singuri, până ce n-a mai fost paradis, ci infern. Atunci m-ai părăsit și am ajuns în deșert.
Interesant cum primele rezultate ale motorului de căutare consacrat (google) oferite cuvântului „paradis”, nu au de-a face cu sensul originar al său. I se atribuie semnificații mercantiliste, gastronomice, turistice. Abia la a treia pagină, apare poezia lui Lucian Blaga, Paradis în destrămare, ce începe cu versurile:

„Portarul înaripat mai ţine întins
un cotor de spadă fără de flăcări.
Nu se luptă cu nimeni,
dar se simte învins.”

E semn că paradisul e pustiu și nelocuit. Nimeni nu mai dorește cu adevărat paradisul, nimeni nu mai luptă pentru a ajunge acolo. Mai există oare, vreo femeie, ce dorește să aducă paradisul în viața unui bărbat?
Îngerul responsabil cu paza intrării în paradis șomează plictisit. Nu mai luptă cu vreun om care-ar veni să redobândească minunatul loc dăruit primilor strămoși.
Știi, fiecare bărbat e un Adam în relație cu o Evă. Suntem un tandem indivizibil. Fiecare din noi este jumătatea componentă a întregului, ce conferă sens și împlinire fiecărei părți componente.
Luați separat, despărțiți, suntem incompleți. Ne lipsește celălalt. Cunoaștem asta prin aceea că, atunci când există în proximitatea noastră, celălalt umple marea absență. Astfel, celălalt este marea prezență după care tânjim cu toată ființa noastră, ce vrea să se interconecteze, cu toți atomii și receptorii lui, la atomii și receptorii corespunzători ai celeilalte ființe.
Ne dorim contopirea cu celălalt. Ne dorim contopirea identităților, simțurilor și ființelor noastre, singularul „eu”, devenind, astfel, „noi”, rodul de mai târziu al acestei contopiri – copilul/copiii, fiind expresia imuabilă a eternei contopiri dorite în geneza relației. De ce mulți dintre noi se răzgândesc și uită eternitatea dorințelor incipiente?
Nu știu dacă pentru tine am fost vreodată Adam. Nici dacă-ți doreai eterna contopire cu mine. Pentru mine, tu ai fost Eva, ființa cu care-mi doream tandemul etern al iubirii. Erai singura femeie la care visam, singura variantă a sufletului meu. Prin tine am ajuns să cunosc Paradisul. Sufletul meu era în Paradis atunci când ne sărutam sau ne îmbrățișam cu acea strânsoare ce-mi oferea acea beatitudine.
Oare de ce ea și numai ea, femeia, aduce în viața unui bărbat paradisul? Să fie de la asemănarea de forme – rotunde, dintre paradis și femeie? Căci nu-mi imaginez un paradis pătrat, nici dreptunghiular, nici rombic. Cum nu-mi pot imagina existența vreunei femei cu linii drepte. În orice caz, doar formele rotunde ale unei femei sunt atrăgătoare în ochii unui bărbat. Dar sufletul unei femei, oare ce formă are? Cel mai probabil, e sferic. Altfel, cum ne-ar putea face fericiți, pe noi, bărbații?
Când ai plecat, ai luat Paradisul cu tine: cu apă și verdeață, cu triluri de păsărele și răsărituri de soare, cu palmierii la umbra cărora ne adăposteam de arșiță. Ai lăsat în locul lui deșertul – un spațiu întins, (…)    continuarea în continuarea capitolului este în cartea Din Paradis, în deșert, o carte ce poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

coperta cartea mea

România, paradis în destrămare


România arăta la începutul anilor 90 asemeni unui paradis natural și industrial: existau păduri, exista industrie. Cu câteva legi menite să protejeze resursele naturale din calea investito(cotropito)rilor străini (petrolul, de pildă) și cetățenilor inconștienți (tăierea pădurilor, spre exemplu), cu retehnologizarea industriei autohtone, menținerea agriculturii prin finanțare serioasă și căutarea piețelor externe pentru vânzarea produselor obținute din industrie și agricultură, dublate de o democrație reală,

romania

România ar fi reprezentat un adevărat paradis în plină expansiune pentru fiecare român, nemaifiind necesar ca milioanele de români nemulțumiți de calitatea vieții și bunăstarea de aici să emigreze spre vest. Dar nu. România era un paradis natural în vremea celui mai iubit fiu din Scornicești, iar acum, e un paradis în destrămare: am pierdut industria țării, tot ce a fost MARE în România s-a dus, cu mici excepții (Dacia?) lăsând ruine în urmă. Pierdem păduri, pierdem locuri de muncă, pierdem pământ (care este vândut diverșilor oameni de afaceri din occident), pierdem Contractul social dintre stat și cetățenii lui; apropo! Cine mai crede că statul român își prețuiește sau își respectă cetățenii? Impresia mea este că în România fiecare e pe cont propiu: statul încearcă să obțină cât mai mult posibil jecmănind puținii oameni care mai muncesc în această țară, fără să mai ofere suficientă calitate și cantitate de servicii și resurse. Iar pentru cetățenii inteligenți unele legi, referitoare la taxare și impozitare nu reprezintă decât simple maculaturi peste care s-a așternut praful în bibliotecile lor personale. Practic, e greu să o duci bine, să trăiești decent în România fără să te agiți enorm sau fără să fentezi statul. Sunt orașe în care nu se mai întâmplă nimic înspre bine. Nici locuri de muncă, nici bani suficienți în salarii, nici respect, nici logică în materie de evaluare a gradelor de handicap ale persoanelor cu dizabilități nu mai oferă România care este asemeni unei grădini lăsate în paragină. Liderii politici de mai bine de 20 ani au încurcat borcanele misiunii lor și în loc de a (re)construi paradisul numit România, și-au construit doar propriile lor paradisuri între gardurile vilelor somptuoase. Nici oamenii nu mai trăiesc în paradis în materie de relații. Am în minte imaginea biblică a relației dintre Cain și Abel. Practic, cred că oamenii din România se încadrează, dacă pot spune așa. în personajele colective Abel și Cain, cel din urmă nenorocindu-l pentru eternitate pe cel dintâi