Visătorul de brunetă


10173298_823195331043435_1041183837_n

Sunt un visător de mic. Esențialmente nu m-am schimbat. Continui să fiu un visător. Unul tăcut, ce ține-n el visele cu încărcătură emoțională și ”dă din casă” uneori.
Cel mai mare vis – acela de a iubi și-a fi iubit de o brunetă afectuoasă – a supraviețuit cel mai mult. Trăiește și azi, undeva ascuns, într-un ungher al sufletului meu.
Paradoxal, cea mai mare poveste de dragoste (eșuată) am trăit-o cu o femeie care nu este brunetă – despre care vorbesc în partea întâi a cărții mele Din Paradis, în deșert, cartea care promite cititoarelor accesul la gândirea intimă masculină. Uitasem visul acesta și îi dădusem șansa ei – cea mai iubită femeie de mine până acum – cu gândul că fixația aceasta este, probabil, infantilă, contraproductivă, inutilă, un soi de încăpățânare ce ce mă poate aduce în stadiul ratării unei potențiale grozave iubiri.
Nu știu de ce, în adolescență, când închideam ochii, apărea chipul EI – un chip fără trăsături clare, cald și zâmbitor. Mă chinuiam să-i disting cu claritate chipul, dar nu reușeam niciodată. Credeam că EA, acea EA, îmi este predestinată. Doream să întâlnesc ”necunoscuta” aceasta și, la fiecare nouă aprindere interioară articulată de noua îndrăgostire, credeam că, în sfârșit, ea este EA. Dar VISUL se spulbera după fiecare despărțire. După fiecare despărțire, chipul fostei iubite apărea în contrast cu acel chip iubitor, senin și cald, visat neclar.
Acum mă întreb dacă voi trăi vreodată visul…de-a iubi și-a fi iubit cu-adevărat. Mai confortabil este pentru mine să consider că ”bruneta mea” a murit, că nu am întâlnit-o, că e inutil să mai sper. Admit că este posibil să trăiesc – cât mi-a mai rămas de trăit – în singurătate. Dar, dacă nu mi-e dat să rămân singur, de ce nu apare EA? Ce mai așteaptă? Dacă a apărut și-am întâlnit-o, de ce nu am simțit/nu simt că este EA?
La 18-20 de ani, când eram ”tânăr și neliniștit”, mă lăsam convins cu greu că sunt prea tânăr, că mai am timp pentru iubit, că am alte obiective prioritare, mai importante ca acesta. Azi, la 31 de ani, cred că e timpul… Nu mai ține cu (auto)amăgirea marca ”la vremea potrivită”… Acum chiar este ”vremea potrivită”. Acum ori niciodată!

Reflecții la împlinirea celor 31 de ani


31

Am terminat de scris încă un an cu viața mea. Înaintez în istorie. Trăiesc. Sunt încă contemporan cu ea și cu viața. De azi, încep scrierea unui nou an. Câți vor mai fi? Doar Dumnezeu știe. E cert doar că am apucat să trăiesc 31 de ani. Sunt mulțumit că prin harul și îndurarea lui Dumnezeu am ajuns aici. Sunt bucuros că n-am trecut prin experiența vre-unui accident auto, nici prin cea a unei afecțiuni medicale grave. Exersez secretul mulțumirii, acela de a fi mulțumit cu ceea ce am acumulat până acum și aici. Nu mă aventurez prea tare cu așteptările, cu capu-nainte, în viitor, pentru ceva ce, probabil, nu voi avea vreodată…

N-am înțeles nici până la această vârstă de ce, la onomastica cuiva, lumea se bucură? Practic, sărbătoritul marchează prin ”baieramul” oferit amicilor dispariția unui an din puținii ani pe care-i trăiește pe acest pământ. Oare nu s-ar potrivi mai degrabă condoleanțele?

Ce mă nemulțumește la 31 de ani? Nu sunt convins c-am întâlnit femeia care să-și articuleze iubirea ei pentru mine, de o voință puternică. Nici pe cea care să-și ancoreze iubirea de credința puternică în Dumnezeu și în relație.

Înainte să plece din viața mea, ea nu s-a întrebat dacă este/a fost cea mai iubită femeie de mine? Nici dacă va fi cel puțin la fel de iubită de următorul bărbat? În felul acesta, probabil, ea poate rata iubirea vieții ei…

Sunt bucuros că am terminat de scris cartea în care vorbesc de  paradisul pierdut al relației cu cea mai iubită femeie și paradisul copilăriei sau al studenției mele. Totodată, deșertul rămas în locul femeii iubite și în cel al copilăriei sau vieții studențești pierdute iremediabil. Nu (re)povestesc aici falimentul lui Adam şi-al Evei. Mă adresez fostei iubite, prin intermediul acestui jurnal al reflecțiilor în care vorbesc de falimentului iubirii noastre.

Nu ezit să vorbesc şi despre alte iubite care au ceva fundamental în comun cu ea: despărţirea de mine.

Fiecare despărţire a fost percepută de mine ca o alungare din paradis. Ca o abandonare în deșert.

Sunt în plin proces de publicare al cărții. Lucrez la ultimele detalii necesare publicării și sper ca în cel mai scurt timp, cartea mea să vadă lumina tiparului.

Dacă vreți să-mi urați ceva, vreau să-mi spuneți orice, dar nu mai repetați deja exasperantul și mult-plagiatul ”la mulți ani”. Să vedem cât de creativ sunteți.

O ZI DE POST…


rugaciune

Viața mea spirituală era îmbâcsită de eșecuri și căderi repetate, mă târâiam neputincios asemeni unui bețiv ce încearcă să se ridice de jos, dar, fiecare încercare de ridicare era sortită căderii la pământ, din nou și din nou. Parcă era cineva cu un par și, în momentul când dădeam să mă ridic, aproape sus, în poziția verticală, îmi dădea în cap și reveneam la poziția inițială, la pământ, tâtându-mă din nou și din nou.

Despărțirea din ultima perioadă de femeia iubită m-a dărâmat complet. Nu atât despărțirea-n sine, cât faptul că am aflat că ea, la două săptămâni după despărțire, în ciuda a ceea ce-mi spunea și mă făcea să cred că nu mă va schimba cu un alt bărbat, fiindcă, spunea ea, ”nu pot trăi fără tine”, s-a aruncat în brațele unui alt bărbat. Am simțit că sunt în vale, că n-am putere să mai urc, că sunt neputincios.

Nu scriu aceste rânduri nici să mă plâng, nici să mă laud. Scriu, fiindcă sunt convins că există persoane care, asemeni mie, se zbat acolo jos și nu au putere să se ridice, care experimentează, probabil, gânduri de sinucidere și aruncare în derizoriu a propriei persoane. Sunt persoane care au iubit enorm și au fost abandonate de ființele dragi care s-au mințit și i-au mințit că (îi) iubesc.

O zi de post, o zi în care m-am concentrat pe rugăciune către Tatăl ceresc, în repetate rânduri, așa cum eram, în starea insuportabilă și irespirabilă, o zi în care am făcut abstracție de ce-mi cerea trupul, o zi în care nu am gustat picătură de apă și firimitură de pâine. A doua zi eram alt om. Furtuna din viața mea s-a potolit. M-am liniștit și experimentez pacea. Acum sunt alt om. Dumnezeu m-a ridicat. Nu mai sunt în vale și nu mă mai afectează despărțirea de femeia iubită. Sunt liber să merg mai departe și, de ce nu, să am un nou început, într-o zi, cu altcineva.    

Probabil experimentezi eșecuri multiple. Probabil plângi într-un colț al sufletului tău și al camerei tale, tăcut, ascuns, fără știrea nimănui. Probabil simți că nu te (mai) vrea nimeni, că nu te mai iubește nimeni. Probabil nu te-a iubit nimeni. Probabil nu prea mai ai speranță. Probabil nu mai ai resurse de supraviețuire emoțional-sentimentale.

TE ÎNȚELEG PERFECT! AM TRECUT PE-ACOLO. CUNOSC GUSTUL AMAR AL ACELOR CLIPE. ASCULTĂ-MĂ ȘI OPREȘTE-TE! NU-ȚI MAI PLÂNGE DE MILĂ! POSTEȘTE ȘI ROAGĂ-TE TATĂLUI CERESC ÎN NUMELE FIULUI SĂU ISUS HRISTOS! A DOUA ZI VEI FI ALT OM! ÎNCEARCĂ O ZI DE POST. POATE FI ZIUA RELANSĂRII TALE EXISTENȚIALE, UN NOU ÎNCEPUT, O NOUĂ SPERANȚĂ, O NOUĂ PERSPECTIVĂ.

Îl ascultam pe unul din profesorii mei din facultate, aseară, într-o predică – prof dr. Emil Bartoș. Am reținut că Dumnezeu poate transforma momentele limită din viața noastră, în care simțim că am ajuns la capătul puterilor, în momente de cotitură, ca să ne determine să ne întoarcem la El și să ne dea o nouă viață, o nouă perspectivă, un nou sens. Este vremea să te uiți la cel mai eficace sens al acestei experiențe. Care poate fi scopul folositor al suferințelor tale?

TE PIERZI…


lacrima

Te pierzi cu amintirea nopții

În care-a răsunat adio…

Atunci când i-ai dat voie sorții

Să-ngroape orice vag ”revino!”

 

Se pierd ușor și anii-n care

Spuneai că a trăi nu poți

Decât avându-mă pe mine

Pavăză l-al vieții porți.

 

Te pierzi cu fiecare clipă

Ce pune-n loc a ei uitare

și clipa luminoasei zile

cu orizonturile-i clare.

 

Se pierd momentele frumoase

Când îți doreai timpul să stea

și-acum sunt mult prea dureroase

săpând adânc în viața mea.

ȘAPTE SEMNE CE SPUN CĂ EA URMEAZĂ SĂ-ȚI SPUNĂ ADIO


despartire

  1. Nu te mai ține strâns în brațe cum o făcea înainte. Realizezi că nu mai este ea în acea îmbrățișare. Dacă o face, această acțiune afectivă este făcută din complezență. Strânsul în brațe e o imitație a ceea ce era cândva.
  2. Nu-ți mai declară dragostea. Tu îi spui că o iubești, iar ea tace.
  3. E gânditoare și nu împărtășește cu tine ceea ce gândește. Intuiești că mintea ei ascunde multe gânduri, dar ție nu-ți mai spune nimic.
  4. Nu mai e la fel de comunicativă. Nu mai e dispusă să comunice cu tine, motivând că e obosită, deși înainte comunica și atunci când era obosită. E obosită, dar e online pe mess, feisbuk și skype până la ora 01:00-02:00 dimineața!
  5. E foarte critică cu tine. Nu mai echilibrează lista defectelor pe care le identifică la tine  cu nicio calitate de-a ta.
  6. Se dedică trup și suflet prietenelor ei, iar ție nu-ți mai oferă nimic.
  7. Nu mai poartă inelul de logodnă. Nici nu știe în ce cotlon l-a aruncat.

Strategii de supraviețuire după despărțire


inimi frante

Vorbeam cu un amic despre relația dintre un bărbat și o femeie. Și despre despărțire. Este clar că despărțirea de persoana iubită – și nu vreau să discut motivele despărțirii – aduce suferință și periclitează imaginea de sine a fiecărei părți implicate în ecuația relațională. Aproape că începi să te vezi fără valoare, să ai probleme cu propria ta imagine, văzută cu proprii tăi ochi. Voi enumera câteva strategii de supraviețuire după despărțire ce au dat rezultate la mine:

În articolul precedent vorbeam despre lacrimi. Da, chiar așa, plânsul e o strategie de supraviețuire când experimentezi pierderea persoanei dragi. Cred că e prima strategie de a te menține, de a rezista acceptabil în această situație, fără să apelezi la ”strategii” care îți pot periclita viața: droguri, medicamente, alcool etc. Practic, plânsul te detensionează și te calmează. Plângi. Până epuizezi tensiunile interioare.

O altă strategie de supraviețuire în despărțirea de femeia sau bărbatul cu care ai cultivat o relație, este conștientizarea că ești unic(ă), acea combinație a trăsăturilor de personalitate nemaîntâlnită la alții. Unicitatea crește foarte mult valoarea. Deci, ești o ființă unică, implicit, valoroasă. Prezinți, implicit, interes. Chiar dacă nu acum. Chiar dacă nu pentru persoana de care te-ai despărțit.

Privirea în viitor, la faptul că există persoane de sex opus care te pot remarca la un moment dat și pot aprecia atât de mult persoana ta, unicitatea și felul tău de a fi, încât să te dorească ca partener(ă) de viață. Și te-ai scos!

Umorul și hazul de necaz. Dacă nu obișnuiești să faci haz de necaz, încearcă! Te va bine-dispune! Pare greu de crezut, dar am exersat hazul de necaz și umorul chiar pe masa de operație și scaunul stomatologului.

Fă sport! te va ajuta să eliberezi toxinele. Inclusiv ”toxina” numită depresie. Ieși în parc și aleargă sau du-te la înnot.

 Concentrează-te pe proiecte personale diverse, astfel încât să consumi energia cu ceva constructiv. Eu scriu și citesc, spre exemplu.

Gândește-te la faptul că prin pierderea acestei relații, ești în posesia unei mari oportunități: să întâlnești persoana care te va accepta cu adevărat și te va iubi așa cum ești, dorind să facă tot ce-i stă în putință pentru a te păsra pe tine, iubitul sau iubita lui, fără de care nu (mai) poate trăi. Deci, ce ai pierdut de fapt? Nimic! Ai pierdut persoana care nu te merita și pe care nu o puteai păstra. Dar ai câștigat! Ai câștigat șansa de a întâlni ființa care te merită și te va face cu adevărat fericit.

Nu te axa pe pierdere. Nu exagera starea ta. Cerul nu s-a prăbușit. Marea nu a inundat stațiunea Mamaia sau orașul Constanța. Koreea nu atacă România. Încearcă să vezi timpul pe care-l ai după despărțire ca pe o pauză și o altă mare oportunitate: aceea de a te dedica altor interacțiuni sociale și altor activități interesante. Spre exemplu, te-ai întrebat că poate ți-ai negligat prea mult relația cu tine însuți și că sunt atâtea cărți interesante pe care nu ai avut timp să le citești? Dedică timpul pe care-l investeai în relația cu ea/el meditând sau lecturând câteva cărți bune.

TERAPII… de șoc


Circulă prin popor, în mulțimea anonimă a plaiurilor mioritice, prin câte un reprezentant  al său, un mit inuman: nu da afară din casă, să nu te știe lumea când și ce probleme ai. Ține în tine și cultivă aparența că la tine e mereu bine. Total fals! Credeți în acest mit? Personal nu. Fiindcă este total contraproductiv! Este total păgubos! Asta fiindcă suntem posesorii unui univers interior, a unei lumi lăuntrice invizibile, dar perceptibile în intimitatea fiecăruia din noi, ce seamănă cu un rezervor.

În lumea aceasta a noastră, pe care o simțim doar noi, acumulăm toate tensiunile, tristețile, bucuriile, frustrările, necazurile și suferințele rezultate din experiențele care ne marchează gol-uri la poarta sufletului nostru.

Sunt inevitabile trăirile consumate aici, în dimensiunea nevăzută a ființelor noastre. Și colectarea stărilor interioare este inevitabilă. Dar expulzarea lor, nu! Pe aceasta o putem evita. Deși este absolut necesară eliberarea lor, pentru a nu face implozie. Pentru a nu face un mare BUUM interior. Totuși, aceasta este o hotărâre! Tu decizi dacă și când vrei să scoți din tine ceea ce nu trebuie să rămână acolo! Tu decizi dacă vei apela la o spovedanie informală.

Deși nu sunt psiholog (dar cunosc, volens-nolens, ceva informații din vastul domeniu numit psihologie), în contextul acestui articol, voi numi terapie orice mijloc de scoatere în afară a stărilor emoțional-sentimentale negative, uneori și pozitive, cu scopul de a le diminua șocul, efectul coroziv, spre a menține sănătatea mintală intactă.

Care sunt terapiile mele de șoc? Spre exemplu, comunic cu persoanele apropiate. Multe zeci de minute. Telefonic sau face-to-face. Scot din mine prin intermediul cuvintelor ceea ce mă doare, ceea ce-mi provoacă suferință și disconfort. Le mulțumesc pe această cale persoanelor apropiate (se știu ele, nu e necesar să le numesc) care mă ascultă, ori de câte ori vreau să ”conferențiez” pe teme precum despărțirea, iubirea, iertarea, singurătatea, comuniunea, sufletul etc.  De multe ori scriu, cum o fac și acum. Scriu pe hârtia virtuală a programului ”Word”, sau chiar direct pe blog și facebook. Și chiar funcționează!  Mă simt altfel. Mă simt eliberat. Chiar dacă suferința persistă, continui să trăiesc cu psihicul pe linia de plutire. Pentru că altfel…

Alteori mă rog Tatălui ceresc. Care mă cunoaște și sper să contribuie decisiv la rezolvarea unei sau altei probleme. Știu. Veți fi tentați să filtrați/criticați/validați aceste rânduri prin lentila confesiunii căreia îi aparțineți. Dar nu! Rezistați acestei tentații. Citiți aceste rânduri pur și simplu, exact cum sunt scrise! Nu vă băgați printre rânduri! Mă rog și punct.

Când sunt nervos sau plâng, ”mănânc” mulți kilometri de șosea cu roțile mașinii mele, într-o plimbare asortată cu muzică bună dată uneori la maxim. Știu că atunci sunt parte din propriul spectacol creat de mulți decibeli pe metru pătrat. Dar na, ar avea sens să fiu personajul principal în Spărgătorul de pahare, farfurii și vaze cu flori?

Închei aici cu terapia numită scris, sperând în utilitatea acestor rânduri, ajutându-vă să treceți de bariera numită rușine. Nu mai țineți în voi ceea ce vă macină! Identificați propriile voastre terapii de șoc. Sau copiați-le pe ale mele. Nu sunt protejate de copyright!