Reflecții de duminică seara


Duminică seara am ieșit în Parcul Herăstrău. Canicula s-a băgat la somn iar plimbarea pe care am făcut-o a fost o reală plăcere.

În apropierea unei alei, pe o pânză, era proiectat un film. Unul românesc, care mi-a reamintit de anii copilăriei: ”Amintiri din copilărie”. Dacă pe atunci priveam filmul cu ochii mari ce abia descopereau lumea, acum am privit diferit, dintr-un alt unghi, pelicula amintirilor lui Creangă. Am urmărit cu invidie simplitatea vieții oamenilor contemporani cu Creangă. Ei nu aveau atâtea ocupații cronofage ca noi. Nu aveau radio, televizor, calculator, ipod sau telefon mobil. Oamenii de atunci gravitau în jurul realităților simple: familia, munca, biserica, școala, strângerile de sărbătoare sau iarmarocul.

Viața noastră este atât de complexă! Pe lângă ocupațiile pe care le aveau și oamenii de acum două secole, noi ne complicăm existența încărcându-ne viața cu-atâtea lucruri față de care devenim roboți, ne legăm precum un magnet de o bucată de metal, încât mă întreb dacă mai suntem ființe umane sau robi programați ai lucrurilor? Mă întreb dacă ne mai rămâne timp pentru meditație sau rugăciune, pentru interacțiuni de calitate cu apropiații, dacă mai acordăm suficient timp pentru ceea ce are importanță? Din supermarket ne cumpărăm atâtea sortimente de bunuri de consum! În casă avem atâtea chestii! Mașina noastră are atâtea opționale! De fapt, cred că trăim într-un context în care, chiar dacă am dori să ne simplificăm viața, să ne debarasăm de lucrurile mai mult sau mai puțin utile cu care ne-am accesorizat viața, nu am putea. Fiindcă am realiza că, viața trăită fătă tv, calculator, telefon sau mașină, tinde să fie imposibilă.

Viața noastră se desfășoară atât de rapid! Îmi amintesc că acum 10 ani, când internetul era o chestiune încă greu accesibilă, corespondam și așteptam cu nerăbdare să primesc răspunsul la scrisori. Acum scriu fără pasiune e-mailuri și nu mai trăiesc așteptarea răspunsului la e-mail. Mă întreb spre ce ne îndreptăm? Unde va ajunge societatea umană cu stilul ei alert?     

Meditaţie de Duminica Tomei


În prima duminică de după Paşte am sărbătorit relatarea evanghelistul Ioan din cap. 20 denumită sugestiv de Biserica Ortodoxă „Dumnica Tomei”.

Îmi place să meditez. Când meditez parcă mă aventurez într-o călătorie fascinantă prin tunelurile viselor prin care mintea e inspirată şi se întoarce bogată la realitatea curentă. M-am aventurat pentru câteva minute şi în a cugeta pe marginea acestei relatări.

Toma nu credea că Isus a înviat şi mi se pare ciudat faptul că el nu credea spusele colegilor săi, a celorlalţi ucenici. Mă întreb cât credit le-a acordat înainte Toma colegilor din „Şcoala lui Isus” dacă, acum, la auzul unei veşti atât de importante nu le-a acordat crezare? Mai mult, Isus le vorbea înainte ucenicilor că va pătimi, va muri şi va învia! Abia când îl vede pe Isus şi are acces la urmele răstignirii de pe trupul Său, Toma oferă crezare învierii. De fapt nu mai poate fi vorba de crezare, fiindcă nu pot să fiu de acord cu afirmaţia comună „până nu văd nu cred”, deoarece atunci când vezi nu mai ai cum să crezi. Atunci doar percepi. Şi, în timp ce percepţia există, atunci când are în faţă o realitate vizibilă, credinţa este diferită, ea neavând o realitate perceptibilă, ci una imperceptibilă prezentului în care se manifestă.

Îmi dau seama că în fiecare din noi există câte un Toma, un Toma la vârsta copilăriei în cazul celor cu credinţa mare, un Toma la vârsta adolescenţei, la vârstă tânără sau vârstă adultă, pentru cei a căror credinţă e o nostalgie a vieţii creştine din ani timpurii. Toma creşte nu în ordine cronologică ci în una dictată de nepăsarea noastră. Pe „Toma” îl luăm mereu cu noi, chiar şi la biserică când simţim prezenţa lui Dumnezeu.

Când am în faţă imaginea de ansamblu a Bisericii, a acestei comunităţi ce uneori îmi apare asemeni unei adunături de indivizi impersonali, las liber gândul în care cred că nu numai pentru Toma cel de altădată trebuie să vină Isus Hristos după înviere pentru a reânvia credinţa. Şi pentru noi trebuie să revină sau chiar să vină Isus, poate chiar în carne şi oase pentru a ne transforma credinţa într-o realitate roditoare de fapte. Binecuvântată ar fi percepţia! Şi în cazul nostru ar trebui să Îl vedem şi să-L atingem pe Isus pentru a putea exclama şi proclama un „este!” arghezian.

Spre deosebire de creşterea şi dezvoltarea biologică, dezvoltarea personajului Toma din noi nu este un progres ci un regres. Chiar dacă este doar copil pentru unii şi un adolescent în viaţa spirituală a altora, prin neglijenţă, el va ajunge la maturitate. O credinţă epuizată sau o necredinţă ajunsă la maturitate e culmea muntelui de piatră. Nimic nu îl va putea dărâma. Nimic în afară de Dumnezeu nu va putea transforma piatra în carne, inima împietrită într-un de carne vibrândă.

Să-L rugăm pe Isus să ne viziteze încă o dată şi după această înviere pentru a-i simţi urmele cuielor. Să învie pentru încă o dată credinţa noastră. Poate vom deveni sau redeveni altfel.