Meditația zilei – despre sinceritate(a mea)


sinceritate

Azi, mintea mea a dat timpul înapoi. Cu doi ani. O persoană ”sus-pusă” mă critica, în urma citirii cărții mele, Din Paradis, în deșert, că am scris prea sincer ceea ce am scris.

Chiar așa! De ce, sau de cine m-aș ascunde? La ce bun ascunderea realității despre noi? Oare nu tocmai îndrăzneala de a transmite informații reale despre tine înseamnă, de fapt, adevărata comunicare? Oare nu tocmai felul sincer de a fi al cuiva, atrage persoanele esențialmente asemănătoare, dacă nu chiar identice cu acesta și elimină din capul locului ”balastul”? Legea atracției încă nu a fost abrogată de Creator!

Oare nu tocmai de sinceritate avem nevoie în relație cu noi înșine, cu ceilalți și cu Dumnezeu, pentru ca, uitându-ne în oglindă, să putem spune că nu suntem o imitație a personelor autentice și nu purtăm chipul persoanei care nu vom deveni niciodată?

Uneori, am impresia că unii fac posibilă prin stilul lor de viață, realitatea unui parlament extins dincol0 de zidurile Palatului Parlamentului, prin ipocrizie și răspunsuri în care ei nu cred cu măștile schimbate conjunctural. Probabil, sinceritatea lor este împiedicată de conflicte… Dar am trăi într-o societate veritabilă, necosmetizată de minciună și prefăcătorie.

Gusturi şi parfumuri din copilăria mea


Am avut o copilărie bogată. Una suprasolicitată de multe parfumuri și gusturi!
Îmi amintesc cum primăvara, bunica și mama mă răsfățau cu ciorbe diverse, din care emana îmbietorul miros de pătrunjel sau leuștean, salate din ceapă verde, salată și roșii sau spanac. Toate erau proaspete și, adaptându-mă limbajului contemporan, erau „bio”. Le savuram cu o poftă ce te-ar fi făcut să crezi că nu mâncasem de mult timp. De fapt, eram, și încă sunt, un pofticios remarcabil, asemeni lui Rex, câinele primit de bunica din partea unei rude, care răbdase mult de foame la fostul stăpân.
Îmi plăcea să-mi apropii nasul de pomii ce explodau de-atâta floare. Cireșul, vișinul, mărul, părul, înmiresmau grădina din fața și din spatele casei. Mai târziu, trandafirii, din a căror petale ieșea o dulceață delicioasă. Toate acestea transformau proprietatea bunicilor într-un colț de paradis.
Nu pot uita perii din fața casei. Rodeau niște fructe atât de zemoase, dulci și parfumate, încât aș fi mâncat o pară dintr-o singură înghițitură.
Astăzi, perii nu mai există. S-au uscat și au fost tăiați cu fierăstrăul care habar nu avea ce „făbricuțe” de fructe delicioase demolează. Fierăstrăul a gustat puțin doar din lemnul sec și uscat prin ale cărui canale și nervuri nu mai trecea acum seva acelor peri.
Vara savuram căpșuni cu zahăr. Țin minte că, odată, la vârsta de cinci-șase ani, i-am auzit pe bunici vorbind de buruienile dintre căpșuni ce trebuie smulse. Erau plecați de-acasă când, dorind să le fac o surpriză, m-am apucat să smulg buruienile, fără să realizez că smulg, de fapt și căpșunii. Surpriza a fost neplăcută… „Producția” de căpșuni a acelui an a fost compromisă.
Îmi făcea o plăcere deosebită să miros florile de tei de la poartă. Undeva în iulie, teiul te înnebunea cu florile lui ce emanau parfumul în exces, ce te-mbăta și aproape te adormea, instantaneu. Tudor Gheorghe ar fi slăvit, probabil, teii, în locul salcâmilor înnebuniți, lângă teiul de la poartă…
Îmi amintesc și de iarba proaspăt cosită al cărei miros mă urmărea în serile când jucam „ascunsa” sau „pac-pac” cu vecinii.
Apropo! Primăvara, până toamna târziu, strada bunicii era însuflețită de glasul nostru, al copiilor. Nici iarna nu lipseau urmele din zăpadă. Nicu, Dani, Cristi, Tibi, Pavel, Vasile, Dani 2, Radu, Gabi, eu și alții, ieșeam pentru a ne da cu sania sau a juca hockey pe lacul îngheţat al lui Sorin. Astăzi, strada e tăcută. Iarna, doar roțile mașinilor și pașii mari ai adulților lasă urme pe zăpada din fața casei. Copiii sunt puțini… și, oricum, calculatorul le acaparează toată atenția.
La sfârșitul verii (…)      continuarea în:

coperta cartea mea

Cartea poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

Visătorul de brunetă


10173298_823195331043435_1041183837_n

Sunt un visător de mic. Esențialmente nu m-am schimbat. Continui să fiu un visător. Unul tăcut, ce ține-n el visele cu încărcătură emoțională și ”dă din casă” uneori.
Cel mai mare vis – acela de a iubi și-a fi iubit de o brunetă afectuoasă – a supraviețuit cel mai mult. Trăiește și azi, undeva ascuns, într-un ungher al sufletului meu.
Paradoxal, cea mai mare poveste de dragoste (eșuată) am trăit-o cu o femeie care nu este brunetă – despre care vorbesc în partea întâi a cărții mele Din Paradis, în deșert, cartea care promite cititoarelor accesul la gândirea intimă masculină. Uitasem visul acesta și îi dădusem șansa ei – cea mai iubită femeie de mine până acum – cu gândul că fixația aceasta este, probabil, infantilă, contraproductivă, inutilă, un soi de încăpățânare ce ce mă poate aduce în stadiul ratării unei potențiale grozave iubiri.
Nu știu de ce, în adolescență, când închideam ochii, apărea chipul EI – un chip fără trăsături clare, cald și zâmbitor. Mă chinuiam să-i disting cu claritate chipul, dar nu reușeam niciodată. Credeam că EA, acea EA, îmi este predestinată. Doream să întâlnesc ”necunoscuta” aceasta și, la fiecare nouă aprindere interioară articulată de noua îndrăgostire, credeam că, în sfârșit, ea este EA. Dar VISUL se spulbera după fiecare despărțire. După fiecare despărțire, chipul fostei iubite apărea în contrast cu acel chip iubitor, senin și cald, visat neclar.
Acum mă întreb dacă voi trăi vreodată visul…de-a iubi și-a fi iubit cu-adevărat. Mai confortabil este pentru mine să consider că ”bruneta mea” a murit, că nu am întâlnit-o, că e inutil să mai sper. Admit că este posibil să trăiesc – cât mi-a mai rămas de trăit – în singurătate. Dar, dacă nu mi-e dat să rămân singur, de ce nu apare EA? Ce mai așteaptă? Dacă a apărut și-am întâlnit-o, de ce nu am simțit/nu simt că este EA?
La 18-20 de ani, când eram ”tânăr și neliniștit”, mă lăsam convins cu greu că sunt prea tânăr, că mai am timp pentru iubit, că am alte obiective prioritare, mai importante ca acesta. Azi, la 31 de ani, cred că e timpul… Nu mai ține cu (auto)amăgirea marca ”la vremea potrivită”… Acum chiar este ”vremea potrivită”. Acum ori niciodată!