România out!


romania

Mărturisesc de la început că titlul acestui articol îi aparține lui Rareș Bogdan, realizatorul emisiunii teve ”Jocuri de putere”, de la Realitatea TV, care a rostit această expresie pe care am preluat-o și i-am conferit rangul de titlu pentru acest articol.

România (este) out la Jocurile Olimpice de la Rio. A ratat calificarea. De la stadiul podiumului suprem ocupat de Nadia Comăneci în anul 1976, când a obținut titlul de campioană olimpică absolută, România a ajuns la indezirabila situație de a pica ”examenul de admitere” în arena internațională de concurs la gimnastică.

În emisiunea ”Jocuri de putere” din data de 19 aprilie a.c., celebrii antrenori ai lotului olimpic feminin de gimnastică – Octavian Belu și Mariana Bitang – au punctat ca motiv principal al acestui eșec subfinanțarea sportului românesc fără de care performanța nu poate fi susținută. Din nefericire, statul român nu mai investește suficient în domenii precum sportul, educația, sănătatea, domenii care au nevoie de susținere financiară pentru ca România să poată sta onorabil în salonul statelor europene. Mi-ar fi plăcut să-l văd în emisiune și pe Alin Jivan – vicecampion la gimnastică, actual antrenor la Clubul Steaua București, un tip cu o personalitate puternică despre care cred că, dacă va avea finanțarea necesară pentru clubul unde activează, va reuși să readucă România pe podiumurile internationale.

Din nefericire, o țară distrusă de corupție și de incapacitate economică, realități care se traduc prin bugete naționale incapabile să finanțeze sănătatea, educația sau sportul, nu reprezintă doar o țară săracă material ci și mental sau spiritual, în ciuda (prea) multelor biserici construite.

În peisajul acesta cu domenii ce sărăcesc pe zi ce trece, mă întreb ce perspective de reușită mai are România?

Nu știu în ce măsură evenimentele din decembrie 1989 din Timișoara și București pot fi discutate în registrul revoluției. Tind să le pun în registrul loviturii de stat orchestrate de occident.

Dacă-mi este permisă folosirea unei chei hermeneutice de interpretare a ”motivației” căderii comunismului din România – și nu numai, aș spune că aceasta (motivația) este una (foarte) pragmatică și cu o bătaie lungă de-a lungul deceniilor. Occidentul și-a bătut joc de România, clasa politică autohtonă fiind complice acestei bătăi de joc. Dar, ceea ce nu a știut clasa politică în anii 90 este că, după ce-și vor bătea joc de România și resursele ei pe care le-au preluat și exploatat la prețuri de nimic, vor continua prin a-și bate joc de însăși clasa politică. Pentru că DA: clasa politică din România este în prezent obiectul bătăii de joc a occidentului. Altfel, cum s-ar putea explica atâtea cercetări penale în rândul politicienilor?

Mă întreb când se vor trezi la realitate politicienii români prin a (re)deveni patrioți și a începe să acționeze în favoarea României? E vremea să vă treziți, stimați politicieni. E vremea să realizați că acțiunile voastre nu vă ajută nici pe voi, nici pe noi. Dacă occidentul vă lăsa să vă bălăciți în corupție, aveați motive serioase să continuați… Acum, cu ce vă mai ajută corupția? Încercați să acționați în favoarea țării, să atrageți investitori pe care să-i determinați să plătească salarii decente. Acționați astfel încât Români să devină o țară INDEPENDENTĂ, puternică din punct de vedere economic, apoi dați un mare șut în fund organismelor internaționale și da, abia atunci veți avea putere deplină să plasați bunăstarea voastră pe un trend ascendent și, eventual, pe a noastră.

În prezent am ajuns în punctul în care corupția nu vă mai poate ajuta să acumulați averea dorită. Cred că SINGURA modalitate de a redobândi suveranitatea și chiar libertatea de a ”câștiga”, stimați politicieni, este prin a vă folosi inteligența în favoarea creșterii economice reale a României. Altfel, vom rămâne o colonie economică și politică a occidentului CARE NU VA DORI NICIODATĂ CA ROMÂNIA SĂ DEVINĂ O PUTERE ECONOMICĂ ÎN EST. Pentru că un stat puternic din punct de vedere economică este un stat care produce bunuri și servicii, or asta implică ca bunurilor și serviciilor produse în occident să li se îngusteze piața de comercializare. Putem fi atât de naivi să credem că occidentul și-ar putea dori asta?

Încetați să mai vindeți ieftin resursele naturale ale României. Ce-ar fi dacă ați gândi câteva legi-cheie care ar determina ca resursele importante ale României să fie exploatate de stat, iar profitul să intre în contul statului, finanțând ulterior domeniile care ar putea aduce României un plus-valoare – altul decât cel exprimat financiar? Ce-ar fi dacă am prelua controlul asupra platformei petroliere din Marea Neagră sau asupra zăcămintelor de la Roșia Montană? Ce-ar fi dacă statul român ar (re)începe exploatarea resurselor și valorificarea lor la prețuri corecte? Dacă de mâine veți renunța la corupție, cred că treaba asta ar fi posibilă.

Și mai terminați cu lașitatea! Începeți să reprezentați interesele românilor cu acel curaj care v-ar readuce demnitatea și cota de popularitate pe care v-o doriți.

Germania ne datorează bani? Perfect! În orice discuție cu liderul Germaniei readuceți-i amintea de această datorie. Cu atitudinea și mentalitatea de învingători, asemeni oricărui lider occidental care se repsectă pe el și națiunea pe care o reprezintă. De ce ei pot, iar voi nu puteți? Ce au ei în plus, comparativ cu voi? 1 milion de euro? O limuzină? O vilă?

Succes, stimați politicieni!

Reflecții pe marginea atentatelor de la Paris


paris

Europa fierbe. Filmul atentatelor începute alaltăieri la Paris, soldate cu 15 victime irecuperabile, din care 10 jurnaliști, confirmă persistența nesiguranței (și) în secolul XXI. Atentatele au fost angajate în numele islamului, fiind motivate de caricaturizarea profetului Mahomed de jurnaliștii publicației Charlie Hebdo.

Cu siguranță, acțiunile celor care au ucis în numele lui Allah sunt dezaprobante. Dar nici opera jurnaliștilor de la Charles Hebdo nu este acceptabilă, chiar dacă este publicată în virtutea libertății de exprimare. Libertatea are limitele ei, limite legate de libertatea și respectul valorilor celorlalți semnatari ai contractului social, care, încălcate, schimbă tema libertății cu cea a abuzului.

Da, categoric da: caricaturizarea profetului islamic de către jurnaliștii publicației Charles Hebdo s-a dovedit a fi un abuz costisitor. Jurnaliștii au plătit cu viața lor. Nimeni nu trebuie să-și permită excesul de libertate. Altfel, când acest tip de exces se face în raport cu anumite comunități ce au un potențial agresiv excesiv, cum este comunitatea musulmană în care există facțiuni radicale, extremiste, fundamentaliste, situația la nivel local și global poate degenera.

Secolul XX, marcat de nazism și comunist, a fost supranumit cel mai sângeros secol din istorie. Milioanele de evrei, români, ucraineni sau țigani au fost uciși în numele filosofiei naziste și comuniste. De asemeni, două războaie mondiale au devastat întreaga Europă.

Începând cu 11 septembrie 2001, când au căzut simbolurile americane și până acum două zile, civilizația occidentală a secolului XXI este pusă din nou sub semnul unui mare semn de întrebare urmat de un altul, de exclamare.

Mai mult, viitorul este incert. Au apărut zvonuri ce anunță atentate în Marea Britanie, SUA și alte țări. Pe ce planetă trăim? Spre ce ne îndreptăm? Cât de aproape/departe este perioada descrisă de Apocalipsa? Putem vorbi de civilizația europeană ca fiind una utopică? Mai putem identifica un loc de pe Terra unde este ”bine” în adevăratul sens al cuvântului?

Dragul meu turnător


dragul meu turnator

Gabriel Liiceanu surprinde. E unul din acei autori ai căror cărţi, odată luate între mâinile ce menţin coperţile deschise, sunt lăsate cu greu pe măsuţă.

Dragul meu turnător, e o surpiză plăcută ce fascinează prin curajul de a pătrunde în paginile arhivate ale propriului Dosar de urmărire, naturaleţea şi dezinvoltura cu care îşi descrie gândurile, emoţiile şi sentimentele trăite în urma studierii acestui dosar, dublate de înfăţişarea turnătorului său, un declarat ateu „de mic”, cu „vocea moale, stinsă, fără inflexiuni şi accente părea că se modelase pe trupul împuţinat şi adus de spate” (pag. 27), pe care Gabriel îl reîntâlnise în biroul său din Casa Scânteii, mastodontul stalinist ce adăposteşte Editura Humanitas. Omul cu pielea albă, întinsă, a cărui chip se asemăna cu un mulaj, din ceară, golit de sânge, după cum îl văzuse Gabriel Liiceanu, venise să discute vânzarea propriilor acţiuni deţinute la editură, de teama morţii apropiate, datorită vârstei înaintate (83 ani) şi conştientizarea imposibilităţii ulterioare de cheltuire a banilor deţinuţi în respectivele acţiuni.

liiceanu

Pătrund incisiv în cartea maestrului Liiceanu şi uit spaţiul în care mă găsesc – metroul, şi staţia la care trebuie să cobor.

Recunosc – Liiceanu a fost şi este unul din mentorii mei într-ale scrisului, accesibil prin intermediul cărţilor sale, pe care le-am devorat, uneori cu o plăcere nebună. Confisc, uneori, puţin din stilistica lui creatoare, atât cât mă pricep, în scrierea propriilor mele articole pe care le public pe blogul personal.

Mă gândesc serios să public o carte în formatul acesta, al scrisorilor, adresate femeilor pe care le-am iubit de-a lungul timpului, fără să dau nume. Nu cu scopul de a retrăi ce-a fost în poveştile mele de dragoste, ci cu acela de a înţelege, la rece, ce-a fost. A fost, sau n-a fost, iubire? M-am apucat, deja, de treabă. Vom vedea ce va ieşi.

Despre așteptare la români


asteptare-trista_f2041744ff490b

M-am trezit în această dimineață cu cheful de a scrie. N-am mai scris de ceva timp un articol, iar azi, mi-a căzut cu tronc ideea. Dar despre ce să scriu? Ei bine, îmi vine-n minte un cuvânt cheie: așteptarea. Suntem o nație a cărei realizări sunt condiționate de realitatea acestei expresii: AȘTEPTARE. Un exemplu la îndemână e faptul că am nevoie să-mi gătesc dar aștept să-mi vină cheful de a pleca la cumpărături. Probabil că cei din lumea anglo-saxonă nu-și întreprind acțiunile necesare supraviețuirii după chef și alte asemenea, ci, pur și simplu, acționează, în virtutea unei discipline articulate de-a lungul sutelor, poate miilor de ani, disciplină care i-a ajutat să poarte, să câștige și să stabilească colonii dincolo de granițele țării mamă.

Dar, cum nu sunt anglo-saxon ci un latin din Balcani care e tentat să negocieze totul, stau acum și scriu deși mi-e foame, dar aștept să vină cheful de a ieși din dormitor și a intra în bucătărie, apoi, de a ieși din bucătărie și a intra pe hol, pentru a putea ieși pe ușă afară la cumpărături, apoi a mă întoarce și a mă apuca de gătit.

Așteptarea la români e o realitate istorică și psihologică. Ne-am deprins cu ea și plecăm capul mai mult sau mai puțin voit la ideea așteptării, asemeni unor sclavi ce nu au alternative, lor rămânându-le doar acceptarea dictatelor date de stăpâni.

În vremea dictatului ceaușist românii așteptau mai mult sau mai puțini la cozile din fața magazinelor alimentare, a celor ce comercializau butelii, în fața birourilor indivizilor ce le repartizau apartamente etc.

Astăzi așteptăm tăcuți să luăm un aviz, o autorizație, un documentt emis de vreo primărie. Așteptăm botoși polițistul care comite un abuz și ne scrie pe nedrept o amendă. Așteptăm…

N-avem în noi structură de revoluționari să reacționăm potrivit cu acțiunile întreprinse. Sunt curios cum se va termina filmul live Roșia Montană… Sunt convins că politichienii nu sunt speriați de manifetările de la Piața Universității și nici cele din Roșia Montană. Orice decizie va fi luaată funcție de interesele și influențele venite din exteriorul României.

În rest… așteptăm să ne fie mai bine, să vină investitorii europeni, chinezi etc.  Că pe americani i-am așteptat, dar i-am așteptat degeaba, că m-are brânză n-au făcut. Aaaa. Mă scuzați! Ba da: au tăiat cu barda din pensii și salarii la vocea FMI-ului și acțiunea lui Băsescu, că de Boc nici nu poate fi vorba. Apropo de americani: mă bucur că acum, au și ei de așteptat…viza. Noi așteptăm ca ei s-o scoată, iar ei așteaptă s-o primească. Îmi va părea comic interogatoriul primit de americani din partea Poliției de frontieră române: de ce ați venit în România? Durata șederii pe teritoriul României? etc etc. De fapt, foarte corect! N-or fi ei feții frumoși cu stea în frunte ai omenirii!

Una peste alta, am așteptat în timp ce am scris aceste rânduri și mi-a venit cheful să mănânc. Poftă mare să-mi fie!

Reflecții de weekend


reflecţii-în-ochi-wallpapers_27909_1600x1200

Comparând istoria dinainte de Hristos, cea după Hristos – perioada Medievală, Romantică și cea Modernă, cu cea Postmodernă în care respirăm noi, realizăm că trăim într-o perioadă al unui lux și confort existențial ridicat, fără precedent. Niciodată în istorie, vestimentația, automobilele, locuințele etc., nu s-au înfățișat atât de bine ca acum. Trăim într-o societate pentru care înfățișarea, designul ireproșabil al lucrurilor vândute pe piață, la care designerii lucrează din greu pentru a obține noi versiuni și feislifturi – concept regăsit cu precădere în industria auto. Citind cărțile dedicate filosofiei bolșevice, comuniste, pușcăriilor/lagărelor de concentrare în care au suferit deținuții politici ce au ajuns acolo fără vină, fără motive serioase care să determine autoritățile atee să-i arunce sub bocancii bestiilor torționare, am remarcat că au fost unii oameni privați abuziv de nivelul bunăstării, al confortului existențial de atunci. Acei oameni au fost ridicați forțat din mediile lor sociale de ocupanții ARO-urilor negre, în miez de noapte, pe furiș, asemeni unor triburi barbare ce acționau fără judecată, doar pe baza unor impulsuri sălbatice și băgați în penitenciarul de la Pitești despre care a scris și Virgil Ierunca în cartea Fenomenul Pitești, probabil cel mai dramatic loc al gulagului românesc, o insulă a ororii absolute.

Mi-e teamă că în contextul contemporan al comunismului albastru – al Uniunii Europene, în virtutea unor legi ce vor lovi libertatea de conștiință, de expresie și de viețuire, gulagul comunismului roșu, sovietic, s-ar putea reîntoarce, astfel încât Anița Nandriș-Cudla să renască într-o persoană contemporană care să depună o nouă mărturie a unei noi cărți de genul celei 20 de ani în Siberia, (editura Humanitas, 2013), o mărturie cutremurătoare a unei vieți petrecute forțat dincolo de Cercul Polar în Rusia stalinistă.

Cine mai crede în mult vehiculata idee a democrației pe care o înțeleg cu sensul libertății, se înșeală. Dacă îndrăznești să propagi și să dovedești ilegalitățile statelor precum Julian Assange, Bradley Manning ce a sprimit 35 ani de închisoare pentru că a dat de gol statul american sau Edward Snowden care a demonstrat că statul american își spionează proprii cetățeni (vă sună cunoscută practica…?), riști să ajungi, dacă ești american, în gulagul american, la Guantanamo, în caz că n-ai cerut și primit azil din partea altui stat care doreește să te protejeze, Rusia, de pildă, în cazul Snowden.

Nu există libertate absolută de expresie. Libertatea de expresie a oamenilor simpli este arbitrată de Codul bunelor maniere, iar cea a oamenilor influenți, al formatorilor de opinie din trusturile media, spre exemplu, spuneam și într-un articol precedent, este în acord cu politica editorială a prăvăliei la care lucrează. În ciuda autoironiei pe care o manifesta în trecut Victor Ciutacu față de puterea portocalie ce lovea în mogulul său, Dan Voiculescu, cel dintâi chiar nu este liber 100%.

Ceea ce se pregătește la nivel mondial mă face să cred că în viitor fiecare localitate de pe Planeta Pământ va deveni în esență o mare pușcărie, un gulag post-modern în care ”deținuții” sunt monitorizați și se cunoaște în timp real ce (nu) face fiecare persoană, orice încălcare a legilor (inclusiv cele aberante) fiind penalizată.

Credeam că emisiunea Big Brother a fost un experiment izolat, dar realizez că modelul Big Brother se extinde, spionajul serviciilor secrete fiind foarte ușor cu ajutorul telefoniei mobile, a rețelei internet cvasi răspândită la nivelul populației și chiar a sateliților cu a lor capacitate uriașă de apropiere și mărire a imaginilor. Clubul Bilderberg despre care scriam aici, nu doarme ci monitorizează omenirea ducând-o spre dezastru.            

Fenomenul Pitești…la mare


fenomenul pitesti

Dimineață. Devreme. Întins cu burta și cu ochii-n sus, pe cearceaful purpuriu, admiram cerul. Era de-un albastru infinit, splendid, cu o nuanță ce semăna parcă cu cea de pe Biserica mănăstirii ordodoxe din Voroneț. Era excelent ca fond al unei hârtii imaginare pe care vroiam să scriu cu litere, de asemeni, imaginare, gândurile înmuiate în călimara cu cerneală neagră, despre litoralul românesc unde ajunsesem în dimineața zilei de 3 august a.c., printre gogoși și porumbi fierți cărora li se făcea reclamă excesivă și agasantă, printre prosoape și turiști, în stațiunea unde reușisem să negociez un preț bun pentru o cameră, în Eforie Sud, aproape de plajă, la casa unei familii fără ”figuri în cap” și așteptări nerealiste.

N-am mai scris despre litoralul încremenit parcă în proiect, ca să preiau ideea unui scriitor preferat – Gabriel Liiceanu. Am preferat să citesc pe fondul acesta albastru rândurile unei cărți – Fenomenul Pitești – o insulă a ororii absolute din Gulagul autohton în perioada anilor 49-52, așa cum a fost înțeles de regretata personalitate aflată în exil, la Paris, Virgil Ierunca, în cartea publicată la editura Humanitas.

Fascinantă dar cutremurătoare, dezgustătoare dar totodată plină de savoarea unui conținut veritabil ce o transformă într-o mare FILĂ din Istoria României recente, o carte ce luptă împotriva pierderii adevăratei memorii, implicit împotriva atrofierii simțului realului dintr-un prezent continuu de după lovitura de stat din 89 ce parcă a încercat să mascheze realitatea anilor unui regim imbecil și imbecilizator ce-a încercat în diversele pușcării de la Gherla, Aiud, Râmnicul Sărat, Târgu Ocna, Jilava etc., culminând cu Piteștiul, să ucidă structura psihică, spirituală și intelectuală a unei Românii ce părea fără viitor și fără ieșire din imensul lagăr ce se întindea între granițele țării, prin impunerea unei filosofii create și impuse de minți atee precum Marx, Lenin sau Stalin.

Citind această carte aflii despre realitatea ororii absolute, sadismul urcat la superlativul cutremurător al umanității cu față de bestie, emblematic fiind un anume Țurcanu despre care mă întreb dacă poate exista o bestie umană mai feroce ca el?

Citind această carte ai mari șanse să apreciezi prezentul din perspectiva libertății de expresie și acțiune. Prin contrastul izbitor produs de realitatea penitenciarelor politice și cea în care trăim, probabil vei începe să apreciezi perna și patul pe care dormi, liniștea necurmată a nopții, somnul netulburat de acțiunile diabolice ale unor ființe umane ce-au acceptat să coboare la subsolul umanității, sau, mai bine spus, la nivelul lipsei totale de umanitate.

M-am întrebat care regim totalitar a fost mai crud? Nazismul, sau comunismul. Aleg comunismul prin aceea că acest ”model” a ucis pe modelul picăturii chinezești, comparativ cu celălalt care mai extermina ființe umane și fără prea multă suferință.

Torționarul Vișinescu


visinescu

Se numește Alexandru Vișinescu. Are 88 ani. Este cunoscut drept torționar din perioada anilor 50-60 în penitenciarul din Râmnicu Sărat. A fost cel care l-a ”reeducat” pe marele om Corneliu Coposu.

M-a surprins gestul acestui individ față de unul din jurnaliști/cameramani, acela de a lovi cu pumnul. Este o capacitate stranie să lovești cu pumnul la 88 ani.  Gestul de a lovi cu pumnul ca acțiune, nu reacțiune – de apărare, este un simbol al atacului, un răspuns agresiv barbar, în fața căruia te poți întreba dacă e înțelept să fugi sau să combați? Nu știu ce aș fi făcut eu în locul persoanei spre care s-a îndreptat pumnul. Probabil m-aș fi ferit sau, probabil i-aș fi prins pumnul determinându-l să plece la spital cu scopul de a-i fi băgat pumnul în gips, pentru a avea reprezentarea a ceea ce a încercat să facă și a înțelege că vremurile oribile ale regimului în care se credea, probabil, Dumnezeu pe pământ au apus demult. Dacă l-aș vedea pe stradă, m-aș apropia de el să-i adresez câteva întrebări. M-ar pufni râsul la un potențial gest asemănător celui făcut de el față de acel cameraman/jurnalist zilele acestea.

Nu vreau moartea acestui om. Doar Dumnezeu are drept de viață și de moartea asupra oricărei ființe umane. Dar un proces ar trebui să existe în cazul acestui individ.