Dacă Facebook-ul ar dispărea


facebook imagine      Dacă Facebook-ul ar dispărea, soarele și luna ar fi ignorate undeva pe bolta cerului de către unii din noi, asemeni luminilor aprinse pe stâlpii stradali, noaptea. Diminețile și serile n-ar mai avea farmecul celor de azi: la ce bun să mai bei cafeaua de dimineață sau ceaiul de seară dacă nu le-ai mai posta pe Facebook, nu-i așa? Fotografiile și filmulețele s-ar pierde, rătăcite undeva pe rafturile prăfuite ale bibliotecilor din livinguri. Vacanțele nu ar mai avea farmecul de azi, fiind lipsite de admiratorii care dau like-uri și comentarii la fotografiile și filmulețele postate de noi pe Facebook.
Dacă Facebook-ul ar dispărea, ”oamenii de televiziune” apăruți peste noapte prin live-urile lor, ar dispărea la fel de repede precum au apărut și ar rămâne o pagină în istoria umanității din registrul ciudățeniilor post-moderne.
Așa ar fi, probabil, realitatea pentru unii oameni care acum folosesc Facebook-ul în exces, dacă Facebook-ul ar dispărea și, în locul lui, nu ar apărea o platformă nouă de socializare cel puțin asemănătoare Facebook-ului. Probabil și pentru mine ar fi la fel, pentru că am momente când simt nevoia să transmit în eterul virtual ideile, imaginile surprinse de lentilele telefonului sau aparatului de fotografiat, sau reacțiile exprimate prin comentarii la postările altor utilizatori de Facebook.
Și, probabil, dacă Zuckerberg ar închide Facebook-ul ne-am recâștiga umanitatea prin faptul că am ieși din peștera existenței virtuale în agora reală unde ne-am vedea mai des fețele…

Jurnal de 3 dimineața


the_persistence_of_memory_-_1931_salvador_dali

E trecut de 3 dimineața. Nu am somn. Tocmai m-am apucat să scriu. Nu știu ce idei voi lua ”la ocazie” cu mașina gândirii, în acestă dimineață liniștită. Ceasul atârnat de peretele din stânga mea ticăie. Doar sunetul claviaturii laptopului meu și al ceasului strică liniștea. Ba nu. Mint. Și ventilatorul minuscul din carcasa calculatorului portabil se achită responsabil de sarcina încuviințată de fabricant.
Când era să mă opresc, realizez că nu sunt singurele care contrastează cu liniștea nopții. Câțiva patrupezi ai nimănui latră. Și când mă gândesc că părea o liniște intactă până am ascultat-o și, ca într-un domino, una câte una, am remarcat câte o ”piesă” ce fac ca liniștea camerei să nu fie adâncă asemeni celei din cimitire.
M-am așezat în fotoliu. În fața mea stau neclintite rafturile umplute cu cărți. Unele sunt deja parcurse. Altele așteaptă să le iau între palme. Azi mi-am propus să termin cartea celebrului Dale Carnegie, Secretele succesului (o recomand cu fierbințeală) și să încep o alta. Ceva din domeniul autobiografic. Vreau să simt viața cum ”curge” prin ”venele” unei cărți. Vreau ceva real, autentic, lipsit de imaginația fantasmagorică ce asezonează cărțile SF sau romanele închipuite.

Despre așteptare la români


asteptare-trista_f2041744ff490b

M-am trezit în această dimineață cu cheful de a scrie. N-am mai scris de ceva timp un articol, iar azi, mi-a căzut cu tronc ideea. Dar despre ce să scriu? Ei bine, îmi vine-n minte un cuvânt cheie: așteptarea. Suntem o nație a cărei realizări sunt condiționate de realitatea acestei expresii: AȘTEPTARE. Un exemplu la îndemână e faptul că am nevoie să-mi gătesc dar aștept să-mi vină cheful de a pleca la cumpărături. Probabil că cei din lumea anglo-saxonă nu-și întreprind acțiunile necesare supraviețuirii după chef și alte asemenea, ci, pur și simplu, acționează, în virtutea unei discipline articulate de-a lungul sutelor, poate miilor de ani, disciplină care i-a ajutat să poarte, să câștige și să stabilească colonii dincolo de granițele țării mamă.

Dar, cum nu sunt anglo-saxon ci un latin din Balcani care e tentat să negocieze totul, stau acum și scriu deși mi-e foame, dar aștept să vină cheful de a ieși din dormitor și a intra în bucătărie, apoi, de a ieși din bucătărie și a intra pe hol, pentru a putea ieși pe ușă afară la cumpărături, apoi a mă întoarce și a mă apuca de gătit.

Așteptarea la români e o realitate istorică și psihologică. Ne-am deprins cu ea și plecăm capul mai mult sau mai puțin voit la ideea așteptării, asemeni unor sclavi ce nu au alternative, lor rămânându-le doar acceptarea dictatelor date de stăpâni.

În vremea dictatului ceaușist românii așteptau mai mult sau mai puțini la cozile din fața magazinelor alimentare, a celor ce comercializau butelii, în fața birourilor indivizilor ce le repartizau apartamente etc.

Astăzi așteptăm tăcuți să luăm un aviz, o autorizație, un documentt emis de vreo primărie. Așteptăm botoși polițistul care comite un abuz și ne scrie pe nedrept o amendă. Așteptăm…

N-avem în noi structură de revoluționari să reacționăm potrivit cu acțiunile întreprinse. Sunt curios cum se va termina filmul live Roșia Montană… Sunt convins că politichienii nu sunt speriați de manifetările de la Piața Universității și nici cele din Roșia Montană. Orice decizie va fi luaată funcție de interesele și influențele venite din exteriorul României.

În rest… așteptăm să ne fie mai bine, să vină investitorii europeni, chinezi etc.  Că pe americani i-am așteptat, dar i-am așteptat degeaba, că m-are brânză n-au făcut. Aaaa. Mă scuzați! Ba da: au tăiat cu barda din pensii și salarii la vocea FMI-ului și acțiunea lui Băsescu, că de Boc nici nu poate fi vorba. Apropo de americani: mă bucur că acum, au și ei de așteptat…viza. Noi așteptăm ca ei s-o scoată, iar ei așteaptă s-o primească. Îmi va părea comic interogatoriul primit de americani din partea Poliției de frontieră române: de ce ați venit în România? Durata șederii pe teritoriul României? etc etc. De fapt, foarte corect! N-or fi ei feții frumoși cu stea în frunte ai omenirii!

Una peste alta, am așteptat în timp ce am scris aceste rânduri și mi-a venit cheful să mănânc. Poftă mare să-mi fie!

Gânduri de dimineaţă


M-am trezit cu gândul să postez ceva pe blog. Ceea ce simt în această dimineaţă. E o dimineaţă superbă! E linişte. În acest colţ de ţară iubit mă (re)găsesc departe de agitaţia, aglomeraţia, poluarea şi prostia din Bucureşti. Afară ninge.  Peisajul mă fascinează. Mă simt uşor nostalgic. Îmi amintesc că, într-un astfel de peisaj, mergeam cu ani în urmă să mă dau cu sania. Acum doar privesc albul de la fereastra tăcută. Nimic mai mult.