Reflecții de weekend


reflecţii-în-ochi-wallpapers_27909_1600x1200

Comparând istoria dinainte de Hristos, cea după Hristos – perioada Medievală, Romantică și cea Modernă, cu cea Postmodernă în care respirăm noi, realizăm că trăim într-o perioadă al unui lux și confort existențial ridicat, fără precedent. Niciodată în istorie, vestimentația, automobilele, locuințele etc., nu s-au înfățișat atât de bine ca acum. Trăim într-o societate pentru care înfățișarea, designul ireproșabil al lucrurilor vândute pe piață, la care designerii lucrează din greu pentru a obține noi versiuni și feislifturi – concept regăsit cu precădere în industria auto. Citind cărțile dedicate filosofiei bolșevice, comuniste, pușcăriilor/lagărelor de concentrare în care au suferit deținuții politici ce au ajuns acolo fără vină, fără motive serioase care să determine autoritățile atee să-i arunce sub bocancii bestiilor torționare, am remarcat că au fost unii oameni privați abuziv de nivelul bunăstării, al confortului existențial de atunci. Acei oameni au fost ridicați forțat din mediile lor sociale de ocupanții ARO-urilor negre, în miez de noapte, pe furiș, asemeni unor triburi barbare ce acționau fără judecată, doar pe baza unor impulsuri sălbatice și băgați în penitenciarul de la Pitești despre care a scris și Virgil Ierunca în cartea Fenomenul Pitești, probabil cel mai dramatic loc al gulagului românesc, o insulă a ororii absolute.

Mi-e teamă că în contextul contemporan al comunismului albastru – al Uniunii Europene, în virtutea unor legi ce vor lovi libertatea de conștiință, de expresie și de viețuire, gulagul comunismului roșu, sovietic, s-ar putea reîntoarce, astfel încât Anița Nandriș-Cudla să renască într-o persoană contemporană care să depună o nouă mărturie a unei noi cărți de genul celei 20 de ani în Siberia, (editura Humanitas, 2013), o mărturie cutremurătoare a unei vieți petrecute forțat dincolo de Cercul Polar în Rusia stalinistă.

Cine mai crede în mult vehiculata idee a democrației pe care o înțeleg cu sensul libertății, se înșeală. Dacă îndrăznești să propagi și să dovedești ilegalitățile statelor precum Julian Assange, Bradley Manning ce a sprimit 35 ani de închisoare pentru că a dat de gol statul american sau Edward Snowden care a demonstrat că statul american își spionează proprii cetățeni (vă sună cunoscută practica…?), riști să ajungi, dacă ești american, în gulagul american, la Guantanamo, în caz că n-ai cerut și primit azil din partea altui stat care doreește să te protejeze, Rusia, de pildă, în cazul Snowden.

Nu există libertate absolută de expresie. Libertatea de expresie a oamenilor simpli este arbitrată de Codul bunelor maniere, iar cea a oamenilor influenți, al formatorilor de opinie din trusturile media, spre exemplu, spuneam și într-un articol precedent, este în acord cu politica editorială a prăvăliei la care lucrează. În ciuda autoironiei pe care o manifesta în trecut Victor Ciutacu față de puterea portocalie ce lovea în mogulul său, Dan Voiculescu, cel dintâi chiar nu este liber 100%.

Ceea ce se pregătește la nivel mondial mă face să cred că în viitor fiecare localitate de pe Planeta Pământ va deveni în esență o mare pușcărie, un gulag post-modern în care ”deținuții” sunt monitorizați și se cunoaște în timp real ce (nu) face fiecare persoană, orice încălcare a legilor (inclusiv cele aberante) fiind penalizată.

Credeam că emisiunea Big Brother a fost un experiment izolat, dar realizez că modelul Big Brother se extinde, spionajul serviciilor secrete fiind foarte ușor cu ajutorul telefoniei mobile, a rețelei internet cvasi răspândită la nivelul populației și chiar a sateliților cu a lor capacitate uriașă de apropiere și mărire a imaginilor. Clubul Bilderberg despre care scriam aici, nu doarme ci monitorizează omenirea ducând-o spre dezastru.            

Reclame

Gânduri la finalul cărții lui Richard Wurmbrand


                                                                                                                               

Sunt la finalul cărții lui Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană. Și îmi reamintesc de o dorință utopică, apărută la ani distanță de lovitura de stat din decembrie 1989, dorință aparținătoare persoanelor ce au trăit din plin perioada regimului alimentar, social și ”democratic” comunist: aceea a revenirii perioadei marca Dej-Ceaușescu.  Este o dorință pe care-am preluat-o, superficial, din discuțiile avute în special cu persoanele în vârstă. Acele persoane ce privesc nostalgici în urmă, preamărind (ne)justificat România de dianaintea anilor 90 pentru existența din abundență a locurilor de muncă, a salariilor sigure, a învârtelilor din care rezultau diversele produse alimentare ce ocupau frigiderul, grija statului socialist pentru cetățean, respectul existent față de insituțiile publice (față de poliție, spre exemplu) și alte asemenea. De fapt, oamenii care-au trăit atunci, sunt justificați, pe de o parte, să-și dorească revenirea acelor vremuri. Fiindcă da, acum, în era nepăsării cu față capitalistă, le este mai rău comparativ cu perioada marcată de seceră și ciocan. Din punct de vedere economic și social. Dar ei omit ceva esențial: faptul că în perioada comunistă se arunca în subsol, la propriu și la figurat, conceptul de Dumnezeu și susținătorii lui. Că oricine își exercita gândirea și expresia și nu reușea să cultive tăcerea, sau propaganda conținutului dorit de sistem, era exclus din societate, prin trimiterea sa în detenție, la ”reeducare”, una brutal-inumană, lăsată cu o îndelungă-suferință, pe culmile disperării, în așteptarea morții aproape iminente, în locuri precum Pitești, Aiud, Gherla, Sighet, Jilava etc!

Nu doresc să afirm că acum este bine. Dar, cu siguranță, nici atunci nu a fost bine. Decât pentru o mică masă de oameni. Ca și acum. Cum s-ar (mai) putea afirma ideea de bine într-un regim dictatorial ce anula libertatea de expresie și de conștiință, pentru a cărei manifestare publică plăteai cu mulți ani de închisoare marcați de tratamente dezumanizante?

Pentru marea masă a populației, viața din societatea comunistă autohtonă era relativ acceptabilă. Avea o locuință, un loc de muncă, ceva hrană în frigider… Suportabil! Dar pentru ceilalți, puțini, ce-i drept, cu coloană vertebrală, cu capul bine articulat, pregătit să suporte consecințele acestei atitudini, istoria recentă a consemnat multiple file cu descrieri dramatice. România profundă ce a refuzat suicidul intelectual și spiritual, a fost condamnată la absență prin moarte, trimisă la muncă silnică, la canal. A fost târâtă în spații închise, improprii vieții și supusă bătăilor cu bestialitate.

Sfinții închisorilor au existat, iar creștinismul lor s-a manifestat concret, indiferent de consecințe, prin viața trăită, indiferent de confesiunea îmbrățișată. Comparându-mă cu cei care au rezistat suferințelor multiple prin torturi, înfometări și spălări de creier, mă regăsesc slab și în imposibilitatea de a-mi imagina în totalitate, pe propria piele, un tratament complex asemănător celui îndurat de ei.