Reflecții la împlinirea celor 31 de ani


31

Am terminat de scris încă un an cu viața mea. Înaintez în istorie. Trăiesc. Sunt încă contemporan cu ea și cu viața. De azi, încep scrierea unui nou an. Câți vor mai fi? Doar Dumnezeu știe. E cert doar că am apucat să trăiesc 31 de ani. Sunt mulțumit că prin harul și îndurarea lui Dumnezeu am ajuns aici. Sunt bucuros că n-am trecut prin experiența vre-unui accident auto, nici prin cea a unei afecțiuni medicale grave. Exersez secretul mulțumirii, acela de a fi mulțumit cu ceea ce am acumulat până acum și aici. Nu mă aventurez prea tare cu așteptările, cu capu-nainte, în viitor, pentru ceva ce, probabil, nu voi avea vreodată…

N-am înțeles nici până la această vârstă de ce, la onomastica cuiva, lumea se bucură? Practic, sărbătoritul marchează prin ”baieramul” oferit amicilor dispariția unui an din puținii ani pe care-i trăiește pe acest pământ. Oare nu s-ar potrivi mai degrabă condoleanțele?

Ce mă nemulțumește la 31 de ani? Nu sunt convins c-am întâlnit femeia care să-și articuleze iubirea ei pentru mine, de o voință puternică. Nici pe cea care să-și ancoreze iubirea de credința puternică în Dumnezeu și în relație.

Înainte să plece din viața mea, ea nu s-a întrebat dacă este/a fost cea mai iubită femeie de mine? Nici dacă va fi cel puțin la fel de iubită de următorul bărbat? În felul acesta, probabil, ea poate rata iubirea vieții ei…

Sunt bucuros că am terminat de scris cartea în care vorbesc de  paradisul pierdut al relației cu cea mai iubită femeie și paradisul copilăriei sau al studenției mele. Totodată, deșertul rămas în locul femeii iubite și în cel al copilăriei sau vieții studențești pierdute iremediabil. Nu (re)povestesc aici falimentul lui Adam şi-al Evei. Mă adresez fostei iubite, prin intermediul acestui jurnal al reflecțiilor în care vorbesc de falimentului iubirii noastre.

Nu ezit să vorbesc şi despre alte iubite care au ceva fundamental în comun cu ea: despărţirea de mine.

Fiecare despărţire a fost percepută de mine ca o alungare din paradis. Ca o abandonare în deșert.

Sunt în plin proces de publicare al cărții. Lucrez la ultimele detalii necesare publicării și sper ca în cel mai scurt timp, cartea mea să vadă lumina tiparului.

Dacă vreți să-mi urați ceva, vreau să-mi spuneți orice, dar nu mai repetați deja exasperantul și mult-plagiatul ”la mulți ani”. Să vedem cât de creativ sunteți.

Reflecţii privind viaţa mea sentimentală


trandafir_rosu_cu_roua

Sunt un tip sentimental. Sunt atras de feminitate încă de prin clasa întâi, dar prima relaţie am avut-o târziu, abia în primul an de facultate, la vârsta de 19 ani. N-aş putea spune că fac un harem cu numărul fetelor/femeilor cu care am fost în relaţie de-atunci. N-am avut (foarte) multe relaţii. Dar, ce e sigur, este faptul că, după ce n-au mai fost cu mine, majoritatea şi-au găsit rapid jumătatea. Atât de mult m-au iubit…c-au sărit repede în altă barcă. J Am fost, probabil, o pistă de lansare spre cerul fericirii lor de după… despărţire. Sau, introducerea unui film a cărui acţiune a continuat în alt film, cu alte personaje, în alt cadru. De ce-au plecat femeile din viaţa mea? Unele de nervi, altele de ciudă, fiindcă la începuturi eram copilăros şi naiv mai tot timpul, altele pentru că le-am greşit. A nu se înţelege că ele nu greşeau… Altele aveau aşteptări de domeniul ştiinţifico-fantastic. Spre exemplu, unele îşi doreau un bărbat perfect. Şi au realizat pe parcursul călătoriei romantice, când petalele trandafirilor se ofileau rând pe rând, că cel de lângă ele e…imperfect, vorbeşte şi râde (uneori) zgomotos, e încăpăţânat (uneori) copilăros (alteori), are personalitate şi nu-i uşor de manipulat. Dar asta nu era în nicio contradicţie cu faptul că le-am iubit. Sunt curios dacă cei cu care sunt (acum) chiar sunt…perfecţi. Probabil doar ipocriţi…

Mă tem că, atunci când ne întâlnim cu celălalt, la începuturi, avem o imagine idealistă despre persoana de lângă noi. O percepem cu un soi de aureolă, aproape că nu spunem despre acea persoană că are aripi de înger şi este desprinsă din iconografia ortodoxă. Dar aceasta e utopia care, probabil, are cel mai mare potenţial de a dezamăgi o femeie şi de a o face să trăiască o frustrare cronică ce nu se mai termină. Aşteptările, idealismele şi închipuirile desprinse din cărţile de poveşti citite de părinţi în perioada copilăriei noastre, sau telenovelele vizionate mai târziu cu-atâta consecvenţă şi pasiune ne sap izvorul şi ne pompează Apa Irealismului nostru care împiedică maturizarea reală într-o relaţie ce se vrea a fi serioasă, de perspectivă şi de încredere. Pe măsură ce timpul trece, chipul celuilalt coboară din icoană şi devine uman, real, cu imperfecţiuni, cu riduri şi cu coşuri. Apar lumini contrastate pe ici-colo, de umbre. Îndulcită de calităţile tale, pe care ea, femeia, le recunoaşte şi o fac să se simtă mândră de tine, vederea i se tulbură şi gustul ei devine dintr-o dată amar când se loveşte de acelea pe care le numeşte generic defecte. Dintr-o dată, realizează că este pe Planeta Pământ, una pe care locuitorii ei sunt imperfecţi, ispitiţi şi ispitibili de la Adam şi Eva-ncoace, a căror curiozitate ne-a terminat fericirea deplină pe pământ. Şi pleacă de lângă tine crezând că pajul ce a agăţat-o cu emfază a venit de sus pentru ea şi de-acum urmează zile cu răsărituri şi apusuri ce au o tentă de roz, pereţii casei vor fi zugrăviţi în roz, iar gustul va fi de-acum doar dulce. Cred că fiecare despărţire ne marchează, lasă un ecou în rezervorul hodorogit al iubirii ce are nevoie de vindecare divină pentru a oferi (din nou) maximul de iubire de care dispuneam odinioară şi pe care cel de lângă noi şi-l doreşte.         

Noi


Noi, suntem păsări
cu aripi jumulite de cădere
în grădina Evei…
Ne-a fost hărăzit zborul
dar exersăm căderea.
Ne place să plonjăm în gol
dar nu și durerea.
Să ne ridicăm e greu
Și dac-o facem, e și mai greu
să ne menținem acolo
la înălțimea Everestului nostru.
Căci, nu-i așa,
fiecare din noi are propriul Everest.
Unii îl au la 1000 de metrii
alții la două mii,
alții la…
Mi-e greu să cred că e cineva
la 8000 de metrii!