Secvențe din jurnalul serii


jurnall

      În seara asta am fost pentru a doua oară din acest an la alergat în parc. Era semi-întuneric. Mă-ntreb ce gânduri erau în mintea trecătorilor sau celor ce alergau în parc, văzându-mă alergând cu o carte în mâna stângă? Probabil eram un caraghios. Ce legătură există între alergat și cartea inconfortabilă, ținută strâns – pentru a preveni alunecarea din mână și pierderea ei?
Am considerat că timpul pierdut în călătoriile cu metroul trebuie investit în ceva. E-aiurea să stai cu privirea fixă, admirând pereții albi și tavanul trenului ce scârțâie pe șinele ceaușiste. Sau chipurile oamenilor, vestimentația și siluetele lor. Nu neg: îmi place să admir chipul angelic al vre-unei domnișoare, chit că risc să visez apoi la chipul ei, pe care-l caut în amintirile recente, izbit fiind de golul din viața mea ce se vrea umplut de existența chipului încă negăsit…
În ce altceva s-ar putea investi acel timp petrecut în tunelele bucureștene, dacă nu în cititul unei cărți? Și pe cine altceva dacă nu pe Vladimir Pustan puteam să-l citesc? – unul din puținii oameni care mențin Adevărul în reanimare pe suprafața terestră a României.
Am lecturat din cartea Trezește-mă când moartea-i la fereastră, în care autorul vorbește de accidentul soției sale și de spitalizarea ei – dacă am priceput bine. În timp ce citeam despre speranță, un ”cimitir al corăbiilor noastre”, m-am oprit din alergatul pe rândurile paginii și-am privit în jur. M-am ciocnit de privirile rigide, triste și îndreptate-n jos, spre podea, ale călătorilor. Miroseam aerul ignoranței, a nepăsării și a unui ”cadavru” a reațiilor umane. Oare oamenii aceia mai sunt vii în materie de reacții?

Trezeşte-mă-când-moartea-i-la-fereastră
Priveam figura unui tânăr ce venea parcă dintr-o altă lume, una de laborator în care se dorește, probabil, crearea omului nepăsător la ce se-ntâmplă în proximitatea lui, în viața semenilor lui. Oare sunt mulți români în a căror chip s-a-nmormântat zâmbetul, speranța, păsarea, dorința de implicare și-a apărut în loc albeața fulgilor de gheață?
Venind de la alergat, am coborât din metrou satisfăcut că am făcut ce mi-am propus și, pășind prin praful străzii am ajuns acasă cu gândul la duș.

Reclame

Obsesiile mele


Am găsit pe blogul cuiva o leapşă pe care o preiau şi eu.

Obsesiile mele? Hmmm. Nu sunt multe dar sunt…

În primul rând sunt obsedat de scris. Încă pe vremea când eram la grădiniţă mi s-a revelat că peste ani o să fiu obsedat de scris. Când îi spuneam bunicii că o să-mi placă să scriu, pe vremea când nu ştiam nici măcar să ţin un instrument de scris în mână, bunica îmi replica spunându-mi că după clasele primare o să mi se facă lehamite de scris. Din nefericire pentru ea, nu a fost aşa şi nici până acum nu s-a împlinit presupoziţia ei. Scrisul îmi face bine. Este asemeni unui act terapeutic mai eficient decât o aspirină sau un paracetamol.

O a doua obsesie a mea e reprezentată de lectură. În ultimul timp sunt pasionat de cărţile ce abordează domenii precum cel politic sau economic.

O a treia obsesie este gândul de a-mi întâlni jumătatea cu care să împart prezentul şi viitorul, timpul, energia, în definitiv ceea ce sunt, ceea ce voi deveni. Să o întâlnesc pe cea cu care să schim două braţe calde şi cu care să construiesc un colţ de paradis la noi acasă.

O altă obsesie e reprezentată de blog. Îmi place să lecturez ceea ce se debitează pe blogul lui Adrian Năstase şi Ion Iliescu.

Nu în ultimul rând, sunt obsedat de mare. 

O ultimă obsesie: somnul de dimineaţă. Sunt înnebunit să dorm dimineaţa, să lenevesc fără să fiu deranjat în patul inundat de razele de soare ce-mi zgârie faţa pentru a mă scula.    

Visul meu


Visul meu este să scriu şi să citesc. (De fapt este unul din visele mele. Faceţi abstracţie de faptul că scriu ca şi cum ar fi unicul meu vis.)

Îmi pare nespus de rău că în vremea paradisului vieţii mele, acela al copilăriei, am retezat puţin câte puţin din aripile acestui vis pe care doar de puţin rimp îl conştientizez. Atunci aveam tot timpul din lume să o fac şi nu o făceam. Abia acum, într-un târziu ceas ce se scurge cu regrete, îmi cultiv visul acesta. Dar mi-l cultiv frustrat fiindcă timpul nu îmi este un amic. Îmi este un duşman care rânjeşte ori de câte ori îmi şopteşte mişeleşte că trebuie să plec la serviciu, trebuie să mănânc, trebuie să dorm, trebuie să spăl, trebuie să fac cumpărături sau să efectuez nişte plăţi de care nu mă pot debarasa.

Asemeni lui Cărtărescu, pentru mine scrisul e modul prin care îmi plătesc biletul pentru a exista. E tariful achitat (nu ştiu cui) pentru a intra pe uşa unei noi zile, pentru a păşi pe podul unei noi luni şi a intra în cetatea unui nou an. Nu e uşor să scriu. Scrisul mă consumă. Diferenţa este că, spre deosebire de alte realităţi care mă consumă într-un mod pe care l-aş abandona dacă aş putea în pustiul inexistenţei, scrisul mă consumă într-un mod plăcut. El este un act catarhic, un mod de a scoate produsul univerului interior la suprafaţă, un mijloc de comunicare.

Când scriu simt că trăiesc, că fac ceva care dovedeşte cât se poate de palpabil că exist, că amprentez pagina reală sau virtuală cu propriile mele gânduri şi idei, cu propriile mele satisfacţii sau insatisfacţii cu zborul înalt sau căzut al fiinţei mele, în definitiv, cu mine, cu tot ceea ce sunt şi îmi doresc. Scrisul e un mod de a rămâne nemuritor, pentru că şi după moartea biologică a ta rămâne ceea ce ai scris. Acel ceva produs de tine prin scris rămâne. Nu are moarte. Cel mult, va muri în conştiinţa oamenilor. Atât.

Când citesc mă având într-o altă lume. Mă mişc în lumea conturată şi mobilată de autorul unui articol, al unei cărţi, al unei poezii. E ca şi cum trec graniţa din spaţiul real al materiei în spaţiul imaginar pe care îl simt cât se poate de real încât îmi vine uneori să strig asemeni lui Arghezi: „ESTE!” Ce mi se pare interesant e faptul că nu am nevoie de Paşaport pentru a păşi în lumea fiecărei cărţi. Am nevoie doar de timp şi disponibilitate, condiţionări pe care mi le asigur pentru a-mi îndeplini visul: acela de a scrie şi de a citi.