Gânduri la finalul cărții lui Richard Wurmbrand


                                                                                                                               

Sunt la finalul cărții lui Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană. Și îmi reamintesc de o dorință utopică, apărută la ani distanță de lovitura de stat din decembrie 1989, dorință aparținătoare persoanelor ce au trăit din plin perioada regimului alimentar, social și ”democratic” comunist: aceea a revenirii perioadei marca Dej-Ceaușescu.  Este o dorință pe care-am preluat-o, superficial, din discuțiile avute în special cu persoanele în vârstă. Acele persoane ce privesc nostalgici în urmă, preamărind (ne)justificat România de dianaintea anilor 90 pentru existența din abundență a locurilor de muncă, a salariilor sigure, a învârtelilor din care rezultau diversele produse alimentare ce ocupau frigiderul, grija statului socialist pentru cetățean, respectul existent față de insituțiile publice (față de poliție, spre exemplu) și alte asemenea. De fapt, oamenii care-au trăit atunci, sunt justificați, pe de o parte, să-și dorească revenirea acelor vremuri. Fiindcă da, acum, în era nepăsării cu față capitalistă, le este mai rău comparativ cu perioada marcată de seceră și ciocan. Din punct de vedere economic și social. Dar ei omit ceva esențial: faptul că în perioada comunistă se arunca în subsol, la propriu și la figurat, conceptul de Dumnezeu și susținătorii lui. Că oricine își exercita gândirea și expresia și nu reușea să cultive tăcerea, sau propaganda conținutului dorit de sistem, era exclus din societate, prin trimiterea sa în detenție, la ”reeducare”, una brutal-inumană, lăsată cu o îndelungă-suferință, pe culmile disperării, în așteptarea morții aproape iminente, în locuri precum Pitești, Aiud, Gherla, Sighet, Jilava etc!

Nu doresc să afirm că acum este bine. Dar, cu siguranță, nici atunci nu a fost bine. Decât pentru o mică masă de oameni. Ca și acum. Cum s-ar (mai) putea afirma ideea de bine într-un regim dictatorial ce anula libertatea de expresie și de conștiință, pentru a cărei manifestare publică plăteai cu mulți ani de închisoare marcați de tratamente dezumanizante?

Pentru marea masă a populației, viața din societatea comunistă autohtonă era relativ acceptabilă. Avea o locuință, un loc de muncă, ceva hrană în frigider… Suportabil! Dar pentru ceilalți, puțini, ce-i drept, cu coloană vertebrală, cu capul bine articulat, pregătit să suporte consecințele acestei atitudini, istoria recentă a consemnat multiple file cu descrieri dramatice. România profundă ce a refuzat suicidul intelectual și spiritual, a fost condamnată la absență prin moarte, trimisă la muncă silnică, la canal. A fost târâtă în spații închise, improprii vieții și supusă bătăilor cu bestialitate.

Sfinții închisorilor au existat, iar creștinismul lor s-a manifestat concret, indiferent de consecințe, prin viața trăită, indiferent de confesiunea îmbrățișată. Comparându-mă cu cei care au rezistat suferințelor multiple prin torturi, înfometări și spălări de creier, mă regăsesc slab și în imposibilitatea de a-mi imagina în totalitate, pe propria piele, un tratament complex asemănător celui îndurat de ei.

              

Reclame

”Cu Dumnezeu în subterană” de Richard Wurmbrand


Citesc o carte cutremurătoare: Cu Dumnezeu în subterană, de Richard Wurmbrand.

Între viața noastră și cea trăită de Wurmbrand apare un contrast enorm. În ciuda lamentărilor noastre generate de absența probabilă a unui loc de muncă mai bine plătit, a unei locuințe mai luxoase, a unei vieți mai atractive sau a uneia mai puțin plictisitoare, trebuie să recunoaștem că nu trăim în camera unei pușcării, nu ne reduce nimeni în subsolul inumanizării prin tratamente greu de îndurat materializate prin bătăi și o alimentație proastă, nu ne-a cerut nimeni să renunțăm la credința în Hristos și mântuirea Sa, și nici nu suferim pentru libertatea de a spune ceea ce gândim. Apropo de libertate: care din noi ar avea curajul să-și mărturisească credința și opiniile personale cu riscul de a plăti acestea cu închisoarea în condiții traumatizante? Probabil că prea puțini.

Dacă am îndura greii ani ticsiți cu suferință în pușcăriile comuniste, am știi să apreciem o carte bună, am citi mai mult, ne-am ruga mai mult, am investi mai mult timp pentru a medita și reflecta la universul profund din noi, am fi mai umani, mai generoși, mai profunzi, mai realiști. Probabil am ști să numărăm bine zilele vieților noastre și să ne cântărim bine prioritățile. Am abandona balastul de nimicuri și pierderea de timp, consumerismul și achizițiile inutile. Am (re)găsi secretul mulțumirii și ne-am bucura pentru fiecare zi dăruită de Dumnezeu.

Comunism vs capitalism (autohton). Reflecții și perspective


În comunism se mima interesul total al statului față de cetățean, concretizat printr-o protecție socială și economică minimală: statul comunist îți oferea o locuință și un loc de muncă. Aveai un salariu (bunicel) cu care te puteai descurca și, cu puțin efort și ”învârteală” reușeai să ai în frigider diverse sortimente de ale gurii. Ce îmi place la sistemul comunist e faptul că reprezentanții săi erau interesați ca toți cetățenii să fie angajați în procesul de producție.

Fratele bunicii mele este analfabet. Nu știe să citească. Nici să scrie. În ciuda acestor carențe, a avut un loc de muncă în perioada comunistă și acum are statutul de pensioar.

Când vorbești de faptul că statul îți asigură o oarecare protecție socială prin susținerea locurilor de muncă, prin investiții, poți spune că statul, respectiv contractul social era funcțional.

Acum și cei cu studii superioare au dificultăți serioase în a-și găsi și menține un loc de muncă. Fiindcă statul nu mai face investiții. Dimpotrivă! Și pentru că școala românească se aseamănă cu Banca Națională: produce maculatură. Banca tipărește bani, iar școala tipărește diplome! Sunt atâtea universități, facultăți și organizații care organizează cursuri finalizate cu o diplomă, hârtie cu care nu prea mai poți face nimic în România.

Zilele acestea urmăream știri legate de profesorii șpăgari de la Universitatea Bioterra, București.

În comunismul autohton se construia.

În capitalismul autohton, pe baza unor argumente slabe, se demolează. Cine va stinge lumina în România?

Școala de asistență socială s-a reînființat după căderea regimului comunist. Asistența socială nu exista atunci. Acum avem asistență socială, școală de asistență socială, asistenți sociali etc., dar problemele sociale persistă și se înmulțesc.

Suntem martorii unui soi de realitate schizofrenică în România: discrepanța între veniturile românilor obișnuiți și costurile, cerințele vieții se măresc pe zi ce trece.

Suntem o societate a cărui stat nu investește în oameni, nici în domenii care nu-i aduc bani! Mai grav este că nu mai susține nici sectoarele profitabile! ”Privatizează” tot! Vrea să scape de tot! Nu a învățat lecția vânzării sectorului petrolier. Vrea să ofere pe nimic aurul și chimia. Și devine o autoritate ce încasează taxe și ipozite uriașe, fără a mai face ceva constructiv. 

România nu este nici stat socialist (dovada: nepăsarea statului față de cetățenii lui, natalitatea în scădere etc.), nici capitalist (dovada: distrugerea prin ”privatizare” a reprezentantelor productive: fabricile și absența susținerii întreprinzătorilor completată de perceperea de taxe și impozite foarte mari).

Suntem Republica Corcitură România, fiindcă însumăm o combinație a trăsăturilor negative ale celor doua sisteme socio-economice amintite mai sus: nepăsarea capitalistă față de oameni, amestecată cu sărăcia socialistă. Ce iese de aici? Un monstru care-și conturează zilnic corpul și își urâțește chipul de la stadiul cu o doză minimalistă de dramă, dezgust în prezent, până la fizionomia ce îmbină groaza maximă, în următorii zece ani.

Probabil că peste zece ani, în acest capitalism dezaxat, în această formă modernă de stat, vom trăi zile mai ”negre” decât cele din prezent. Ne vom întoarce la condițiile perioadei pre-industriale. Nu pentru că nu vor mai exista mașini, centrale de apartamente pe gaz, calculatoare etc. Dar, venitul unei familii va fi total insuficient pentru întreținerea nevoilor ei de bază, probabil că ne vom reîntoarce la pământ, și-l vom săruta, asemeni personajului rebranian, Ion, ca pe unica sursă, pentru a cultiva singuri legumele și fructele necesare meselor zilnice. Facultatea va redeveni un lux, ca și școala gimnazială sau liceală, contractarea unui credit pentru achiziționarea unei locuințe va fi imposibil de realizat,  iar la teve vom auzi prezentatori de știri care vor citi pe prompter ceea ce scria Richard Wurmbrand în perioada detenției sale politice de-acum câteva zeci de ani:  ”salariile nu fuseseră niciodată așa de mici. Se legiferase ziua de muncă de opt ore, dar lucrai douăsprezece ore ca să-ți îndeplinești ”norma”; apoi munca ”voluntară” și conferințele despre marxism nu mai lăsau timp pentru viața de familie. Pe de altă parte, într-un apartament locuiau două sau mai multe familii.” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, Ed. Stephanus, București 2007, pag. 104)