Când moare iubirea… divorţăm


divort

Iubirea ca factor coagulant.
Iubirea ca pretext.
Iubirea ca realitate.
Iubirea ca ideal.
Iubirea ca factor de influenţare şi manipulare.
Iubirea ca realitate prin care celălalt îţi spune că-i pasă.
Iubirea ca vis.
Iubirea ca argument pentru a-i cere celuilalt să facă sex cu tine.
Iubirea ca formulare şi cerere în căsătorie.
(Ne)iubirea ca motiv de divorţ: „Nu te mai iubesc!”

Iubirea, laitmotiv al diverselor sale forme, e argumentul apariţiei, existenţei şi încheierii unei relaţii. E ambalajul sclipitor în care aşezăm cererea noastră adresată celuilalt. Îi dăruim viaţa noastră, persoana noastră cu tot ce este şi, când ne plictisim, sau nu ne mai convine situaţia cu acea persoană, distrugem „ambalajul”, îl luăm pe făraş şi… plecăm.
Rămânem cu un gol imens şi cu uşa pe al cărei prag păşim cu ce este al nostru, părăsind domiciliul conjugal. Suntem asemeni ţiganilor ce pleacă cu cortul, cu ţoale aruncate în saci şi diverse obiecte pe care le-am achiziţionat de-a lungul timpului ce ne aparţin.
A fost o prietenie scurtă; câteva luni și ne-am căsătorit. Nu ne-am cunoscut suficient. N-am reuşit să vedem dacă realmente ne iubeam. N-am conştientizat diferențele noastre și incapacitatea de a le accepta. Nici doza de maturitate necesară unei relaţii de căsătorie n-am avut-o. Dar oare a fost iubire? A fost acea „substanţă” complexă (ne)materială ce armează o relație? Sau doar pură pasiune ce ne-a înflăcărat și-am confundat-o cu iubirea?
Am ezitat să-i acordăm tratamente şi timp însănătoşirii iubirii. Iubirea a decedat. Acum tăcem. Am dus-o la groapă pe ascuns, noaptea, fără preot sau pastor, fără lume, într-o beznă în care abia percepeam cortegiul funerar sumar. Am mers pe ascuns spre cimitirul istoriei personale, unde am îngropat și iubirile adolescentine. Acolo am înmormântat și iubirile mai explozive, mai tinere şi mai sincere decât aceasta.
Astăzi jelim. Purtăm doliu, tăcem şi privim în jos. Nu mai avem ce să (ne) spunem. Cuvintele sunt poveri pe care nu le mai ridicăm, în ciuda promisiunilor de la altar.
Când moare iubirea şi o conducem (…)

                                 continuarea fragmentului se află în cartea ”Din Paradis, în deșert”

Cine își dorește un exemplar, este rugat să lase un comentariu (pe Facebook – în privat/ blog, sau cezar_augustusjunior@yahoo.com) care să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre. Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf  🙂 Costul cărții este de numai 14,9 lei

IMG_0056

Ura nu naște copii


copii

Am locuit într-un orăşel de provincie, nu departe de un centru de plasament. Într-o duminică, venind de la biserică, am trecut, ca de fiecare dată, pe lângă acesta. Aţi trecut vreodată pe lângă un centru de plasament? Aţi văzut copiii de acolo? E un loc în care trăiesc copiii abandonaţi, sub o formă sau alta, de propriii părinţi. E de remarcat conformaţia fizionomică a acelor copii. Între fizionomia copiilor de acolo şi a celor din afară, din mediul „normal”, familial, există diferenţe izbitoare. Şi nu mă refer la particularităţile diferite ce ne fac să spunem că suntem persoane diferite. Există ceva, o amprentă specifică pe faţa copiilor din centrele de plasament. E amprenta lipsei de iubire şi a lipsei de grijă a părinţilor lor.
Mergeţi o dată la un centru de plasament şi observaţi chipurile copiilor. Veţi vedea imagini încruntate și pustii. Din cauza lipsei de iubire. Veţi vedea chipuri încremenite, triste, lipsite de acel ceva ce există pe chipurile celorlalți, care primesc afecțiune. Într-un anumit fel, chipurile copiilor de acolo seamănă unele cu altele. Nu prin existenţa aceloraşi „părţi componente” (ochi, nas, gură etc.), ci prin acea privire…
Ce am vrut să spun cu asta? Că divorţul e o realitate ce contribuie la fenomenul copiilor abandonaţi, a celor din centrele de plasament. Puţin din chipul acelor copii se regăseşte şi în mine. Şi nu am fost abandonat, ci doar educat şi crescut într-o familie monoparentală. Doar cu mama.
S-a împământenit ideea că apariţia unui copil leagă un cuplu. Susţin contrariul. Un cuplu cu probleme relaţionale nu va găsi rezolvarea problemelor prin concepţia şi naşterea unui copil. Dimpotrivă! Intuiesc agravarea problemelor lor, creşterea dramei ce se extinde la un membru al familiei în plus: copilul.
Ați fost vreodată la țară? Aici copiii se joacă pe afară, în curte sau pe stradă. Am observat, odată, (….)

                                                              continuarea fragmentului se află în cartea ”Din Paradis, în deșert”

Cine își dorește un exemplar, este rugat să lase un comentariu (pe Facebook – în privat/ blog, 0727.318.457 sau cezar_augustusjunior@yahoo.com) care să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre.
Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf  🙂

Costul cărții este de numai 14,9 lei

coperta cartea mea

Reflecții la cinci ani după divorț


divort

Se împlinesc cinci ani de când am părăsit domiciliul conjugal. Era o zi călduroasă ca cea de azi. Era amiază. Mi-am făcut bagajele și am plecat. Dacă ar fi să mă întrebați de ce am divorțat, v-aș răspunde că n-a mai plouat. A fost secetă. O secetă de iubire autentică. Un pustiu de trăire.
A fost seceta siguranței că ești iubit și acceptat cu adevărat, asemeni acceptării pe care o simți din partea mamei. Da, chiar așa! Bărbatul își privește soția oarecum cu aceiași ochi cu care își privește mama. Sunt proiecții asemănătoare.
Revin. A lipsit perpetuarea atașamentului ce garantează persistența ecuației „el-ea”. Problemele, diferențele și plictisul s-au instaurat asemeni unor legi fizice fundamentale de pe Terra. Precum gravitația, forța centrifugă sau căldura degajată ca rezultat al frecării a două corpuri solide.
Fără acel „ceva” veritabil, un cuplu nu are șanse de supraviețuire.
Mitul dragostei erotice ce menține oamenii în arena conjugală, prin a sa culme – sexul, act pur mecanic, nu depășește nivelul mitologic.
Dacă ar fi ca un cuplu să aleagă un singur obiectiv, doar unul singur, pentru atingerea căruia să muncească, cu scopul supravieţuirii, atunci atașamentul ar fi acela. Ataşamentul e realitatea ce conține emoționalitatea și afectivitatea care confirmă fiecăruia că este o parte esențială a întregului parcurs conjugal.
Din nefericire, peisajul cotidian al unui cuplu rutinat e ticsit de prea multă fizică mecanică, clasică, newtoniană și prea puțină dinamică cuantică – afectele.
Atingem o groază de obiective și acțiuni cu intersecții și finalități stomacale, trupești, firești. Nu „atingem” suficient nivel imperceptibil vizual, emoțional şi spiritual. Nu ne atingem suficient sufletele. Ne sărutăm prea mult pe trup și prea puțin pe suflet. Cum să țină o relație cu o astfel de disproporție?
Frumusețea, cosmetizările de tot felul, nu ne pot ține împreună. Respingerile ne îndepărtează unii de alții. Iar lumina lunii se demitologizează, pierde din romantism până la „pur și simplul” obiect ceresc ce degajă lumină. Nimic în plus.
Timpul existenței în doi aduce inevitabil obișnuința ce macină orice breaking news de familie, pe care dorim să-l dăruim și să-l primim. Orice mister s-a elucidat. Totul e previzibil, predictibil și calculabil.
Durerea divorțului? Nu rezidă în pierderea celuilalt. Pe celălalt l-ai pierdut cu mult timp înainte să ajungi aici. Durerea divorțului e aceea a singurătății. A absenței fizice a celuilalt, conştientizate abia acum, când din câmpul tău vizual a dispărut. E o pată de inexistență din spectrul vizual. Chiar și prezența fizică în preajma divorțului – de-acum fără valoare emoțională, era o condiție suficientă pentru realitatea surprinsă de Dumnezeu înaintea creării Evei: „nu este bine ca omul să fie singur…”
Probabil că cine citeşte aceste rânduri e curios să înţeleagă ce „piese” ale relaţiei maritale au cedat la noi. Voi spune:

1. Comunicarea. Comunicarea dintre noi a devenit deficitară.
Atunci când încercam să fiu deschis şi să-i transmit ce simt sau gândesc, dacă nu era de acord cu ce îi spuneam, se enerva. Mă făcea să (…)       continuarea fragmentului se află în cartea ”Din Paradis, în deșert”

Cine își dorește un exemplar, este rugat să lase un comentariu (pe Facebook – în privat/ blog. Dacă nu ești ”prieten(ă)” cu mine pe Facebook, pentru moment sunt blocat și nu pot să reacționez. Ai putea folosi nr meu de telefon sau adresa de e-mail: 0727.318.457 sau cezar_augustusjunior@yahoo.com) care să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre. De asemeni, pot fi lansate comenzi și prin sms la nr. 0727.318.457
Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf  🙂

Costul cărții este de numai 14,9 lei

IMG_1557

 

Experiența omului divorțat


_Divort1

Experiența omului divorțat de femeia cu care a coexistat o perioadă, e tristă. Ești conștient că viața ta a eșuat. Cei din jur, majoritatea conservatoare, nu se mai raportează la fel față de tine. Acum eşti privit cu circumspecție. Aproape te asemeni cu un infractor. Eşti etichetat, asemeni unui produs de larg consum. Nu se informează nimeni în profunzime de viaţa ta.
Nici tu nu mai ești același om cu cel de dinaintea căsătoriei. Te poți îndrăgosti din nou. Dar îți lipsește naivitatea de odinioară. Elanul nebun cu care înaintai și puneai „țara la cale” cândva, s-a atrofiat. În locul lui a apărut scepticismul. Plăcuțele de frână apasă puternic pe roțile credinței că vei întâlni o altă femeie cu care să-ți refaci viața.
Ești mai rațional, mai precaut, în deplină cunoștință de existența lentilelor modificate prin care privești viața și o potențială parteneră. Ești contra părerii unora că nu trebuie să te mai căsătorești. Și ce să faci? Să te călugărești? Să te ignori? Să trăiești la întâmplare cu orice femeie te-ai intersecta? Să te abandonezi, cu fierberile și dorințele tale? Cum rămâne cu nevoia unei femei?
Nu. Categoric nu! Resimți nevoia unei familii. Îţi lipseşte căldura trupească și sufletescă a unei femei. Resimți absența relației cu ființa „inventată” de Dumnezeu pentru tine, bărbatul. Și simți această absență până la nivelul atomilor tăi.
E adevărat: dorința și disponibilitatea de a te recăsători, (…)        continuarea în cartea ”Din Paradis, în deșert”

Cine își dorește un exemplar, este rugat să lase un comentariu (pe Facebook – în privat/ blog) care să conțină nume, prenume, adresă, număr de telefon și modalitatea prin care vrea să primească cartea/cărțile. Nu voi face publice informațiile voastre.
Celor din București/Ilfov le ofer ca bonus posibilitatea să mă-ntâlnească personal și să achiziționeze cartea cu autograf  🙂

Costul cărții este de numai 14,9 lei

IMG_0056

Reflecții la doi ani după divorț


divort

Se împlinesc doi ani de când am părăsit domiciliul conjugal. Era o zi călduroasă ca cea de azi. Era amiază, mi-am făcut bagajele și am plecat. N-am publicat nimic până acum pe marginea acestui subiect. Urmează să public o carte pe acest subiect al divorțului personal… O carte, sper, palpitantă în care doresc să redau (re)fluxurile amintirilor din cei doi ani și jumătate cât am fost căsătorit…

Dacă ar fi să mă întrebați de ce am divorțat, v-aș răspunde fără să apelez la pretexte, la acele motive pe care le-am invocat cunoscuților mei – în fața instanței nu a fost cazul, noi divorțând în fața notarului, un soi de legiuitor ce parafează contractele de vânzare-cumpărare în materie de imobiliare pe care nu-l interesează motivele divorțului, doar hotărârea de a divorța exprimată de gurile soților, de două ori: o dată la depunerea actelor, iar a doua oară peste o lună, timp destinat cuplului căsătorit unei (răz)gândiri.

Revin la ce spuneam: dacă ar fi să mă întrebați de ce am divorțat, ei bine, v-aș răspunde că a fost secetă, o secetă de iubire autentică, un pustiu de acel gen de trăire cu care mă așteptam să fiu întâmpinat de ea.  A fost seceta siguranței pe care vrei s-o simți când ești iubit și acceptat așa cum ești, asemeni trăirii pe care o simți din partea mamei. Da, chiar așa! Ați citit bine. Bărbatul își privește soția oarecum cu aceeași ochi cu care își privește mama, având proiecții asemănătoare.

Revin (din nou): a lipsit perpetuarea atașamentului ce garantează persistența ecuației ”el-ea”, dincolo de problemele, diferențele și plictisul ce s-au instaurat asemeni unor legi fundamentale de pe Terra, precum gravitația, forța centrifugă sau căldura degajată ca rezultat al frecării a două corpuri solide.

Fără acel ”ceva” veritabil, un cuplu nu are șanse de supraviețuire. Mitul dragostei erotice, garant al menținerii oamenilor în arena conjugală, prin a sa culme – sexul, act pur mecanic, fiziologic și generator de secreții, fără dimensiunea emoțional-sentimentală, a consumat multe păduri în realizarea paginilor de carte și ocupă mulți giga de memorie virtuală pe hardiscurile megaserverelor ce găzduiesc puzderia de site-uri ce conțin subiectul actului conjugal suprem.

Dacă ar fi ca un cuplu să muncească la ceva care să contribuie la supraviețuirea sa, atunci pot spune că atașamentul e unul din răspunsuri, cultivarea acelei realități cu conținut emoțional care spune fiecăruia că este parte sin qua non a întregului, că fiecare, vorba filosofului francez Jean-Luc Marion din Fenomenul erosului (o carte fascinantă, pe care v-o recomand cu toată căldura acestei veri) coexistă cu celălalt, fiind după Dumnezeu, SEMNIFICAȚIA și unicul RĂSPUNS AFIRMATIV la întrebarea: există cineva, altundeva, care conferă semnificație și SENS în această mare trecere? Sunt în posesia piesei de puzzle lipsă din viața mea?

Din nefericire, peisajul cotidian al unui cuplu e ticsit de prea multă fizică mecanică, clasică, newtoniană și prea puțină cuantică. Atingem o groază de obiective și acțiuni cu intersecții și finalități stomacale, trupești și firești, fără să ne ”atingem” suficient la nivel imperceptibil vizual, emoțional, spiritual. Și cum vrem să țină o relație cu o astfel de disproporție între dimensiunile ființei noastre în relație cu celălalt. Frumusețea, cosmetizările de tot felul, nu ne pot ține împreună. Respingerile ne îndepărtează unii de alții, iar lumina lunii se demitologizează, pierde din romantism până la pur și simplul obiect ceresc ce degajă lumină.

Timpul existenței în doi aduce inevitabil obișnuința ce macină orice breaking news de familie pe care dorim să-l oferim și să-l primim. Orice mister s-a elucidat. Totul e previzibil, predictibil și calculabil.

Durerea divorțului? Nu rezidă în pierderea celuilalt. Pe celălalt l-am pierdut cu mult timp înainte să ajungem aici. Durerea în urma divorțului e aceea a singurătății, a absenței fizice CONȘTIENTIZATE ABIA ACUM, când din câmpul nostru vizual celălalt a dispărut. E o pată de inexistență din peisajul cotidian. Chiar și prezența fizică în preajma divorțului, de-acum fără valoare emoțională, era o condiție suficientă pentru acel bine al realității spuselor lui Dumnezeu înaintea creerii Evei în Edenul pierdut: ”nu este bine ca omul să fie singur…”

Mai există dragoste?


Mai există dragoste și acceptare în această lume? Dacă până la 28 de ani nu ai experimentat dragostea și acceptarea reală a unei femei (chit că ai fost căsătorit), cele două ți se par ușor utopice. Te întrebi dacă pot exista și în viața reală, nu doar expuse artistic în cărți, reviste și filme îmbibate cu romantisme ce stârnesc lacrimi, surâse și invidie. Am depășit stadiul dorinței de a fii acceptat cu orice preț, de a mai fi cameleonic. La ce bun? Are vre-un sens să joc teatru? Îmi surâde ideea de a fii acceptat și iubit așa cum sunt, fără a încerca să fiu altfel decât sunt. Este relaxant să fii tu însuți, în propria-ți piele, fără a te chinui să fii alt personaj: unul pe placul tuturor. Provocarea e aceea de a găsi persoana care mă poate accepta și iubi așa cum sunt și a mă ajuta să fiu cum își dorește…