Iubesc Bucureștiul!


bcuresssti

Azi am revenit în București. După o vacanță de aproape o săptămână pe care mi-am luat-o în Bucovina natală pe care o revăd cu multă plăcere de fiecare dată. Îmi ia ceva timp, odată revenit acolo, să-mi satisfac setea revederii: pur și simplu mă plimb de nebun acolo.

Ajuns în Capitală, mi-a trecut prin fața ochilor inimii un sentiment. Probabil unul ciudat pentru unii. Nejustificat și incredibil pentru alții. În trecut chiar și pentru mine ar fi fost incredibil: sentimentul că iubesc Bucureștiul. Nu e Suceava. Nici Siret sau Rădăuți, orașe de care voi fi legat, probabil, toată viața. E București. Realizez că iubesc acest oraș tumultos cu bulevarde largi, uneori aglomerate, pe care mă plimb din plăcere, uneori, cu mașina sau cu scuterul.

Iubesc Bucureștiul cu oamenii lui, direcți, cu fizionomii diverse ce poartă în ele specificul diverselor colțuri ale lumii. Iubesc parcurile bucureștene, în special Herăstrăul, dar și Parcul Carol, Cișmigiu sau Drumul Taberei. E orașul în care am coborât din cerul naivităților mele pe pământul asfaltat, cu gropi, ce trebuie reparate. E orașul în care mă regăsesc, chiar dacă, uneori, e o junglă urbană și îmi vine să iau o pauză, să plec pentru o săptămână, două, dar în care să revin cu multă plăcere. Oricum, după trei, patru luni, îmi vine să evadez din București.

Iubesc Ateneul Român, Casa Poporului sau Arcul de Triumf.

Iubesc și oportunitățile din București. Retoric vorbind, mai e vre-un loc în această țară unde să ai șansa de a munci și obține un venit decent? La acest aspect, restul României îmi oferă un contrast-sentiment sinistru: frumusețea orașelor de provincie (Suceava, Rădăuți, Gura Humorului, Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei, Bacău etc.) alături de insuficiența oportunităților profesionale.      

Primele amintiri din București


arcul-de-triumf-bucuresti

Locuiesc în București. În acest weekend, în câteva momente de liniște, am căutat în sertarele memoriei personale primele imagini din momentul venirii mele în București. Cea mai veche imagine pe care o am este aceea de la Podul Izvor. Nu știu exact ce vârstă aveam atunci, (să fi avut patru ani?) dar e cert că eram cu mama care venise în București din considerente profesionale.

Cele mai multe imagini le am sunt de pe vremea când am venit în București pentru a da examenul de admitere la facultate. Aveam 18 ani. Era în vara anului 2001, când m-am trezit singur, la ieșirea din Gara de Nord, dimineața, pe la 5, din trenul Suceava-București Nord,  în atmosfera luminată de becurile ce emanau o lumină gălbuie pe fațata Gării de Nord. Căutam linia tramvaiului 45 cu care am mers multe stații pentru a ajunge pe Șoseaua Chitilei unde locuia gazda mea.

La început am savurat călătoriile cu tramvaiul, autobuzul și metroul ca pe ceva nemaiexperimentat. Practic, primele luni de studenție, chiar primii ani petrecuți în Micul Paris, au fost o perioadă de timp în care exploram și descopeream un oraș imens. Un oraș cu multe bulevarde și cartiere unde m-aș fi putut rătăci foarte ușor. Dar nu m-am rătăcit. Am învățat într-o progresie lentă Bucureștiul, în ani de zile. Acum mi se pare o joacă să mă plimb prin tot Bucureștiul. În special seara, pe Magheru, spre Parcul Herăstrău. În Băneasa, Piața Scânteii, Arcul de Triumf, Cotroceni, Militari, Drumul Taberei etc.