Din nou,… despre moarte


moare

Privesc la teve funerariile pilotului Adrian Iovan. Ieri priveam funeraliile studentei Aura Ion, decedată în același accident aviatic din Munții Apuseni cu Adrian Iovan. Remarc că moartea deschide o imensă scenă absurdă: aceea în care ființa decedată evoluează fără voia ei, asemeni unei păpuși trase de sfori, din locul în care sufletul ei s-a desprins spre cer, spre Creatorul ei, până la biserică, apoi spre cimitir,  în fața spectatorilor ei, ce nu plătesc bilet de intrare pentru acest ”spectacol” al întristării profunde, al despărțirii și dispariției pentru totdeauna de pe acest pământ, de ”actorul” așezat în coșciug.

Mi-e greu să înțeleg de ce la nașterea unui om, spectatorii veniți să-i adreseze un ”bun venit” sunt puțini, iar viața sa, dacă este aceea a unui om simplu, este fără niciun spectator – decât dacă profesează ca actor, politician sau om de afaceri. La moartea sa, scena în care acesta este purtat până la cimitir, este privită de tumult. O mare de oameni vine la moartea ta, deși, probabil, dacă 10% din aglomerație te-a cunoscut în timpul vieții și a avut treabă cu tine. Aproape m-aș putea întreba de ce vine mulțimea la înmormântare? Îl convinge pe Dumnezeu să-l învie pe cel decedat? Care e satisfacția privirii acestui ”spectacol” morbid, rezervat, apelând la bunul simț, doar persoanelor apropiate care au interacționat în timpul vieții cu persoana decedată și au fost spectatori în timpul vieții acesteia, pentru care despărțirea, ca și viața, are semnificații reale?

Reflectez și realizez că la moartea mea nu vreau tumultul acesta înregimentat în spatele mașinii mortuare. Ce să caute necunoscuții la înmormântarea mea? Ce sens ar avea pierderea timpului în care s-ar pregăti înmormântarea mea, de către ”spectatorii” curioși de ”parcarea” trupului meu ne-însuflețit la doi metrii sub pământ? Nici măcar fostele iubite nu văd cu ce sens ar avea venirea lor la înmormântarea mea? Nu voi mai putea iubi niciuna. Nu voi mai putea oferi niciun răspuns, nu voi putea să mai întreb nimic. Dacă atât timp cât trăim nu apucăm să iubim și să ne spunem tot ce-am vrea să ne spunem, după moartea noastră, orice părere de rău, orice declarație, orice acțiune, e-o imagine a non-sensului și a inutilității.

Dar noi, cei care trăim, care ne mai putem mișca pe scena vieții, haidem să ne-ntoarcem cu gândul la viață, la oamenii vii dintre noi pe care încă îi putem privi, cărora încă le putem vorbi, pe care încă îi putem iubi…cât încă ”om mai trăi” până nu vine Moartea după noi și toate acestea, pe care le dorim, cu siguranță, să rămână doar vise neîmplinite o eternitate!

Despre spiritul satanic al lui Moș Crăciun


mos craciun

 

Am vrut să scriu un articol de sezon. Unul care nu se potrivește decât acum, în acest decembrie nu foarte friguros. M-am gândit despre ce subiect în vogă aș putea scrie? Cu siguranță, subiectul ales de mine este Moș Crăciun.

Moș Crăciun e-un personaj universal. Este acceptat și primit cu brațele deschise de toți pământenii care se bucură de cadouri. Înfățișarea sa este identică oriunde te-ai duce. Retoric, există, oare, vreo țară pe-ntinsul mapamond în care bătrânul sprințar cu balbă albă să nu fie prezent în reprezentațiile din magazine, ornamente, străzi sau conștiința oamenilor?

Misiunea sa? Călătorește cu o sanie trasă de reni și împarte cadouri în stânga și-n dreapta. Timpul pentru Moș Crăciun este o realitate pe care o joacă la degetul său mic. Moș Crăciun nu îmbătrânește și nu moare. Chipul său este neschimbat în fiecare an. Este prezent peste tot și e capabil ca în 24 de ore să meargă în toate colțurile lumii.  

Reflectând la ceea ce face bătrânul acesta atunci când ne (re)amintim de ce a făcut Dumnezeu Tatăl pentru omenire, trimițându-L pe Hristos să se nască în Betleem, realizez că spiritul obezului în roșu este luciferic: îl imită pe Dumnezeu în ce privește omniprezența Sa și încearcă să ne răpească atenția de la DARUL SUPREM PRIMIT DIN PARTEA LUI DUMNEZEU: HRISTOS, pentru a o îndrepta spre bunurile de larg consum, spre jucăriile, bulendrele și dulciurile puse sub brad pe care le primim și savurăm cu bucurie.

Enciclopedia Universală Britannica surprinde realist dimensiunea sociologică contemporană a Crăciunului, care ”este privit ca o sărbătoare de familie, cu cadouri aduse de Moș Crăciun. Devenind o sărbătoare din ce în ce mai nereligioasă, a început să fie celebrat și de necreștini. (Enciclopedia Universală Britannica vol. 4, ediția 2010, ed. Litera, pag. 255)    

Nu cred că e greșit (în sine) să oferim/să primim în ajunul Nașterii Mântuitorului, dar, dacă pierdem din viziune adevărata semnificație a zilei de 25 decembrie, pierdem oportunitatea de a conștientiza că sufletul nostru are un PREȚ pentru care S-a născut Dumnezeu – să moară și să-l readucă la adevărata valoare și adevăratul potențial al devenirii: CERUL.

De ce a fost nevoie, oare, ca în istoria umanității să apară acest personaj-pretext pentru cadourile de Crăciun? Nu era mai bine să (ne) oferim cadouri pur și simplu? Nu este mai caldă, mai vie și mai reală ființa tatălui și a mamei care le oferă copiilor cadouri decât acest Moș Crăciun?     

Se spune că sursa acestui personaj încă contemporan cu noi a fost episcopul creștin Nicolae din Myra, provincia anatoliană Licia, care împărțea cadouri oamenilor săraci și care a salvat trei fete sărace oferindu-le câte 100 de galbeni pentru a nu se prostitua. Totuși, dacă originea acestuia se găsește la acel episcop creștin, de ce Moș Crăciun nu-L promovează pe Hristos ci se promovează pe sine, scoțându-L pe El din ecuație?

Nu am altă explicație decât aceea că Lucifer și-a băgat nasul, transformând sărbătoarea într-una fără conținutul originar pe care, dacă l-am pierdut, nu am rămas cu nimic. Sărbătorim goi, fără speranță și fără credință, în fața unei mese, iar Moș Crăciun nu rămâne decât un strălucit angajat al Satanei.

Satana este plagiatorul și adversarul numărul 1 al lui Dumnezeu, încercând să-i păcălească pe oameni. Satana caută orice prilej prin care ar putea să-L scoată pe Creator din mentalitatea și practica cotidiană a oamenilor. Oferă Dumnezeu un CADOU pe care credincioșii Îl sărbătoresc pe 25 decembrie? Vine și Satana cu Santa Closul lui care…oferă cadouri ”otrăvite”.

Dacă după această sărbătoare minunată care va veni curând vom rămâne doar cu sentimentul plăcut al cadourilor primite ”de la moșu’”, cu cel al pântecului suprasaturat de bucate, eventual cu plimbarea la urgență de la prea-plin și nu cu bucuria nașterii Mântuitorului Iesus Hristos, am trăit degeaba un nou Crăciun și am ratat oportunitatea de a celebra nașterea SALVĂRII de Iad.          

 

 

 

Scurte reflecții privind suferința


suferinta

N-am citit și n-am scris prea mult pe tema suferinței. Realizez că suferința există pentru a ne reduce avântul superficial prin această viață. Ne ridică privirea spre cer – ultima sursă de speranță care ne mai rămâne. Nu-mi place să sufăr. Fug de suferință. Dar cred că există situații când cea mai bună atitudine, pentru a nu spori suferința, este aceea de a o accepta. De a o face parte din viața ta, de a o privi ca pe o realitate coexistentă indivizibil cu tine și cu aspirațiile tale. Negarea suferinței nu face decât să o prelungească.

Încep să am mai mult curaj să-mi privesc suferința în ochi. Încep să-mi analizez suferința și s-o accept. Nu mă mai zbat cu eforturile mele limitate prin a încerca să manipulez realitatea. Nu are rost. Îmi las suferința în suflet, să văd până unde se duce și ce va transforma în mine. Încep să mă împrietenesc cu ea. Nu mai fug de ea. N-o mai alung. Poate am ceva de învățat de la ea. Este cert că suferințele mele din trecut nu m-au distrus, ci mi-au întărit lumea interioară. Să vedem ce va face acum, cu ce mă voi alege la capătul ei, încă necunoscut ca orizont de timp.

Noi nu avem, de multe ori, imaginea de ansamblu a realității și nici răspunsul la întrebarea de ce sufăr? Aici este cheia negăsită a înțelegerii suferințelor noastre.

După ce mi-a murit mama mi-a rămas clar faptul că a dispărut un univers față de care gravitam și că niciodată nu voi mai putea co-exista aici cu ea. Poate dincolo… Orice încercare ulterioară de a găsi acceptarea maternă… fiind sortită eșecului. Fetelor le este greu să-i înțeleagă și să-i accepte necondiționat pe  băieții mămoși…deși, probabil, această specie de masculinitate deține ”cultul” afectivității dorite de orice femeie ce-și cunoaște în profunzime paleta diversificată a propriilor nevoi afective. Băieții mămoși nu se plictisesc niciodată de afecțiune, dimpotrivă! Asemeni ființelor feminine, trăiesc o perpetuă sete de a primi și de a oferi afecțiune… Forma infantilă dar sinceră de manifestare a afecțiunii mămoșilor este forma nativă de comunicare a cererii și a ofertei potențiale afective fantastice pe care o femeie conștientă de valoarea ce se găsește în băiatul mămos, nu o va rata. Paradoxal cu ceea ce este și dorește de fapt o femeie (MULTĂ AFECȚIUNE!), am remarcat că multe femei se ”dau în vânt” după bărbații duri. Le place ambalajul de culoarea ”sângelui de taur”, crezând că acesta le garantează și satisfacerea nevoilor profunde. Dar se-nșeală. Taurul nu are cultul afecțiunii absolute, nici pe cel al sensibilității ce deschide robinetul lacrimilor.

 

Cu sufletul în așteptarea iubirii


asteptare iubirii

Sunt singur. Cu sufletul în așteptare. În așteptarea iubirii. A unei iubiri veritabile care să înceapă aici și să nu se mai sfârșească…Ultima mea iubire a început pe Feisbuk, a continuat în Parcul Chindia din Târgoviște, acum mai bine de un an și jumătate și s-a sfârșit, recent, tot pe Feisbuk, unde mi-a spus adio… Încă sufăr, dar va trece. Nu doar natura are perioadele ei. Și viața are anotimpurile ei. Acum e o iarnă geroasă ce nu va ramâne, din fericire, așa. Am mai trecut pe strada aceasta îngustă și întunecată a despărțirii. Nimic nu e nou. Decât persoana pe care am iubit-o. Suferința e aceeași. Are același gust. Și aproape aceeași intensitate. Aceeași senzație și părere de rău. Am impresia că experimentez nu doar consumismul de produse cumpărate ci și acela al suferinței. Experiența mă ajută ca, pe fondul negru al vieții mele să nu mai folosesc culori întunecate. Mă străduiesc să folosesc culori calde, deschise și optimiste. Încet, încet, peisajul se înseninează. Negrul se estompează. Noaptea se consumă. Dimineața trebuie să-și trimită soarele pe cerul vieții mele. Până atunci, admir bolta întunecată pe care sclipesc stelele.      

TERAPII… de șoc


Circulă prin popor, în mulțimea anonimă a plaiurilor mioritice, prin câte un reprezentant  al său, un mit inuman: nu da afară din casă, să nu te știe lumea când și ce probleme ai. Ține în tine și cultivă aparența că la tine e mereu bine. Total fals! Credeți în acest mit? Personal nu. Fiindcă este total contraproductiv! Este total păgubos! Asta fiindcă suntem posesorii unui univers interior, a unei lumi lăuntrice invizibile, dar perceptibile în intimitatea fiecăruia din noi, ce seamănă cu un rezervor.

În lumea aceasta a noastră, pe care o simțim doar noi, acumulăm toate tensiunile, tristețile, bucuriile, frustrările, necazurile și suferințele rezultate din experiențele care ne marchează gol-uri la poarta sufletului nostru.

Sunt inevitabile trăirile consumate aici, în dimensiunea nevăzută a ființelor noastre. Și colectarea stărilor interioare este inevitabilă. Dar expulzarea lor, nu! Pe aceasta o putem evita. Deși este absolut necesară eliberarea lor, pentru a nu face implozie. Pentru a nu face un mare BUUM interior. Totuși, aceasta este o hotărâre! Tu decizi dacă și când vrei să scoți din tine ceea ce nu trebuie să rămână acolo! Tu decizi dacă vei apela la o spovedanie informală.

Deși nu sunt psiholog (dar cunosc, volens-nolens, ceva informații din vastul domeniu numit psihologie), în contextul acestui articol, voi numi terapie orice mijloc de scoatere în afară a stărilor emoțional-sentimentale negative, uneori și pozitive, cu scopul de a le diminua șocul, efectul coroziv, spre a menține sănătatea mintală intactă.

Care sunt terapiile mele de șoc? Spre exemplu, comunic cu persoanele apropiate. Multe zeci de minute. Telefonic sau face-to-face. Scot din mine prin intermediul cuvintelor ceea ce mă doare, ceea ce-mi provoacă suferință și disconfort. Le mulțumesc pe această cale persoanelor apropiate (se știu ele, nu e necesar să le numesc) care mă ascultă, ori de câte ori vreau să ”conferențiez” pe teme precum despărțirea, iubirea, iertarea, singurătatea, comuniunea, sufletul etc.  De multe ori scriu, cum o fac și acum. Scriu pe hârtia virtuală a programului ”Word”, sau chiar direct pe blog și facebook. Și chiar funcționează!  Mă simt altfel. Mă simt eliberat. Chiar dacă suferința persistă, continui să trăiesc cu psihicul pe linia de plutire. Pentru că altfel…

Alteori mă rog Tatălui ceresc. Care mă cunoaște și sper să contribuie decisiv la rezolvarea unei sau altei probleme. Știu. Veți fi tentați să filtrați/criticați/validați aceste rânduri prin lentila confesiunii căreia îi aparțineți. Dar nu! Rezistați acestei tentații. Citiți aceste rânduri pur și simplu, exact cum sunt scrise! Nu vă băgați printre rânduri! Mă rog și punct.

Când sunt nervos sau plâng, ”mănânc” mulți kilometri de șosea cu roțile mașinii mele, într-o plimbare asortată cu muzică bună dată uneori la maxim. Știu că atunci sunt parte din propriul spectacol creat de mulți decibeli pe metru pătrat. Dar na, ar avea sens să fiu personajul principal în Spărgătorul de pahare, farfurii și vaze cu flori?

Închei aici cu terapia numită scris, sperând în utilitatea acestor rânduri, ajutându-vă să treceți de bariera numită rușine. Nu mai țineți în voi ceea ce vă macină! Identificați propriile voastre terapii de șoc. Sau copiați-le pe ale mele. Nu sunt protejate de copyright!

Lord of The Dance: armonie și extaz la Sala Palatului


Lupta dintre bine și rău, moartea și viața, cerul și iadul, dragostea și ura, scena răstignirii lui Hristos, când iadul tropăie într-un ritm infernal, sunt câteva din motivele care au fost însuflețite prin muzică și dans pe scena Sălii Palatului, azi, 13 octombrie, de celebra trupă de dansatori irlandezi – Lord of The Dance, a cărei costume și coregrafie sunt marca celebrului dansator Michael Flatley.

S-a meritat efortul! A fost senzațional! Fără nicio exagerare! Îl rog pe Dan Diaconescu să-mi ierte folosirea fără aprobarea sa a expresiei care l-a consacrat. Dacă acum mai bine de 20 de ani oamenii erau aduși aici fără voința lor, fără a plăti biletul de intrare, pentru a-i asculta nesfârșitele discursuri ale lui Nicolae Ceaușescu ce scoteau în evidență realizările socialismului, acum, fiecare și-a plătit intrarea la acest spectacol. A fost un timp investit. Simțeai că ești unde trebuie în această sâmbătă seară, când cerul se coboară pe pământ prin armonia reprezentației. M-am deconectat de realitatea cotidiană, intrând în extazul provocat de combinația de muzică, dans, step și poveste.

La sfârșitul spectacolului, m-a surprins plăcut, absența îmbulzelii. Oamenii își respectau semenii și viteza înceată cu care aceștia ieșeau.  Punând față în față imaginea masei care ieșea azi din Sala Palatului cu cea pe care o vedeam azi la teve, îmbulzindu-se la Iași, cu ocazia sărbătorii Sfintei Parascheva, din cultul ortodox, pentru a săruta moaștele celei din urmă, iese un contrast ce justifică două întrebări: nu suntem unii și aceeași români la București cu cei de la Iași? Sau motivul diferit a cuagulat două tipuri diferite de oameni prinși în masa din București, respectiv cea de la Iași?

Dacă veți avea ocazia să vedeți o reprezentație marca Michael Flatley, nu o ratați, cu riscul să plătiți biletul!