Din nou,… despre moarte


moare

Privesc la teve funerariile pilotului Adrian Iovan. Ieri priveam funeraliile studentei Aura Ion, decedată în același accident aviatic din Munții Apuseni cu Adrian Iovan. Remarc că moartea deschide o imensă scenă absurdă: aceea în care ființa decedată evoluează fără voia ei, asemeni unei păpuși trase de sfori, din locul în care sufletul ei s-a desprins spre cer, spre Creatorul ei, până la biserică, apoi spre cimitir,  în fața spectatorilor ei, ce nu plătesc bilet de intrare pentru acest ”spectacol” al întristării profunde, al despărțirii și dispariției pentru totdeauna de pe acest pământ, de ”actorul” așezat în coșciug.

Mi-e greu să înțeleg de ce la nașterea unui om, spectatorii veniți să-i adreseze un ”bun venit” sunt puțini, iar viața sa, dacă este aceea a unui om simplu, este fără niciun spectator – decât dacă profesează ca actor, politician sau om de afaceri. La moartea sa, scena în care acesta este purtat până la cimitir, este privită de tumult. O mare de oameni vine la moartea ta, deși, probabil, dacă 10% din aglomerație te-a cunoscut în timpul vieții și a avut treabă cu tine. Aproape m-aș putea întreba de ce vine mulțimea la înmormântare? Îl convinge pe Dumnezeu să-l învie pe cel decedat? Care e satisfacția privirii acestui ”spectacol” morbid, rezervat, apelând la bunul simț, doar persoanelor apropiate care au interacționat în timpul vieții cu persoana decedată și au fost spectatori în timpul vieții acesteia, pentru care despărțirea, ca și viața, are semnificații reale?

Reflectez și realizez că la moartea mea nu vreau tumultul acesta înregimentat în spatele mașinii mortuare. Ce să caute necunoscuții la înmormântarea mea? Ce sens ar avea pierderea timpului în care s-ar pregăti înmormântarea mea, de către ”spectatorii” curioși de ”parcarea” trupului meu ne-însuflețit la doi metrii sub pământ? Nici măcar fostele iubite nu văd cu ce sens ar avea venirea lor la înmormântarea mea? Nu voi mai putea iubi niciuna. Nu voi mai putea oferi niciun răspuns, nu voi putea să mai întreb nimic. Dacă atât timp cât trăim nu apucăm să iubim și să ne spunem tot ce-am vrea să ne spunem, după moartea noastră, orice părere de rău, orice declarație, orice acțiune, e-o imagine a non-sensului și a inutilității.

Dar noi, cei care trăim, care ne mai putem mișca pe scena vieții, haidem să ne-ntoarcem cu gândul la viață, la oamenii vii dintre noi pe care încă îi putem privi, cărora încă le putem vorbi, pe care încă îi putem iubi…cât încă ”om mai trăi” până nu vine Moartea după noi și toate acestea, pe care le dorim, cu siguranță, să rămână doar vise neîmplinite o eternitate!

Reclame

Draga mea fostă iubită,


punkt

Nu mai trăiesc în trecut. Sufletul meu s-a liniştit. La ce bun să mai consum trăiri cu tine, o fiinţă ce a schimbat macazul pe o altă linie a vieţii, pentru care expresia „noi” nu mai reprezintă decât o linie moartă pe care am tras, pentru totdeauna, trenul relaţiei noastre?

Revin în trecut nu pentru a trăi, căci acolo nu se mai poate trăi. Spre viitor ne îndreptăm spre a trăi. Spre trecut, schimbăm în marşarier, doar pentru a înţelege.  

Iertată-mi fie asemănarea cu unul din mentorii mei, Gabriel Liiceanu, care se-ntreabă dacă „există oare om neîndrăgostit de propriul lui eu şi, prin el, de saga aventurilor lui? Aşadar, ne iubim păţaniile de-o viaţă, chiar şi cu tot ce e neplăcut sau suferinţă în ele, ni le iubim numai şi numai pentru că sunt ale noastre.” (Dragul meu turnător, ed. Humanitas, pag. 21). Aceasta şi pentru că, tot Liiceanu oferă o explicaţie a iubirii pentru „păţaniile de-o viaţă” prin aceea că „avem obiceiul să integrăm întâmplările în ţesăturile de semnificaţii ale vieţilor noastre, pentru a le face să participe la alcătuirea acelui pachet final de sensuri pe care îl numim „destin” ” (Idem, pag. 22).   

Revin în cimitirul timpului (trecutul) – nu cred că exagerez folosind cuvântul acesta, „cimitir”, locul în care se „parchează”, la doi metri adâncime, trupurile celor ce au existat cândva pe Pământ, în aşteptarea învierii promise de Hristos. Cum a fost posibilă acceptarea de către mine a „încremenirii în proiect” a fiinţei mele, ce s-a datorat sabotajului, determinat şi el la rândul lui de lipsa credinţei în această relaţie? Cum am putut să fiu atât de naiv şi să te cred în acel 14 februarie, când, potrivit tradiţiei importate de la americanii tăi iubiţi, se declară dragoste eternă celuilalt, de parcă s-ar cunoaşte viitorul şi taintele nepătrunse ale inimii?!

Atunci îmi scriai, albastru pe alb şi roz, pe bucata de carton cumpărată de la vre-o librărie ce a făcut şi ea, asemeni restaurantelor, profit cu această ocazie, rândurile unui regal sentimental:  

„Cu fiecare zi care trece, îmi este din ce în ce mai greu să trăiesc departe de tine.

Îmi doresc…

…în fiecare dimineaţă să mă trezesc privindu-ţi chipul, iar seara să mă odihnesc în braţele tale

… să îţi fiu alături în toate momentele vieţii

… să îmbătrânim împreună

… să te am aproape pentru totdeauna.”

Păreau a nu avea termen de valabilitate. Părea a se termina cu-n „happy end” dar, asemeni „sărbătorii iubirii” (cum i se mai spune), şi lucrurilor comerciale vândute în această zi, se pare că şi declaraţiile de iubire expiră într-o zi, dacă nu sunt rezultatul unei iubiri veritabile, sau, autorul lor băuse, probabil, ceva tărie, la sugestia lui Valentin, îmbătat şi el de peisajul îndrăgostiţilor ce se-ndreptau spre restaurantele ticsite de-atâtea perechi venite să celebreze romantismul lor etern.

Urmează un nou Valentines day, când vei repeta povestea cartonului pe care vei aşterne, din nou, rând după rând, promisiunile unei (noi) iubiri eterne în lumina palidă a lumânărilor, într-un restaurant cochet de provincie, sau, cine ştie, în buricul târgului din Centrul vechi al Capitalei. Te vei autoplagia?      

   

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Omul contemporan


Aflat între maternitate şi cimitir, viaţă şi moarte, materie şi vis, eros şi tanatos, între a fi şi a nu fi, da şi nu, palpabil şi iluzie, sens şi nonsens, între aici şi acolo, omul contemporan se mişcă din ce în ce mai decăzut pe suprafaţa invizibilă a proiectului său existenţial.

Ar dori din nou să prindă aripi pentru a se avânta spre visare, imaginar, spre idealul la care visa în anii copilăriei lui zidite cu cărţile de poveşti ce l-au fascinat prin Ilenele Cosânzene şi Feţii Frumoşi, ca simbol românesc al fascinantei perioade cu care nu se va mai întâlni vreodată. Dar plumbul dimensiunii materiale conţinut şi de textura fiinţei sale îl trage profund în josul dezgustător şi vulgar al materiei.

Omul contemporan aflat pe acoperişul noii Mănăstiri a Argeşului, ca maestru arhitect şi constructor al ei, nu se mai poate nici măcar gândi, asemeni meşterului Manole din trecutul mitologic al poporului român, la confecţionarea aripilor din şindrila cu care a construit acoperişul de pe care nu mai poate acum coborî. Şi, odată desprins de suprafaţa acoperişului, căderea în gol e iminentă, fără a mai mima zborul, ca aspiraţie înaltă şi garant al revenirii în condiţii de siguranţă pe pământ.

Omul de azi nu se mai poate pune nici în locul personajelor romantuice construite de Shakespeare în cazul lui Romeo şi Julieta, de Eminescu, în cazul Luceafărului şi a Cătălinei sau de Radu Paraschivescu, în locul personajelor Pedro şi Ines din Portugalia cea inundată de soare. Aceasta pentru că spaţiul de extindere a individului din prezent nu depăşeşte complexul biologic, sfera biologică cum ar fi spus Cioran. El nu poate lua locul vreunui personaj romantic fiindcă apusul romantismului înlocuieşte perfect apusul de soare pe care nu îl mai admiră. Hormonii, aspectul financiar, poziţia socială sau profesională sunt singurele motive pentru care el mai iniţiază o relaţie conjugală. Iubirea sa se defineşte doar prin secreţia şi lucrul mecanic din dormitorul conjugal şi prin tranzacţii financiare şi materiale. Stagnarea, fie şi mişcarea, în spaţiul limitat al sferei biologice reprezintă cea mai degradantă înfăţişare a fiinţei umane, a acestei entităţi ce împleteşte complexul psiho-socio-cultural şi spiritual, ultima dimensiune fiind cea care validează omului transcendentul, acel dincolo spre care el tinde (conştient sau nu) şi în care va ajunge după ce va părăsi întru totul imanentul, imediatul la care s-a redus, s-a idiotizat, în prezent.

Omul „fast-food” nu mai preferă nici muzica instrumentală, nici cea aparţinătoare categoriei „romantice”. Gusturile sale se remarcă prin aceea că optează pentru „hip-hop” – o încărcătură de zgomote preluate de pe strada periferică, golănească şi transpusă în boxele maşinilor de lux sau cele ale vilelor apărute „peste noapte”. Muzica „tehno” – un ansamblu de sunete sinistre repetate fără a transmite nimic în afara unei repetiţii obsesive de motive muzicale. De fapt, însăşi viaţa lui este un portativ viu ce transmite „hip-hop”-ul şi „tehno”-ul bizar în care se regăseşte.

Orele omului contemporan aleargă zgomotos pe hipodromul timpului. El a ajuns să se întâlnească cu ceilalţi fără a se mai întâlni cu propria sa persoană, fapt remarcat la sfârşitul sec. XIX de filosoful german Martin Heidegger. Aceasta îl face o fiinţă străină de sine, o separare fatală şi determinantă pentru propriul destin.

Cine este el? Cum îşi explică existenţa? Ce caută de fapt aici? Sunt întrebări la care nu poate răspunde şi nici nu deţine curajul de a se auto chestiona. Astfel, portretul său este neclar. Aflat într-o natură în care ceaţa s-a coborât şi peste chipul său, el seamănă cu un războinic obosit aflat în faţa râulu peste care va trece, mai devreme sau mai târziu, fără a şti dacă destinaţia sa este Raiul sau Iadul – realităţi pe care le-a abandonat sau cel puţin le-a redus la periferia tăcută a conştiinţei sale.

Primăvara vivaliană întârzie să apară şi pe portativul său stau aruncate notele unei toamne a cărei frunze căzute din copacii singuratici s-au degradat.

Desprins de rădăcinile sale prin care îşi procura odinioară seva, lăsând în paragină celelalte sfere ale fiinţei sale, omul contemporan se vestejeşte până la stadiul de moarte şi dincolo de ea. Abia acest om este „omul nou” promovat de comunişti sau chiar hitlerişti. Acela de atunci era o mimare. De la bunici am aflat că lumea credea realmente în Dumnezeu. Omul de azi e o autentificare, o reprezentare fidelă a omului fără Dumnezeu dorit în trecut, a „omului nou” ce prostituează sensul etimologic al cuvintelor exprimate.