Rechinii fricii


rechin

În România, rechinii politici

Au născut rechinii fricii

Ce-atacă copiii, adolescenții și tinerii –

Care, cu privirea-n pământ,

Nu mai au puterea,

Curajul, viziunea, misiunea,

Să spere.

 

Rechinii fricii atacă-n

Oceanul asasinatului economic

Din România

Tinerii sceptici,

Lipsiți de credință,

Care blocați,

Sunt o pradă sângerândă

A rechinilor însetați de sânge

Ce-atacă.

 

Doar speranța, credința

și Dumnezeu

mai pot salva de rechini –

de rechinii fricii

ce-atacă și mușcă

copiii, adolescenții și tinerii

României.

Anunțuri

Ura nu naște copii


copii

Am locuit într-un orăşel de provincie, nu departe de un centru de plasament. Într-o duminică, venind de la biserică, am trecut, ca de fiecare dată, pe lângă acesta. Aţi trecut vreodată pe lângă un centru de plasament? Aţi văzut copiii de acolo? E un loc în care trăiesc copiii abandonaţi, sub o formă sau alta, de propriii părinţi. E de remarcat conformaţia fizionomică a acelor copii. Între fizionomia copiilor de acolo şi a celor din afară, din mediul „normal”, familial, există diferenţe izbitoare. Şi nu mă refer la particularităţile diferite ce ne fac să spunem că suntem persoane diferite. Există ceva, o amprentă specifică pe faţa copiilor din centrele de plasament. E amprenta lipsei de iubire şi a lipsei de grijă a părinţilor lor.
Mergeţi o dată la un centru de plasament şi observaţi chipurile copiilor. Veţi vedea imagini încruntate și pustii. Din cauza lipsei de iubire. Veţi vedea chipuri încremenite, triste, lipsite de acel ceva ce există pe chipurile celorlalți, care primesc afecțiune. Într-un anumit fel, chipurile copiilor de acolo seamănă unele cu altele. Nu prin existenţa aceloraşi „părţi componente” (ochi, nas, gură etc.), ci prin acea privire…
Ce am vrut să spun cu asta? Că divorţul e o realitate ce contribuie la fenomenul copiilor abandonaţi, a celor din centrele de plasament. Puţin din chipul acelor copii se regăseşte şi în mine. Şi nu am fost abandonat, ci doar educat şi crescut într-o familie monoparentală. Doar cu mama.
S-a împământenit ideea că apariţia unui copil leagă un cuplu. Susţin contrariul. Un cuplu cu probleme relaţionale nu va găsi rezolvarea problemelor prin concepţia şi naşterea unui copil. Dimpotrivă! Intuiesc agravarea problemelor lor, creşterea dramei ce se extinde la un membru al familiei în plus: copilul.
Ați fost vreodată la țară? Aici copiii se joacă pe afară, în curte sau pe stradă. Am observat, odată, (….)

                                                              continuarea fragmentului se află în cartea ”Din Paradis, în deșert”

Cine își dorește un exemplar, este rugat să lase un comentariu (pe Facebook – în privat/ blog, 0727.318.457 sau cezar_augustusjunior@yahoo.com) care să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre.
Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf  🙂

Costul cărții este de numai 14,9 lei

coperta cartea mea

Despre spiritul satanic al lui Moș Crăciun


mos craciun

 

Am vrut să scriu un articol de sezon. Unul care nu se potrivește decât acum, în acest decembrie nu foarte friguros. M-am gândit despre ce subiect în vogă aș putea scrie? Cu siguranță, subiectul ales de mine este Moș Crăciun.

Moș Crăciun e-un personaj universal. Este acceptat și primit cu brațele deschise de toți pământenii care se bucură de cadouri. Înfățișarea sa este identică oriunde te-ai duce. Retoric, există, oare, vreo țară pe-ntinsul mapamond în care bătrânul sprințar cu balbă albă să nu fie prezent în reprezentațiile din magazine, ornamente, străzi sau conștiința oamenilor?

Misiunea sa? Călătorește cu o sanie trasă de reni și împarte cadouri în stânga și-n dreapta. Timpul pentru Moș Crăciun este o realitate pe care o joacă la degetul său mic. Moș Crăciun nu îmbătrânește și nu moare. Chipul său este neschimbat în fiecare an. Este prezent peste tot și e capabil ca în 24 de ore să meargă în toate colțurile lumii.  

Reflectând la ceea ce face bătrânul acesta atunci când ne (re)amintim de ce a făcut Dumnezeu Tatăl pentru omenire, trimițându-L pe Hristos să se nască în Betleem, realizez că spiritul obezului în roșu este luciferic: îl imită pe Dumnezeu în ce privește omniprezența Sa și încearcă să ne răpească atenția de la DARUL SUPREM PRIMIT DIN PARTEA LUI DUMNEZEU: HRISTOS, pentru a o îndrepta spre bunurile de larg consum, spre jucăriile, bulendrele și dulciurile puse sub brad pe care le primim și savurăm cu bucurie.

Enciclopedia Universală Britannica surprinde realist dimensiunea sociologică contemporană a Crăciunului, care ”este privit ca o sărbătoare de familie, cu cadouri aduse de Moș Crăciun. Devenind o sărbătoare din ce în ce mai nereligioasă, a început să fie celebrat și de necreștini. (Enciclopedia Universală Britannica vol. 4, ediția 2010, ed. Litera, pag. 255)    

Nu cred că e greșit (în sine) să oferim/să primim în ajunul Nașterii Mântuitorului, dar, dacă pierdem din viziune adevărata semnificație a zilei de 25 decembrie, pierdem oportunitatea de a conștientiza că sufletul nostru are un PREȚ pentru care S-a născut Dumnezeu – să moară și să-l readucă la adevărata valoare și adevăratul potențial al devenirii: CERUL.

De ce a fost nevoie, oare, ca în istoria umanității să apară acest personaj-pretext pentru cadourile de Crăciun? Nu era mai bine să (ne) oferim cadouri pur și simplu? Nu este mai caldă, mai vie și mai reală ființa tatălui și a mamei care le oferă copiilor cadouri decât acest Moș Crăciun?     

Se spune că sursa acestui personaj încă contemporan cu noi a fost episcopul creștin Nicolae din Myra, provincia anatoliană Licia, care împărțea cadouri oamenilor săraci și care a salvat trei fete sărace oferindu-le câte 100 de galbeni pentru a nu se prostitua. Totuși, dacă originea acestuia se găsește la acel episcop creștin, de ce Moș Crăciun nu-L promovează pe Hristos ci se promovează pe sine, scoțându-L pe El din ecuație?

Nu am altă explicație decât aceea că Lucifer și-a băgat nasul, transformând sărbătoarea într-una fără conținutul originar pe care, dacă l-am pierdut, nu am rămas cu nimic. Sărbătorim goi, fără speranță și fără credință, în fața unei mese, iar Moș Crăciun nu rămâne decât un strălucit angajat al Satanei.

Satana este plagiatorul și adversarul numărul 1 al lui Dumnezeu, încercând să-i păcălească pe oameni. Satana caută orice prilej prin care ar putea să-L scoată pe Creator din mentalitatea și practica cotidiană a oamenilor. Oferă Dumnezeu un CADOU pe care credincioșii Îl sărbătoresc pe 25 decembrie? Vine și Satana cu Santa Closul lui care…oferă cadouri ”otrăvite”.

Dacă după această sărbătoare minunată care va veni curând vom rămâne doar cu sentimentul plăcut al cadourilor primite ”de la moșu’”, cu cel al pântecului suprasaturat de bucate, eventual cu plimbarea la urgență de la prea-plin și nu cu bucuria nașterii Mântuitorului Iesus Hristos, am trăit degeaba un nou Crăciun și am ratat oportunitatea de a celebra nașterea SALVĂRII de Iad.          

 

 

 

România, în curs de prăbușire?


cladire prabusita

București. România. Fațada unei clădiri vechi din centrul vechi al orașului s-a prăbușit. Aveți curajul să vă imaginați România, în speță Bucureștiul, cu ale lui cartiere, peste 50-60 de ani, când vor începe să pice blocurile ce vor avea atunci o vechime de peste 100 de ani? Cum vor arăta oare Drumul Taberei sau Magheru peste jumătate de secol?

Moștenirea imobiliară lăsată de strămoșii noștrii nu ține o veșnicie. Peste câteva generații, dacă nu vine sfârșitul lumii între timp, când imobilele vechi vor trebui demolate, nepoții și strănepoții celor cu locuințe vechi, din anii 50-60, vor fi nevoiți să-și cumpere/construiască propriile lor locuințe. Fiindcă moștenirile lăsate de bunici sau străbunici vor fi…ruine. Din acest considerent, tinerii cu viziune aflați în căutarea unei locuințe, care vor să lase ceva vandabil și valabil copiilor și nepoților lor, trebuie să-și cumpere o locuință nouă.

Tot peste câteva generații, Ceaușescu nu va mai fi personajul principal al nostalgicilor cu locuință cumpărată ieftin în anii 90. Dacă vor veni timpuri mai grele decât cele de azi, Băsescu, probabil un bătrânel de 90 sau 100 de ani, cu baston, întâlnit pe banca unui parc din Capitală, fără sepepiști după el, va fi subiectul unei nostalgii ce va ocupa, probabil și mintea mea visătoare.

Copii de ieri, copii de azi


happy_children

 

”Copilăria fără internet a fost cel mai frumos cadou pe care mi l-a făcut viața!” este maxima găsită pe pagina de socializare a unui ”amic” virtual, ce mi-a ridicat la fileul gândirii mingea unor idei pe care le-am dezvoltat în legătură cu perioada copilăriei mele, versus cea a copilăriei copiilor de azi.  

Sunt frumoși, simpatici, mai inteligenți în comparație cu cei din generația mea, totuși, copiii de azi nu mai au oportunitatea copiilor de ieri. Stilul de viață al copiilor contemporani, cu permisiunea adulților, s-a schimbat fundamental. Juniorii de azi nu mai trăiesc aventura jocurilor din spatele blocului și nici incursiunea în micile jungle din gârlele de la țară unde îmi petreceam copilăria, în special vara.

Copiii de azi nu știu ce e aia „pac-pac”, și nici ”ascunsa”, două din jocurile copilăriei preferate de mine. Nu știu ce e aia să mergi la furat de căpșuni sau de cireșe, nici împușcatul cu carbit de Paște. Asta fiindcă se ascund în jungla virtuală, mult mai periculoasă decât ”jungla” gârlei din satul bunicilor. Și pentru că totul a trecut din proprietatea nimănui în aceea privată.

Copiii de azi au o copilărie sintetică, tristă, banală și izolată. Ei se bucură de mărunțișurile periculoase pentru mintea și sufletul lor, livrate prin monitorul calculatorului sau al televizorului – două din instrumentele majore de manipulare și dezinformare contemporană.   

Când eram copil nu am citit multe povești, și nici nu mi s-au citit prea multe, dar am trăit o poveste veritabilă, reală, în care se mișcau picioarele cu care pășesc și azi  – aceea a unei copilării pline de aventură și peripeții.

Din nefericire, cred, copiii de azi nu citesc povești și nici nu trăiesc povestea vieții lor, silueta ce proiectează umbre în mișcarea aventurilor inocente și neinițiate.

În prezent scena pe care copiii își joacă propriile lor personaje e artificială, departe de reflectoarele publicului spectator adhoc constituit: sufrageria locuinței, camera lor sau spațiul de joacă din mall. Natura șomează, fiind absentă din viața micilor  scenariști, regizori și a micilor personaje mai consumatoare de conținut informațional și social virtual ca niciodată.

Mă înteb care va fi traiectoria devenirii copiilor de azi spre adulții de mâine? Care va fi impactul copilăriei pe care o trăiesc, în viitor, peste două sau trei decenii?  Care va fi entuziasmul cu care își vor trăi viața? Oare nu se vor plictisi cu același stil de viață care nu va mai ascunde niciun mister la un moment dat, fiind un perpetuum ”anotimp”,  fără o schimbare superioară?

Reflecții asupra învățământului românesc


invatamant

Realizez, uitându-mă la școlarul de ieri cu mintea adultului de azi, că învățământul românesc ieșit din comunism încă plătește tribut mentalității bolșevice. Și o va face mult timp, până ce în vârful sistemului educațional vor apărea oameni cu o altă mentalitate. Una pragmatică, care va regândi sistemul din temelii, va scoate munții de informații inutile și vor include informațiile compatibile cu piața muncii, încercând chiar o diviziune a informațiilor specifice înclinațiilor fiecărui elev în parte.   

Accentul excesiv pus pe acumularea de informații și nu pe formarea persoanei, de profesorii insuficient de motivați și incapabili să motiveze, să justifice și să conștientizeze elevii în privința utilității viitoare a materiilor predate și însușite de elevi – iată garanția eșecului adultului de mâine – dacă acesta nu întâlnește între timp câțiva oameni inteligenți și motivați care vor reuși să facă ceea ce n-au reușit zeci de dascăli din sistemul educațional mioritic: să ofere câteva linii formatoare.

Mă gândesc la perioada când eram elev și mai târziu student. Am cunoscut multe cadre didactice și prea puțini Profesori. Profesorul trebuie să fie asemeni unui medic care salvează din punct de vedere educațional și profesional adultul de mâine care azi e un copil sau adolescent inconștient și lipsit de motivație, oferindu-i, bine dozat, fără a risca o supra-doză, informațiile necesare supraviețuirii în viața reală de mâine, încercând să-l formeze, să-i defrișeze jungla infantilă pentru a face loc spațiului necesar formării și acumulării.   

Profesorilor din România le lipsește dezvoltarea personală care să-i ajute să conștientizeze abordările ineficiente și carențele, poziția și rolul pe care-l au în viața copiilor cu care interacționează pentru a putea ”construi” cu succes oamenii de mâine.

Școala românească nu scoate tâmpiți, cum spunea mister prezident Băsescu on ză televijăns, ci doar oameni slab pregătiți pentru viața socială și profesională.  

Copiii au talent…în Iulus Mall Suceava


Între combinația de mirosuri tari de fast-food (la etaj), magazine cu diverse articole vestimentare, decoraționale, chiar alimentare, și oamenii veniți la ”marea crăpelniță”, ca să citez o expresie marca Dan Puric, într-o parte a parterului din Iulus Mall Suceava, azi, duminică, venit și eu aici pentru o shaorma preferată, mi-a atras atenția o strânsură de oameni în jurul unui spațiu liber ce juca rol de scenă. Pe această scenă am văzut copii de etnie ucraineană: un toboșar junior ce bătea cu pasiune, două fetițe ce recitau o poezie lungă, mult prea lungă pentru vârsta lor și o fetiță cu o voce deosebită ce interpreta o piesă consacrată.  

Da! Nu doar oamenii mari au talent! Și copiii au talent…impresionant!