Visătorul de brunetă


10173298_823195331043435_1041183837_n

Sunt un visător de mic. Esențialmente nu m-am schimbat. Continui să fiu un visător. Unul tăcut, ce ține-n el visele cu încărcătură emoțională și ”dă din casă” uneori.
Cel mai mare vis – acela de a iubi și-a fi iubit de o brunetă afectuoasă – a supraviețuit cel mai mult. Trăiește și azi, undeva ascuns, într-un ungher al sufletului meu.
Paradoxal, cea mai mare poveste de dragoste (eșuată) am trăit-o cu o femeie care nu este brunetă – despre care vorbesc în partea întâi a cărții mele Din Paradis, în deșert, cartea care promite cititoarelor accesul la gândirea intimă masculină. Uitasem visul acesta și îi dădusem șansa ei – cea mai iubită femeie de mine până acum – cu gândul că fixația aceasta este, probabil, infantilă, contraproductivă, inutilă, un soi de încăpățânare ce ce mă poate aduce în stadiul ratării unei potențiale grozave iubiri.
Nu știu de ce, în adolescență, când închideam ochii, apărea chipul EI – un chip fără trăsături clare, cald și zâmbitor. Mă chinuiam să-i disting cu claritate chipul, dar nu reușeam niciodată. Credeam că EA, acea EA, îmi este predestinată. Doream să întâlnesc ”necunoscuta” aceasta și, la fiecare nouă aprindere interioară articulată de noua îndrăgostire, credeam că, în sfârșit, ea este EA. Dar VISUL se spulbera după fiecare despărțire. După fiecare despărțire, chipul fostei iubite apărea în contrast cu acel chip iubitor, senin și cald, visat neclar.
Acum mă întreb dacă voi trăi vreodată visul…de-a iubi și-a fi iubit cu-adevărat. Mai confortabil este pentru mine să consider că ”bruneta mea” a murit, că nu am întâlnit-o, că e inutil să mai sper. Admit că este posibil să trăiesc – cât mi-a mai rămas de trăit – în singurătate. Dar, dacă nu mi-e dat să rămân singur, de ce nu apare EA? Ce mai așteaptă? Dacă a apărut și-am întâlnit-o, de ce nu am simțit/nu simt că este EA?
La 18-20 de ani, când eram ”tânăr și neliniștit”, mă lăsam convins cu greu că sunt prea tânăr, că mai am timp pentru iubit, că am alte obiective prioritare, mai importante ca acesta. Azi, la 31 de ani, cred că e timpul… Nu mai ține cu (auto)amăgirea marca ”la vremea potrivită”… Acum chiar este ”vremea potrivită”. Acum ori niciodată!

Reclame

Secvențe din jurnalul serii


jurnall

      În seara asta am fost pentru a doua oară din acest an la alergat în parc. Era semi-întuneric. Mă-ntreb ce gânduri erau în mintea trecătorilor sau celor ce alergau în parc, văzându-mă alergând cu o carte în mâna stângă? Probabil eram un caraghios. Ce legătură există între alergat și cartea inconfortabilă, ținută strâns – pentru a preveni alunecarea din mână și pierderea ei?
Am considerat că timpul pierdut în călătoriile cu metroul trebuie investit în ceva. E-aiurea să stai cu privirea fixă, admirând pereții albi și tavanul trenului ce scârțâie pe șinele ceaușiste. Sau chipurile oamenilor, vestimentația și siluetele lor. Nu neg: îmi place să admir chipul angelic al vre-unei domnișoare, chit că risc să visez apoi la chipul ei, pe care-l caut în amintirile recente, izbit fiind de golul din viața mea ce se vrea umplut de existența chipului încă negăsit…
În ce altceva s-ar putea investi acel timp petrecut în tunelele bucureștene, dacă nu în cititul unei cărți? Și pe cine altceva dacă nu pe Vladimir Pustan puteam să-l citesc? – unul din puținii oameni care mențin Adevărul în reanimare pe suprafața terestră a României.
Am lecturat din cartea Trezește-mă când moartea-i la fereastră, în care autorul vorbește de accidentul soției sale și de spitalizarea ei – dacă am priceput bine. În timp ce citeam despre speranță, un ”cimitir al corăbiilor noastre”, m-am oprit din alergatul pe rândurile paginii și-am privit în jur. M-am ciocnit de privirile rigide, triste și îndreptate-n jos, spre podea, ale călătorilor. Miroseam aerul ignoranței, a nepăsării și a unui ”cadavru” a reațiilor umane. Oare oamenii aceia mai sunt vii în materie de reacții?

Trezeşte-mă-când-moartea-i-la-fereastră
Priveam figura unui tânăr ce venea parcă dintr-o altă lume, una de laborator în care se dorește, probabil, crearea omului nepăsător la ce se-ntâmplă în proximitatea lui, în viața semenilor lui. Oare sunt mulți români în a căror chip s-a-nmormântat zâmbetul, speranța, păsarea, dorința de implicare și-a apărut în loc albeața fulgilor de gheață?
Venind de la alergat, am coborât din metrou satisfăcut că am făcut ce mi-am propus și, pășind prin praful străzii am ajuns acasă cu gândul la duș.

Aseară, târziu… în oglindă


Nu obișnuiesc să-mi privesc chipul în oglindă nejustificat de mult. Aseară, târziu, m-am uitat fără motiv la mine. Câteva secunde privirea mea a rămas fixă pentru câteva secunde apoi următoarele au prin sens. În minte mi-a apărut vârsta: 29 ani. Wow! 29?! Atât de mult?! Când au trecut anii? Parcă ieri aveam șapte ani, când mă chinuiam să-mi închei nasturii de la cămașă și-o rugam pe mama sau bunica să-mi lege șireturile – act învățat mai târziu. Parcă ieri învățam să merg cu bicicleta, jucam ”ascunsa” și ”pac-pac” cu vecinii de pe strada bunicii.

Astăzi am un chip ce-și scoate ușor la iveală ridurile, oboseala și trecerea timpului. Părul mi s-a rarefiat, barba nu m-a iertat nici pe mine, iar negreala ochilor mei privește atent propria-mi înfățișare. Nu mai sunt copilul de ieri. Chipul meu s-a metamorfozat, păstrând trăsăturile de identificare ale copilului de ieri, adăugând trăsturile trecerii timpului. Amicii copilariei mele cu care altădată împărțeam fructele culese din grădinile vecinilor sau impresiile noastre copilărești dar și cearta sau bătaia, câteodată, sunt, acum, mai mult în albumele foto sau în amintire. Relațiile noastre s-au răcit, s-au diminuat până la absență. Probabil distanța produce amnezie, una ce nu se poate trata de medic sau tratamentul prescris de acesta. Concret, cultiv relații cu persoane pe care le-am cunoscut în ultimii 10-12 ani.

Anul viitor îmi schimb prefixul. Voi fi jumătatea cronologică a vieții mele active. La jumătatea timpului când mai pot să mă agit, să lupt, să muncesc, pentru ceea ce îmi doresc.