Reflecții de duminică seara


Duminică seara am ieșit în Parcul Herăstrău. Canicula s-a băgat la somn iar plimbarea pe care am făcut-o a fost o reală plăcere.

În apropierea unei alei, pe o pânză, era proiectat un film. Unul românesc, care mi-a reamintit de anii copilăriei: ”Amintiri din copilărie”. Dacă pe atunci priveam filmul cu ochii mari ce abia descopereau lumea, acum am privit diferit, dintr-un alt unghi, pelicula amintirilor lui Creangă. Am urmărit cu invidie simplitatea vieții oamenilor contemporani cu Creangă. Ei nu aveau atâtea ocupații cronofage ca noi. Nu aveau radio, televizor, calculator, ipod sau telefon mobil. Oamenii de atunci gravitau în jurul realităților simple: familia, munca, biserica, școala, strângerile de sărbătoare sau iarmarocul.

Viața noastră este atât de complexă! Pe lângă ocupațiile pe care le aveau și oamenii de acum două secole, noi ne complicăm existența încărcându-ne viața cu-atâtea lucruri față de care devenim roboți, ne legăm precum un magnet de o bucată de metal, încât mă întreb dacă mai suntem ființe umane sau robi programați ai lucrurilor? Mă întreb dacă ne mai rămâne timp pentru meditație sau rugăciune, pentru interacțiuni de calitate cu apropiații, dacă mai acordăm suficient timp pentru ceea ce are importanță? Din supermarket ne cumpărăm atâtea sortimente de bunuri de consum! În casă avem atâtea chestii! Mașina noastră are atâtea opționale! De fapt, cred că trăim într-un context în care, chiar dacă am dori să ne simplificăm viața, să ne debarasăm de lucrurile mai mult sau mai puțin utile cu care ne-am accesorizat viața, nu am putea. Fiindcă am realiza că, viața trăită fătă tv, calculator, telefon sau mașină, tinde să fie imposibilă.

Viața noastră se desfășoară atât de rapid! Îmi amintesc că acum 10 ani, când internetul era o chestiune încă greu accesibilă, corespondam și așteptam cu nerăbdare să primesc răspunsul la scrisori. Acum scriu fără pasiune e-mailuri și nu mai trăiesc așteptarea răspunsului la e-mail. Mă întreb spre ce ne îndreptăm? Unde va ajunge societatea umană cu stilul ei alert?     

Reclame

Provocare la viaţă


4563

A trecut şi Michael Jackson în eternitate iar noi, aşezaţi în faţa micului ecran, am rămas cu gurile căscate ca după căderea regimului comunist din România când începeau să apară maşini străine şi ne lăsau cu ochii mari ca cepele, până recent, când şi acestea    s-au integrat în peisaj şi nu mai ai loc de ele. Şi noi ne vom duce. Fiecare în parte, la vremea hotărâtă. Până atunci, trăim. Ar fi indicat să trăim, să nu treacă viaţa pe lângă noi ca un bolid de formula 1 pe lângă spectatori, conectaţi la tehnologie ca pacienţii spitalelor la perfuzii.

Rupt de TV, GSM, computer şi confortul dormitorului, am fost provocat să ies în natură. Undeva, pe un drum de munte, pe lângă pădure. Verdele de aici părea altfel decât cel filmat şi redat pe sticla TV-ului. Era viu, real, aproape. Îl puteam atinge şi simţi energic pe retine. Vântul îmi alinta uşor braţele şi faţa. Am simţit că trăiesc într-un mediu real, departe de cel „aseptic”, virtual şi închis, asortat cu capsula TV-ului şi al computerului. Lipsa semnalului pe ecranul telefonului mobil m-a făcut să mă simt doar pe mine şi pe Dumnezeu. Puteam să comunic cu amândoi nestingherit. Nu m-am mai perceput ca pe o componentă universală (cred că sunt mulţi alţii ca mine) conectată la alte componente proiectate şi construite pentru noi. Eram despărţit de TV, telefon, cuptor cu microunde, DVD, computer etc. Dar ce faci dacă te simţi banal, rupt de natură, poate chiar de tine însuţi? Mergi mai departe şi încerci să restabileşti legătura. Reîncepi dialogul cu banalitatea, dependenţele, sărăcia sau absurditatea din tine. Începi de unde eşti. Important este să te regăseşti, să ştii unde eşti şi să îţi propui unde vrei să ajungi. Vei vedea că e „cool” să beneficiezi de o cură cu aer curat, de mişcare şi de conştientizarea faptului că trăieşti.