Meditația zilei – despre sinceritate(a mea)


sinceritate

Azi, mintea mea a dat timpul înapoi. Cu doi ani. O persoană ”sus-pusă” mă critica, în urma citirii cărții mele, Din Paradis, în deșert, că am scris prea sincer ceea ce am scris.

Chiar așa! De ce, sau de cine m-aș ascunde? La ce bun ascunderea realității despre noi? Oare nu tocmai îndrăzneala de a transmite informații reale despre tine înseamnă, de fapt, adevărata comunicare? Oare nu tocmai felul sincer de a fi al cuiva, atrage persoanele esențialmente asemănătoare, dacă nu chiar identice cu acesta și elimină din capul locului ”balastul”? Legea atracției încă nu a fost abrogată de Creator!

Oare nu tocmai de sinceritate avem nevoie în relație cu noi înșine, cu ceilalți și cu Dumnezeu, pentru ca, uitându-ne în oglindă, să putem spune că nu suntem o imitație a personelor autentice și nu purtăm chipul persoanei care nu vom deveni niciodată?

Uneori, am impresia că unii fac posibilă prin stilul lor de viață, realitatea unui parlament extins dincol0 de zidurile Palatului Parlamentului, prin ipocrizie și răspunsuri în care ei nu cred cu măștile schimbate conjunctural. Probabil, sinceritatea lor este împiedicată de conflicte… Dar am trăi într-o societate veritabilă, necosmetizată de minciună și prefăcătorie.

Mi-e frică, mi-e frică, să dorm singurică…


frica

Sinceritatea e o trăsătură rară. Într-un moment de sinceritate neaşteptat, după mai bine de un an de căsnicie, soţia îmi spune de ce s-a măritat cu mine. Sunt pentru ea un exemplar second-hand, fără calităţi, fără ceva de apreciat, dar a ales să se mărite cu mine din motive pragmatice: nu a fost altcineva… Mă scuzaţi, am greşit termenul. Eu m-am măritat cu ea. Fiindcă se mărită persoana care se mută la cel sau cea care are în proprietate o casă, o vilă, mai nou. Avea o căsoaie de toată frumuseţea. Mare. Puteai s-o transformi într-o grădiniţă plină până-n mansardă de copii…! Ah, copiii – proiect 001 ratat pentru mine şi stimabila soţie!
Voia un copil cu forţa. Urgent, urgent, vroia un copil. N-a mai vrut amor cu mine de dragul amorului, decât unul „productiv”! Dar, cum ura nu naşte copii, decât doar plozi nedoriţi mai târziu, fiindcă pe moaca ăluia mic se vor contura şi trăsăturile lui ta-su (adică eu, în speţă, ăla nedorit acum de mă-sa), un prost venit de la ţară…

– De ce nu vreau un copil cu tine?! îi spuneam. Vrei doi proşti în vila ta? Vrei o grădiniţă cu proşti? Nu-s destui proşti în ţara asta din care cel dintâi sunt eu? Mai vrei unul în plus? Mai bine nu! Ajunge un singur prost sub acoperişul tău!

Am deviat. Revin.

– M-am măritat cu tine, mi-a spus ea, să nu mai dorm singurică. Cu mama nu mai pot dormi! Cu tata nici nu s-a pus vreodată problema. La noi, în familie, se urmăresc în zilele de luni şi marţi episoade dintr-o telenovelă turcească şi na, suntem setaţi deja pe scos scenarii posibile şi imposibile… M-am măritat pentru a nu mai primi vizita Bau-bau-lui! Acesta mă vizita în fiecare noapte. De aia m-am măritat cu tine!
– Dar iubirea…, o întreb?
– Ce e aia, mă întrebă ea cu o privire scurtă, sfidătoare şi nedumerită?

Vorbeam de Bau-bau. ’Geaba, că şi după ce ne-am nenorocit unul pe altul prin căsătorie, Bau-baul o tot vizita! În special la miezul nopţii. Ea îi auzea paşii pe trepte. Poate că era îndrăgostit de ea. O curta în fiecare seară. Aproape că ajunsese Luceafărul eminescian ce o implora pe ea să coboare pe trepte, că balcon nu avea! Iar ea plângea după mama…
Pentru că eu nu sunt mai urât decât Bau-baul nevesti-mii, ce o băga în speriaţi de mama focului, deci, nu puteam speria Bau-baul. Şi, cum nu ajunsesem sperietoare de Bau-bau, doamna mea a început să mă ia la împins vagoane sovietice încărcate cu nervi.

– Că de ce? De ce nu se sperie Bau-baul de tine? Plâng după mama!
– Du-te la maică-ta, că ea e specialistă la speriat Bau-baul, îi spun.

Altădată, s-a apropiat încet de mine (…) continuarea în cartea Din Paradis, în deșert.

Cartea poate fi comandată pe Facebook (https://www.facebook.com/pesclevei.cezar) – în privat/ blog, sau cezar_augustusjunior@yahoo.com)

Comanda trebuie să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre. Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf  🙂 Costul cărții este de numai 14,9 lei

coperta cartea mea

Experiența omului divorțat


_Divort1

Experiența omului divorțat de femeia cu care a coexistat o perioadă, e tristă. Ești conștient că viața ta a eșuat. Cei din jur, majoritatea conservatoare, nu se mai raportează la fel față de tine. Acum eşti privit cu circumspecție. Aproape te asemeni cu un infractor. Eşti etichetat, asemeni unui produs de larg consum. Nu se informează nimeni în profunzime de viaţa ta.
Nici tu nu mai ești același om cu cel de dinaintea căsătoriei. Te poți îndrăgosti din nou. Dar îți lipsește naivitatea de odinioară. Elanul nebun cu care înaintai și puneai „țara la cale” cândva, s-a atrofiat. În locul lui a apărut scepticismul. Plăcuțele de frână apasă puternic pe roțile credinței că vei întâlni o altă femeie cu care să-ți refaci viața.
Ești mai rațional, mai precaut, în deplină cunoștință de existența lentilelor modificate prin care privești viața și o potențială parteneră. Ești contra părerii unora că nu trebuie să te mai căsătorești. Și ce să faci? Să te călugărești? Să te ignori? Să trăiești la întâmplare cu orice femeie te-ai intersecta? Să te abandonezi, cu fierberile și dorințele tale? Cum rămâne cu nevoia unei femei?
Nu. Categoric nu! Resimți nevoia unei familii. Îţi lipseşte căldura trupească și sufletescă a unei femei. Resimți absența relației cu ființa „inventată” de Dumnezeu pentru tine, bărbatul. Și simți această absență până la nivelul atomilor tăi.
E adevărat: dorința și disponibilitatea de a te recăsători, (…)        continuarea în cartea ”Din Paradis, în deșert”

Cine își dorește un exemplar, este rugat să lase un comentariu (pe Facebook – în privat/ blog) care să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre.
Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf  🙂

Costul cărții este de numai 14,9 lei

IMG_0056

Din Paradis, în deșert


desert

N-am pășit niciodată în paradis. Mi-am imaginat doar acea grădină cu frumusețea virgină, nemodificată de mâna omului.
Probabil că Dumnezeu a dorit să păstreze intactă imaginea paradisului gândită de El, fără a-și asuma riscul schimbării acestei imagini de către om. De omul căzut. N-a vrut să împartă drepturile de autor cu nimeni. Altfel, paradisul risca să devină o caricatură, apreciată, probabil, doar apelând la estetica urâtului.
Lăsând și paradisul la discreția omului, asemeni pământului, cel dintâi loc ar fi putut avea înfățișarea tristă a lumii de azi, cu ape poluate și păduri decapitate, cu animale sălbatice împotriva omului și cu omul ridicând mâna împotriva animalelor. Cain ar fi vărsat sângele fratelui său, Abel, în paradis.
Fiindcă paradisul e locul odihnei și al relaxării, al sublimului, ce nu mai putea fi păstrat. Prin cădere, omului îi era destinată o altfel de viață – bărbatul aștepta o viață marcată de suferința provocată de trudă și transpirație, iar femeia, o viață a suferinței nașterii copiilor. Astfel, n-am mai fi avut reprezentarea idealului, fiindcă totul ar fi devenit „o apă și-un pământ”.
La sugestiile șarpelui, omul s-ar fi apucat cu siguranță să maltrateze și natura paradisului. Și de aceea Dumnezeu l-a izgonit, salvând paradisul de amprentele și urmele pașilor săi și ai urmașilor lui, incapabili să mențină frumusețea originară.
Și noi – tu și cu mine, am maltratat paradisul. L-am ciopârțit prin durerea ce ne-am provocat-o singuri, până ce n-a mai fost paradis, ci infern. Atunci m-ai părăsit și am ajuns în deșert.
Interesant cum primele rezultate ale motorului de căutare consacrat (google) oferite cuvântului „paradis”, nu au de-a face cu sensul originar al său. I se atribuie semnificații mercantiliste, gastronomice, turistice. Abia la a treia pagină, apare poezia lui Lucian Blaga, Paradis în destrămare, ce începe cu versurile:

„Portarul înaripat mai ţine întins
un cotor de spadă fără de flăcări.
Nu se luptă cu nimeni,
dar se simte învins.”

E semn că paradisul e pustiu și nelocuit. Nimeni nu mai dorește cu adevărat paradisul, nimeni nu mai luptă pentru a ajunge acolo. Mai există oare, vreo femeie, ce dorește să aducă paradisul în viața unui bărbat?
Îngerul responsabil cu paza intrării în paradis șomează plictisit. Nu mai luptă cu vreun om care-ar veni să redobândească minunatul loc dăruit primilor strămoși.
Știi, fiecare bărbat e un Adam în relație cu o Evă. Suntem un tandem indivizibil. Fiecare din noi este jumătatea componentă a întregului, ce conferă sens și împlinire fiecărei părți componente.
Luați separat, despărțiți, suntem incompleți. Ne lipsește celălalt. Cunoaștem asta prin aceea că, atunci când există în proximitatea noastră, celălalt umple marea absență. Astfel, celălalt este marea prezență după care tânjim cu toată ființa noastră, ce vrea să se interconecteze, cu toți atomii și receptorii lui, la atomii și receptorii corespunzători ai celeilalte ființe.
Ne dorim contopirea cu celălalt. Ne dorim contopirea identităților, simțurilor și ființelor noastre, singularul „eu”, devenind, astfel, „noi”, rodul de mai târziu al acestei contopiri – copilul/copiii, fiind expresia imuabilă a eternei contopiri dorite în geneza relației. De ce mulți dintre noi se răzgândesc și uită eternitatea dorințelor incipiente?
Nu știu dacă pentru tine am fost vreodată Adam. Nici dacă-ți doreai eterna contopire cu mine. Pentru mine, tu ai fost Eva, ființa cu care-mi doream tandemul etern al iubirii. Erai singura femeie la care visam, singura variantă a sufletului meu. Prin tine am ajuns să cunosc Paradisul. Sufletul meu era în Paradis atunci când ne sărutam sau ne îmbrățișam cu acea strânsoare ce-mi oferea acea beatitudine.
Oare de ce ea și numai ea, femeia, aduce în viața unui bărbat paradisul? Să fie de la asemănarea de forme – rotunde, dintre paradis și femeie? Căci nu-mi imaginez un paradis pătrat, nici dreptunghiular, nici rombic. Cum nu-mi pot imagina existența vreunei femei cu linii drepte. În orice caz, doar formele rotunde ale unei femei sunt atrăgătoare în ochii unui bărbat. Dar sufletul unei femei, oare ce formă are? Cel mai probabil, e sferic. Altfel, cum ne-ar putea face fericiți, pe noi, bărbații?
Când ai plecat, ai luat Paradisul cu tine: cu apă și verdeață, cu triluri de păsărele și răsărituri de soare, cu palmierii la umbra cărora ne adăposteam de arșiță. Ai lăsat în locul lui deșertul – un spațiu întins, (…)    continuarea în continuarea capitolului este în cartea Din Paradis, în deșert, o carte ce poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

coperta cartea mea

Paradisul îndrăgostirilor, deșertul despărțirilor


poze indragostiti (132)

M-am întrebat adesea, de ce ni se îngăduie deșertul despărțirilor? De ce Dumnezeu, în providența Sa, permite întâlnirea și investirea noastră în relații ce nu ne duc la destinație? De ce a trebuit să mă-ntâlnesc cu tine și să trăim, în zadar, tot acel timp în așteptarea zilei când ne vom uni viețile la altar, în fața spectatorilor? De ce n-am fost asemeni lui Adam și Evei? De ce ni s-a refuzat privilegiul de a ști că (nu) suntem unul pentru celălalt? De ce nu ne îndrăgostim și nu ne căsătorim cu persoana de care-am fost îndrăgostiți prima oară?
Am motive serioase să-mi pun astfel de întrebări.
Nici unor foști colegi de facultate nu le-a fost mai ușor.
Să-ți povestesc:

Nu ai fost singura persoană la care m-am aruncat cu gândul la acea zi deosebită pe care sora lui Radu Popa o visa din clasa întâi. Nu ai fost prima persoană cu care am trăit paradisul îndrăgostirii și nici deșertul despărțirii.
Îmi amintesc că, în primul an de facultate, m-am îndrăgostit de Roxana. Nu era prima fată de care mă îndrăgostisem. Dar a fost fata cu care am avut prima relație. Era o studentă ce se dorea eminentă, la medicină. Nu știu ce m-a atras la ea. Probabil puritatea. Era o ființă simplă și curată sufletește. Nu epata prin forme trupești pe care ea să le scoată în evidență, nici printr-o frumusețe trivială, accentuată prin cosmetizare. Era șatenă, părul lung și drept, ochii căprui, comunicativă și mică de statură. Am avut o relație scurtă, de ordinul câtorva luni, căreia i-a pus capac un coleg de-al meu de facultate, Carol, care „mi-o suflase”, profitând de neînțelegerile noastre și, probabil, de incapacitatea mea de a-i oferi un răspuns concret la întrebarea „când vrei să te căsătorești?”.
Incapacitatea de a răspunde la această întrebare a fost și mobilul ultimei noastre despărțiri. Îți amintești?
Nu ajunsesem la stadiul iubirii cu studenta de la medicină, nesiguranța relației împiedicând oarecum nașterea iubirii. Astăzi, Roxana este căsătorită cu Carol și, cu siguranță, dacă va citi aceste rânduri, va deschide și ea, asemeni mie, sertarul amintirilor în care mă va regăsi: naivul și slabul student înalt cât o ușă, care s-a aventurat să o curteze.
Gândindu-mă la ea, dar și la tine, nu am reușit nici până azi să înțeleg lejeritatea unei femei de a se muta dintr-o relație în alta, asemeni trecerii unui tren prin două stații apropiate.
V-a lipsit, amândurora, liniștea unor momente de reculegere întinse pe luni bune, cu scopul reabilitării universului interior și al elaborării bilanțului relației bușite în zidul dur al realității și ignoranței voastre.
Ați sărit în brațele altui bărbat de parcă acesta ar fi fost Hristos, Mântuitorul, sau bărbatul visurilor voastre. Parcă n-ați mai simțit un bărbat la zero milimetri distanță de voi. V-a trecut atât de repede trauma produsă de ruptura ultimei relații, încât mă întreb: chiar aveați resurse interioare pentru următoarea?! Mă îndoiesc serios. Le-ați livrat bărbaților gogoși tăvălite în zahăr pudră amestecat cu zahăr vanilat.

O alta a fost Eleonora. Mă-ndrăgostisem de chipul ei brunet, cu ochii negri, privirea melancolică și mersul lent, vorbirea calmă și caldă. S-a întâmplat în urma despărțirii de Roxana.
Dorind s-o surprind plăcut și s-o sensibilizez, am încercat să-i dăruiesc un ceas, o jucărie de pluș și-o carte poștală. Îmi amintesc reacția ei: imprevizibilă, abruptă și rece. M-a respins, asemeni unei adolescente la care vine un moșneag bărbos, urât, neglijent cu propria înfățișare și mirosind a alcool.
A păstrat cartonul, dar a refuzat ceasul și jucăria de pluș. Ceasul era un simbol al trecerii timpului, căruia, probabil, nici azi nu-i conștientizează ireversibilitatea. Nici azi nu realizează, probabil, că anii se duc, iar fiecare an care trece lasă în urma sa doar amintirea.
Timpul îi confiscă, cu fiecare an care trece în singurătate, un an de iubire pe care-l putea trăi, dacă atunci, în acea iarnă, accepta căldura și dorința sufletului meu. I-am și spus că e prima și ultima mea încercare cu ea. Și m-am ținut de cuvânt. Probabil nu am fost nici primul, nici ultimul băiat care s-a îndrăgostit de ea. Și, probabil, n-am fost nici primul, nici ultimul față de care ea, Eleonora, a reacționat așa.
Astăzi, tânjește, poate, după o relație stabilă cu cineva, privind la colegele ei care și-au construit o viață de familie, iar ea încă nu-și leagănă copilul. Oare când…?

Patricia a fost o altă brunetă pe care am (…)         continuarea capitolului în cartea Din Paradis, în deșert, o carte ce poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

coperta cartea mea

Vom învăța vreodată să iubim?


Realizez că anii vieții zboară. Dar noi n-am învățat să iubim. Nu ne-am însușit acea respirație esențială sufletului, care oferă sens, semnificație și viață.

Am citit mult despre iubire. De la Apostolul Pavel în prima epistolă către Corinteni, la capitolul 13, până la C. S. Lewis, Ortega y Gasset, Jean Luc Marion sau William Shakespeare. Probabil încă sunt unul din acei foarte mulți analfabeți într-ale iubirii.

Mă întreb care dintre noi știe ce e aceea iubirea. Există prea multe despărțiri și prea multe divorțuri. Rupem prea ușor parteneriatele afective, de parcă am avea inimi și suflete de rezervă. Suntem în pas cu tendința economică, consumeristă. Nu ne-am debarasat de filosofia materialist-științifică a regimului comunist. Dimpotrivă! Am depășit-o.

Nu mai reparăm nimic din ce s-a stricat. Pur și simplu abandonăm și înlocuim. Așa ni se duce viața și ne vom „trezi” ajunși în „după-amiaza” existenței, la o vârstă în care fizionomiile noastre nu mai prezintă interes, probabil, nici pentru noi.

Cred că în afara lui Dumnezeu care a murit pentru noi, restul folosim expresia „te iubesc” mai mult ca pretext pentru înnodarea relațiilor. Fiindcă dacă ceva scârțâie, nu luptăm, sau o facem prea puțin. Nu pentru că nu e adevăr în iubirea declarată, dar, parcă, lipsește ceva. Conținutul iubirilor noastre e într-un (…) continuarea în:

coperta cartea mea

Cartea poate fi comandată pentru doar 14,9 lei prin intermediul blogului la secțiunea comentarii (mesajul de comandă nu va fi făcut public) sau pe Facebook, în privat.
Stoc limitat!!!
Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

33% REDUCERE la cartea Din Paradis, în deșert


-33%

Fiindcă știu că unii din voi vă doriți demult să intrați în posesia cărții mele, Din Paradis, în deșert, dar bugetul nu vă permite, în perioada 1 octombrie – 4 octombrie a.c. doresc să facilitez achiziționarea unei cărți și vă ofer un discount de 33% la cumpărarea unei cărți. Astfel, prețul cărții se reduce de la 14,9 lei la doar 9,9 lei + taxele poștale !!! STOC LIMITAT!!!

Comercializez cartea și în formula 3 + 1 GRATIS!!!

Pentru prezentarea cărții, accesați: https://cezarpesclevei.wordpress.com/2014/06/11/din-paradis-in-desert-la-dispozitia-voastra-2/

coperta cartea mea

Pentru a continua tradiția după-amiezelor de miercuri, redau un nou fragment din această carte:

Paradisul studenției mele

A fost un paradis atipic. Comparat cu paradisul dăruit de Dumnezeu lui Adam și Evei, gândit inițial cu o durată nedeterminată, paradisul studenției mele avea o „izgonire” programată: la sfârșitul studiilor.
A fost paradisul comediei, al clipelor hazlii trăite cu diversele personaje ce mi-au fost colegi.
A fost paradisul îndrăgostirilor și al despărțirilor. Cu atâtea femei în proximitatea ta, ca tânăr bărbat în devenire, puteai rămâne imun?
Râd și acum când îmi amintesc acea perioadă.
Evidențiez secvențele emblematice, folosindu-mă de câteva personaje:

Radu Popa. Venea din Ardeal. A fost unul din colegii mei de cameră. Primele amintiri cu el se leagă de niște oale. Pe unul din rafturile destinate cărților, Radu Popa își etalase taciturn un set de oale. De la cea mai mică – pesemne proiectată să joace rolul unui ibric pentru ceai sau cafea, până la cea mai mare – puteai găti în ea suficientă ciorbă pentru toți colegii de cameră.
Nu era un om rău. Se enerva și se urnea greu din loc. Era, oarecum, asemeni mie: o pasăre măiastră nocturnă. Când majoritatea studenților dormea, el studia cărțile necesare elaborării lucrărilor premergătoare examenelor.
La cursuri, avea multe întrebări. Avându-l pe Radu în sală, profesorii nu aveau o misiune ușoară. Cursurile profesorilor se transformau, de la simple expozeuri, într-un soi de dezbateri, provocate de întrebările imprevizibile ale studentului Radu Popa, care-și vântura două degete, pentru a semnala, frecvent, că „am o întrebare”. Semănau cu dezbaterile politice televizate ce au ca protagoniști reprezentanți ai diverselor partide politice.
Gestul ridicării celor două degete, completat de semnalarea verbală a dorinței de a chestiona profesorul, de-acum exasperat de-atâtea neclarități și dubii, l-a transformat pe Radu într-un comic. Unul de situație, dar și de caracter. Era interogatorul de serviciu. Oricât de clar și de plenar gândită era expunerea, Radu Popa avea întrebări. După un oarece timp, te pufnea râsul instant privindu-l pe Radu cu degetele ridicate, în așteptarea acceptului de adresare a unei noi întrebări.
După o noapte de nesomn, dimineața, înainte de a se deplasa la cursuri, cu ticsitul „autobuz-conservă” al liniei „178” sau „601”, Radu Popa obișnuia să „testeze” dacă șosetele mai puteau fi purtate. Le mirosea. Pur și simplu le mirosea. Dacă le lua tot pe alea, îl auzeai cu de-acum celebrul „mai merg o tură”.
Că veni vorba de vestimentație, nu știu dacă devenea nostalgic după anii regimului comunist. Dar, probabil, „cel mai iubit fiu al poporului”, Nicolae Ceaușescu, îi trezea o doză consistentă de nostalgie: el purta o șapcă ceaușistă. Diferența o făcea poziția purtării șăpcii, fără cozoroc în față, ci la spate, asemeni unui jucător de baschet din campionatul american.
Nu pot să uit clipa când, nemulțumit de cum îmi îndeplineam sarcinile de serviciu atunci când îmi venea rândul la curățenie în cameră, ardeleanul devenea un legiuitor ad-hoc și decreta:

– De azi, cine nu dă cu mătura pe jos (pe-atunci aspiratorul era un moft) și nu duce gunoiul, în ziua când este de serviciu, până la miezul nopții, va suporta ca pedeapsă aterizarea coșului de gunoi în patul său.

Zis și făcut. Au trecut zilele și, într-una din ele, îmi vine rândul să fac curat în cameră. Uit că sunt de serviciu și, întorcându-mă în cameră după miezul nopții, privesc oripilat coșul de gunoi răsturnat pe cearșaful patului meu. Nu mă înfurii. Remediez situația neplăcută prin a duce gunoiul afară. Dar, asemeni unui jucător de counter strike, aștept ziua când stimabilului coleg Radu Popa îi va veni rândul la curățenie. Ca prin minune, în acea zi, el uită că trebuie să se ocupe de camera, și, surpriză! Roata s-a întors! Privește, cu ochii mari, tăcut, deja enervat, coșul albastru răsturnat pe lenjeria sa de pat. Se descarcă prin a-mi lua șlapii și a-i arunca pe geam.
Într-o altă împrejurare, dimineața, grăbit să-mi beau ceaiul cu ceva pâine și salam cu muștar, pentru a nu întârzia la cursuri, fug repede-repede la toaletă și revin, cu aceeași viteză. Mă așez la masă și dau să iau o gură de ceai. Mă opresc, asemeni unui om lovit de o bâtă în moalele capului. Am lăsat ceaiul dulce și l-am găsit sărat. Radu Popa îmi băgase un pumn de sare și zâmbea pe sub mustăți. Dar nu m-am lăsat dator. Într-o situație identică, într-o altă zi, ardeleanul grăbit uită de ceai, fuge la toaletă și se întoarce. Constată că ceaiul său e sărat. Sărat bine. Îi băgasem sare cu dobânda aferentă.
Ștrandul Crângași era aproape de cămin. Am prins șmecheria cum și când să intrăm fără să plătim bilet: prin gardul care avea o gură generoasă, după miezul nopții. Nici nu știai care cu care ești, lângă cine stai și câți oameni sunt. Era semi-întuneric și-ți dădea impresia că ești undeva, într-o poiană. Radu era și el cu noi, o mână de colegi ce ne-am îndemnat și-am tras unii de alții pentru a merge la ştrand, în acel miez de noapte imprevizibil. Nici bine nu ajungem, că Radu sare „cap” în bazin. Și iese la suprafață cu fruntea și nasul julit, asemeni unui personaj, cu chipul urât, din Star Trek.

Alex Dorin, bucovinean de-al meu, merită pomenit. Am fost colegi de cameră. Era un băiat îngrijit, ce nu testa gradul de prospețime al ciorapilor după miros, ci după „numărul orelor de funcționare”, ca la avioane. Somnul „de frumusețe” era respectat, de parcă era încă bebeluș, iar punctualitatea era punctualitate.
Diminețile erau foarte stresante și totodată enervante pentru Alex. Devenise o tradiție ca dimineața să-i adresez veșnica și exasperanta întrebare: „ce cursuri avem azi/ce curs avem acum?” S-a ajuns până într-acolo încât, vecinii de peste drum de palier – ardeleni amândoi – exasperați de glasul meu baritonal ce repeta aceeași întrebare matinală cu volum ridicat, să pună, când și când, pe gaura din tocul ușii prin care trecea firul radio-ului cu circuit închis, câte o petardă ce bubuia în cameră.
Tot în tradiția camerei 114, în care am locuit pe toată perioada studenției, în patul insuficient de lung, degustam din pachetele cu mâncare venite de acasă. Personal dădeam iama în prăjiturile și plăcintele primite de Alex, iar el se vedea nevoit să-mi frâneze viteza de înfulecare a lor exclamând „ușor, ușor!” Dar, când veneau pachetele mele, îi lăsam pe toți să deguste.
Țin minte că, odată, Alex a făcut (…)