La clinica stomatologică Intelident


gratiela-1

Pe strada Dr. Iacob Felix, la numărul 28, din București, nu departe de zgomotul și agitația din Piața Victoria, am găsit un loc liniștit unde mi-am alinat durerea de dinte: la Clinica Stomatologică Intelident.

M-a impresionat aparatura, profesionalismul, capacitatea de comunicare și empatie a medicului Grațiela Becheanu, cu specializare în endodonție, pe care v-o recomand fără a sta pe gânduri, pentru care actul medical nu se face în grabă, nici bâjbâind, ci analizând radiografia pacientului și acționând cu ajutorul unei lupe speciale pe toată durata intervenției, cu microscop și instrumentar performant, de ultimă generație. Nu în ultimul rând, ceea ce dintele meu cu probleme a simțit, a fost ”mâna ușoară” cu care medicul Grațiela Becheanu a intervenit, mai ales atunci când mi-a făcut anestezie. La a doua intervenție, m-am așezat pe scaunul Doamnei Doctor, aproape ca pe banca din parcul meu favorit, Herăstrău.

intelident 2
Intelident este prima clinică întânită care oferă servicii stomatologice divizate pe specializări.
Practic, la Intelident, nu există un medic stomatolog ”bun la toate”. Fiecărui medic îi sunt repartizați de la recepție pacienții care întâmpină afecțiuni dentare specifice, pentru care acesta a obținut câteva specializări relevante acelei/acelor afecțiuni.
Drumurile mele la Clinica Stomatologică Intelident nu s-au încheiat. Voi onora următoarea programare la medicul Raluca Gurban pentru o extracție și respectiv un implant. Vă țin la curent…

Pentru cei interesați, toate detaliile privind serviciile, echipa de medici, prețurile și datele de contact ale Clinicii Stomatologice Intelident le găsiți accesând site-ul: http://www.intelident.ro

Pe site-ul Clinicii Intelident am remarcat și o secțiune dedicată părinților și copiilor…

intelikids-22
P.S. Motivația sau argumentul scrierii acestui articol rezidă în faptul că, profesioniștii adevărați ai diverselor domenii de activitate din societate, merită mai mult decât recompensa financiară pentru serviciile prestate. Mi-am format obiceiul de a recomanda profesioniștii de a căror servicii am fost FOARTE MULȚUMIT pentru ca cei care-mi citesc articolele să aibe o recomandare în plus și, astfel, să poată lua o decizie înțeleaptă.

intelident 3

Anunțuri

Cavalcada Anei Maria Zaharia


IMG_4969

”Pasiunea” pentru cai a apărut involuntar… Păstrez doi cai – unul alb, din ceramică, iar celălalt roșu, din porțelan. Au fost cumpărați de mama cu mulți ani în urmă și, după moartea ei, i-am păstrat – cel alb pe mobilierul bibliotecii din living, iar pe cel roșu pe noptiera din hol.
Livingul era lipsit de culoare. Am avut un tablou cu imaginea unei păduri; dar era vechi, lipsit de strălucire și nu emana acea „lumină”… L-am dat jos. Dar golul trebuia umplut cu imaginea unei alte picturi.
În comerț nu am găsit nimic care să-mi placă. Aproape toate picturile din comerț mi se par întunecate sau reprezintă imagini ce combină culori reci. Prea multe nuanțe de…rece.
Am ajuns să comand un tablou. Am tot căutat tema… până m-am dus cu gândul la cai și la mitul carului înaripat din mitologia platoniană… Așa s-a născut ideea unei cavalcade. A mai rămas că găsesc o mână iscusită care să materializeze ideea. Și am găzit-o. La Ana Maria Zaharia. Admiram un tablou în sufrageria unui prieten care mi-a spus că e pictat de ea…

ana zaharia
Ana Maria Zaharia este absolventa Liceului de Arte Plastice ”Hans Mattis Teutsch” din Brașov, în prezent studentă, aproape absolventă, a Universității Naționale de Artă din București, Facultatea de Artă Decorativă și Design.
Cu Ana Maria Zaharia am putut comunica. Foarte bine. Mi-a acordat timpul necesar înțelegerii ”comenzii” și dezvoltării ideii materializate prin culori. Nu m-a repezit în zecile de minute cumulate de discuții.
N-am mai putut de nerăbdare și am mers să ”întrerup” uscarea tabloului pentru-al lua acasă.
Ana Maria Zaharia poate fi găsită căutând pagina de Facebook „Life expressions – Ana Maria Zaharia” sau accesând link-ul: https://www.facebook.com/AnaZaharia.Artist?fref=ts

Amintiri cu Petre Anghel


petre anghel II

Prima secvență care-mi apare pe scena amintirilor este aceea în care Profesorul Petre Anghel asista la una din probele examenului de admitere. Era în vara anului 2001. La finalul probei de examen ne-a spus – mie și câtorva candidați – ce trebuia să scriem pe foile de examen pentru a obține rezultatul maxim.
Următoarele amintiri cu Profesorul Anghel le am de pe băncile facultății, din perioada anilor 2001-2005, de la cursurile de comunicare și tehnici de redactare. De la el am reținut că nu există întrebări greșite, ele fiind necesare pentru abordarea necunoscutelor. De asemeni, îi datorez perspectiva simplă și foarte practică a comunicării care înseamnă ”a spune celor din jur cine ești, ce vrei, pentru ce dorești un anume lucru (…) înseamnă și a tăcea, a aștepta reacția, răspunsul celuicăruia ai vrut să-i faci onoarea de a-l anunța că exiști și chiar de a-i spune ce vrei” (Petre Anghel, Stiluri și metode de comunicare, ed. Aramis, București, 2003, pag. 11-12).
Îmi amintesc că, odată, a încercat să ne spargă tiparele de gândire și ”prefabricatele” minților noastre, solicitându-ne să argumentăm de ce ospitalitatea românească este o calitate? A urmat un schimb interesant de argumente și contraargumente între catedră și băncile sălii de cursuri…
Probabil nu sunt singurul care datorează Profesorului Petre Anghel rolul de perfector a celei mai importante capacități umane: comunicarea. Scrisă și vorbită.
Marea calitate a Profesorului Petre Anghel a fost aceea că își lăsa acasă ”gradele” de Profesor și nu-și uita niciodată ”calitatea” de om, de ființă umană în raport cu studenții săi în sălile de curs.
Regret că am ezitat să calc pragul facultății în ultimele săptămâni pentru a-i dărui un exemplar al cărții mele, pentru că da, îi datorez și Profesorului Petre Anghel apariția celei de-a doua cărți:

coperta cartea mea

Adio, Domnule Profesor!


petre anghel

Plecarea sa este, cu siguranță, o pierdere. O pierdere pentru familie, apropiați dar și studenți . Pentru că da: a fost unul din puținii Profesori originali, cu o prestanță atrăgătoare, de la care realmente aveai ce învăța. Veneai cu plăcere la cursurile sale.
În comparație cu marea masă de profesori , Petre Anghel are meritul de a fi fost genul de profesor în dreptul căruia eticheta abordării (neo)comuniste nu se lipea. Aveai libertatea să (te) exprimi în propriile tale cuvinte și nu să memorezi kilometri de cursuri. Aveai libertarea (contra)argumentării și posibilitatea reacției fără să fii penalizat.
Profesorul-Contemporan cu Preda sau Nichita, Petre Anghel, de la care am împrumutat, cred, puțin, din ironia – pe merit – și care ne-a introdus în ”tainele” comunicării și a împletirii cuvintelor în texte, a părăsit cu puțin timp în urmă dimensiunea aceasta temporală și a plecat în veșnicia atemporală să-i învețe, probabil, pe îngeri, cum să comunice mai bine cu noi, oamenii.
Viitoarele generații de studenți au pierdut deja șansa întâlnirii cu omul și Profesorul Petre Anghel. Și pentru asta sunt mulțumit că m-am născut în 1983 și nu mai târziu.
Adio, D-le Profesor!

Reflecții la cinci ani după divorț


divort

Se împlinesc cinci ani de când am părăsit domiciliul conjugal. Era o zi călduroasă ca cea de azi. Era amiază. Mi-am făcut bagajele și am plecat. Dacă ar fi să mă întrebați de ce am divorțat, v-aș răspunde că n-a mai plouat. A fost secetă. O secetă de iubire autentică. Un pustiu de trăire.
A fost seceta siguranței că ești iubit și acceptat cu adevărat, asemeni acceptării pe care o simți din partea mamei. Da, chiar așa! Bărbatul își privește soția oarecum cu aceiași ochi cu care își privește mama. Sunt proiecții asemănătoare.
Revin. A lipsit perpetuarea atașamentului ce garantează persistența ecuației „el-ea”. Problemele, diferențele și plictisul s-au instaurat asemeni unor legi fizice fundamentale de pe Terra. Precum gravitația, forța centrifugă sau căldura degajată ca rezultat al frecării a două corpuri solide.
Fără acel „ceva” veritabil, un cuplu nu are șanse de supraviețuire.
Mitul dragostei erotice ce menține oamenii în arena conjugală, prin a sa culme – sexul, act pur mecanic, nu depășește nivelul mitologic.
Dacă ar fi ca un cuplu să aleagă un singur obiectiv, doar unul singur, pentru atingerea căruia să muncească, cu scopul supravieţuirii, atunci atașamentul ar fi acela. Ataşamentul e realitatea ce conține emoționalitatea și afectivitatea care confirmă fiecăruia că este o parte esențială a întregului parcurs conjugal.
Din nefericire, peisajul cotidian al unui cuplu rutinat e ticsit de prea multă fizică mecanică, clasică, newtoniană și prea puțină dinamică cuantică – afectele.
Atingem o groază de obiective și acțiuni cu intersecții și finalități stomacale, trupești, firești. Nu „atingem” suficient nivel imperceptibil vizual, emoțional şi spiritual. Nu ne atingem suficient sufletele. Ne sărutăm prea mult pe trup și prea puțin pe suflet. Cum să țină o relație cu o astfel de disproporție?
Frumusețea, cosmetizările de tot felul, nu ne pot ține împreună. Respingerile ne îndepărtează unii de alții. Iar lumina lunii se demitologizează, pierde din romantism până la „pur și simplul” obiect ceresc ce degajă lumină. Nimic în plus.
Timpul existenței în doi aduce inevitabil obișnuința ce macină orice breaking news de familie, pe care dorim să-l dăruim și să-l primim. Orice mister s-a elucidat. Totul e previzibil, predictibil și calculabil.
Durerea divorțului? Nu rezidă în pierderea celuilalt. Pe celălalt l-ai pierdut cu mult timp înainte să ajungi aici. Durerea divorțului e aceea a singurătății. A absenței fizice a celuilalt, conştientizate abia acum, când din câmpul tău vizual a dispărut. E o pată de inexistență din spectrul vizual. Chiar și prezența fizică în preajma divorțului – de-acum fără valoare emoțională, era o condiție suficientă pentru realitatea surprinsă de Dumnezeu înaintea creării Evei: „nu este bine ca omul să fie singur…”
Probabil că cine citeşte aceste rânduri e curios să înţeleagă ce „piese” ale relaţiei maritale au cedat la noi. Voi spune:

1. Comunicarea. Comunicarea dintre noi a devenit deficitară.
Atunci când încercam să fiu deschis şi să-i transmit ce simt sau gândesc, dacă nu era de acord cu ce îi spuneam, se enerva. Mă făcea să (…)       continuarea fragmentului se află în cartea ”Din Paradis, în deșert”

Cine își dorește un exemplar, este rugat să lase un comentariu (pe Facebook – în privat/ blog. Dacă nu ești ”prieten(ă)” cu mine pe Facebook, pentru moment sunt blocat și nu pot să reacționez. Ai putea folosi nr meu de telefon sau adresa de e-mail: 0727.318.457 sau cezar_augustusjunior@yahoo.com) care să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre. De asemeni, pot fi lansate comenzi și prin sms la nr. 0727.318.457
Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf  🙂

Costul cărții este de numai 14,9 lei

IMG_1557

 

ȘAPTE SEMNE CE SPUN CĂ EA URMEAZĂ SĂ-ȚI SPUNĂ ADIO


despartire

  1. Nu te mai ține strâns în brațe cum o făcea înainte. Realizezi că nu mai este ea în acea îmbrățișare. Dacă o face, această acțiune afectivă este făcută din complezență. Strânsul în brațe e o imitație a ceea ce era cândva.
  2. Nu-ți mai declară dragostea. Tu îi spui că o iubești, iar ea tace.
  3. E gânditoare și nu împărtășește cu tine ceea ce gândește. Intuiești că mintea ei ascunde multe gânduri, dar ție nu-ți mai spune nimic.
  4. Nu mai e la fel de comunicativă. Nu mai e dispusă să comunice cu tine, motivând că e obosită, deși înainte comunica și atunci când era obosită. E obosită, dar e online pe mess, feisbuk și skype până la ora 01:00-02:00 dimineața!
  5. E foarte critică cu tine. Nu mai echilibrează lista defectelor pe care le identifică la tine  cu nicio calitate de-a ta.
  6. Se dedică trup și suflet prietenelor ei, iar ție nu-ți mai oferă nimic.
  7. Nu mai poartă inelul de logodnă. Nici nu știe în ce cotlon l-a aruncat.

Ce ne spunem când nu ne vorbim


ce ne spunem

Scrie! Mi-a spus Muza, în Parcul Herăstrău, după ce văzusem la metrou imaginea de mai sus ce ne invită la un spectacol de comedie.

Am scos telefonul mobil și am început să scriu:

Ce ne spunem când nu ne vorbim? Chiar așa! Ce ne spunem?

Că suntem lași. Fugim de efortul pe care trebuie să-l depunem ori de câte ori rotițele mecanismului relațiilor noastre s-au blocat.

Transmitem că suntem egoiști. Că ne focalizăm doar pe ego-ul nostru, uitând de cealaltă persoană. Poate celălalt are nevoie de noi. De ascultarea și afecțiunea noastră. De prezența și îmbrățișarea noastră. De ”te iubesc”-ul pe care nu l-am mai rostit demult și de faptul că celălalt chiar ne lipsește.

Că practic nu iubim cealaltă persoană. Fiindcă existența iubirii ce nu depășește ideea iubirii în afara persoanei tale, care susține că iubește, către persoana iubită, este cel puțin isuficientă… Pentru că da, este mai relevantă întrebarea ”Te iubesc?”, pentru a verifica dacă persoana căreia îi spui că este iubită de tine validează declarația, experimentează realitatea acestei declarații, decât afirmarea acestei expresii care nu este confirmată !!!

Că suntem orgolioși. Așteptăm ca celălalt să ia inițiativa (dacă nu cumva celălalt a făcut deja prea mult!).

Că nu ne mai interesează relația (dacă vom regreta amarnic mai târziu?).

Că pentru noi comunicarea nu e cea mai importantă resursă a unei relații de succes, ci tăcerea. Din păcate tăcerea nu ajută. Decât la răcirea noastră în timp. Și dacă nu realizăm asta la timp, vom regreta… PREA TÂRZIU!!!